Ziarul de Duminică

De unde ne vine teama de ruşi

De unde ne vine teama de ruşi

Autor: Patras Antonio

09.09.2010, 23:42 279

Refuzând aservirea ideologică ori tentaţiile iconoclaste, celemai serioase şi documentate studii de imagologie apărute la noi înultimul timp răstoarnă viziunea simplist-maniheistă din basmelepropagandistice cu eroi mitici de tristă amintire, ajutându-ne săscăpăm de obsesiile identitare, să-i înţelegem mai bine pe ceilalţişi, prin ei, pe noi înşine.

În această direcţie se înscrie şi cartea universitarului ieşeanLeonte Ivanov, "Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română.1840-1948", prima lucrare care abordează sistematic un subiect atâtde sensibil şi de controversat.
Pornind de la o clasificare mai veche a lui Keyserling, careidentifica trei tipuri de imagini ale unui popor: autoimaginea (cumse vede un popor pe el însuşi), heteroimaginea (cum îl văd altepopoare) şi imaginea eternă (cum e văzut de Dumnezeu), cercetătorulnu adoptă o metodă pur descriptivă, nu însăilează la întâmplareinformaţii fără însemnătate şi nu citează din surse lipsite decredibilitate. Apoi, ocupându-se de texte literare, el are învedere şi valoarea estetică, nu doar pe aceea pur documentară, şisubliniază de fiecare dată legătura dintre personalitateascriitorului, structura, tipul operei şi motivaţiile psihologicedeterminante ale constituirii imaginii alterităţii. Autoimagineacea mai reprezentativă s-ar cristaliza, în opinia exegetului, înpaginile jurnalului de scriitor al lui Dostoievski, autor care aintuit şi evoluţia raporturilor dintre Rusia şi popoarele dinimediata vecinătate: "După eliberare popoarele slave de la sudulDunării îşi vor începe noua viaţă tocmai prin a solicita Europei(...)garanţia şi protectoratul libertăţii lor, chiar dacă înconcertul statelor Europei va figura şi Rusia, o vor face anumepentru a se elibera de Rusia". Heteroimaginea cea maicaracteristică, chiar dacă nu cea mai exactă, este identificată învolumul marchizului de Custine, Scrisori din Rusia, pentru cătextul a făcut vâlvă în epocă, furnizând Occidentului pentru primaoară o cantitate apreciabilă de informaţii şi fiind totodată "ocontrapondere la reprezentările româneşti", majoritatea, evident,negative.
Leonte Ivanov confruntă mereu cele două perspective, refuzând sătragă concluzii pripite, în intenţia de a sugera, prin relativizărisuccesive, trăsăturile cele mai apropiate de modelul originar(imaginea eternă). După ce face portretul-robot al rusului - "Ruşiisunt adepţii formulei totul sau nimic. Dată fiind perseverenţa lorîn urmărirea unui lucru, nu-i de mirare că şi nihilismul şianarhismul (...)s-au născut aici. Ca să nu mai vorbim de fanatismulcu care s-a încercat pe aceste meleaguri punerea în practică autopiei socialiste. Iată că prin extremism s-a trecut laparticularităţile negative ale ruşilor. De cele mai multe ori,acestea coexistă cu însuşirea opusă într-o unitate oximoronică:lenea cu dragostea de muncă, dezinteresul cu patima, năzuinţa sprelibertate cu supunerea. Nu e de mirare atunci că majoritateaspecialiştilor în domeniu consideră caracterul contradictoriu alsufletului rus ca fiind particularitatea lui fundamentală,reflectată şi într-o anumită instabilitate a sentimentelor. Dintresimbolurile etnice, cele mai populare ar fi: matrioşka, baia,ceaiul, samovarul" etc. -, autorul urmăreşte diversitatea nuanţelorcare transformă realitatea în tot atâtea fantasme, cele mai multeivite pe solul ignoranţei şi al resentimentului, totdeauna fertilîn proiecţii compensatoare.
Prima parte a cărţii evidenţiază afirmarea europeană a Rusiei caputere militară şi culturală, pe fondul conflictului intern dintreslavofili şi occidentalişti, primii, apologeţi ai mesianismuluiexpansionist şi ai utopiilor de tipul "Moscova, a treia Romă",ceilalţi, propagatori ai unei imagini denigratoare despre barbariaşi mizeria propriului popor. Persistenţa prejudecăţilor şi astereotipiilor, de regulă controlate ideologic, se explică prinaccesibilitatea acestor imagini care se prezintă "nu ca un semn(reprezentare generatoare de semnificaţii), ci ca un semnal caretrimite în mod automat la o singură interpretare posibilă"(Daniel-Henri Pageaux). Dostoievski atrăgea de altfel atenţia că"specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa", de undeşi "îndelunga şi trista izolare în familia popoarelor europene", şiinevitabilele erori de înţelegere. Ideea rusă, afirmată patetic deautorul Karamazovilor, e urmărită aici în toate metamorfozele ei,de la cristalizările milenariste şi ipostazele degradate ulteriorîn comunism, până la cinismul de după destrămarea Imperiului.
În spaţiul românesc, datorită absenţei unor lucrări ştiinţificeneviciate de ideologie, literatura constituie sursa cea mai fertilăîn reprezentări imagologice. Exegetul se opreşte asupra unor textede factură diferită, de la memorialistică şi jurnalele de călătoriela poezie sau roman, în intenţia de a schiţa un scurt istoric alconfruntărilor dintre mentalităţi şi al receptării, din păcate fărăconsecinţe notabile, a civilizaţiei şi culturii ruse. O imaginedeformată, modelată de o poetică a exotismului şi răspânditădeopotrivă în literatură şi în mentalul colectiv, este aceea arusului lipovean, creionată de Sadoveanu în Privelişti dobrogene.Aici, prozatorul înşiruie o mulţime de trăsături devenite clişeu,potrivit cărora lipoveanul ar fi "o arătare ciudată, cu părul şibarba zbârlite şi încâlcite, cu nasul şi rubaşca invariabil roşii.Principala îndeletnicire: băutura, patimă care se transmite până şicopiilor". Nici pitorescul moravurilor nu e ocolit, obiceiul bizaral însurătorii forţate a băieţilor pentru transformarea tinereinurori în ibovnică a socrului fiind exploatat literar cu vădităintenţie mistificatoare. Legendele se răspândesc ca o molimă chiarşi printre cei mai puţin creduli, vorba ceea, doar nu iese fum fărăfoc. De aici, poate, şi oroarea românului neaoş de a se încuscri cumuscalul, fapt ce stârneşte ironia interpretului: "Nikita Ivanoviciputea să-şi pună pofta-n cui dacă jinduia la fata lui Badea Ion. Damai bine o dau Prutului, hotăra cu năduf aceasta din urmă,demonstrând, iată, că porecla cap de bou, cu care-l înzestraseMuscalul din popor, nu era întotdeauna o trimitere la stemaMoldovei."
Dacă literatura lui Sadoveanu prezintă mai mult ca pe o curiozitatemodul de existenţă al acestei etnii, Heliade Rădulescu proferă ogrindină de blesteme la vederea "rasei scârboase a rusului roşcatşi murdar" şi la auzul "sunetelor răguşite şi barbare ale acesteilimbi care te îngheaţă ca vântul ce suflă din Urali". Proiecţiamitic-exotică sadoveniană se transformă la autorul "Suvenirelor şiimpresiilor unui proscris" în pură invectivă, imprecaţie vaticinarăa cărturarului cu dragoste de ţară. Radicalitatea (ca să folosescun cuvânt blând) unei astfel de atitudini se perpetuează apoi laHasdeu şi Moruzi, scriitori născuţi în Basarabia şi de aceea poateatât de înverşunaţi în rusofobia lor. Pentru Hasdeu, "în Rusia esteo datorie de cetăţean ca nimeni să nu cugete" şi tot acolo "un bunliterat nu e treaz niciodată: de-ntâiu se îmbeată şi apoi scrie.Lectorii fac tot aşa: de-ntâiu se îmbeată şi apoi citesc".Aberaţiile acestea întristătoare sunt de neînţeles la un spirit deamplitudinea lui Hasdeu, indiferent de cauzele care le-ar fi pututgenera.
O atenţie specială acordă cercetătorul ieşean jurnalelor decălătorie şi memoriilor, pentru că în asemenea texte, graţienecesarului "pact referenţial-autobiografic", scriitorii, dacă nusunt cu totul lipsiţi de onestitate, confruntă prejudecăţile lor curealitatea vie, pe care fiecare o percepe diferit, în funcţie depropria personalitate, de nivelul cultural şi acuitatea simţului deobservaţie.
În secolul al XIX-lea, cel mai atent călător în Rusia pare a fifost Ion Codru Drăguşanu, observaţiile sale fiind prezentate cu odetaşare care-l califică pe acest neobosit "peregrin transilvan"drept un "reporter impersonal" de o neobişnuită agerime, capabil săsesizeze fără ezitări nuanţele cele mai caracteristice. Mai târziu,un călător ca Radu Rosetti realizează, în opinia exegetului, unreuşit ghid turistic: "informaţie cu caracter general, istoricul şigeografia ţinutului, diverse statistici şi mai puţină nuanţăpersonală". Aceste texte reprezintă mai mult o fericită excepţie,pentru că autorii lor au renunţat la clişeele şi la atitudineadenigratoare de care se fac vinovaţi cărturari, am văzut, de oanvergură incomparabil superioară. Ion Codru Drăguşanu şi RaduRosetti se mulţumesc să constate, refuzând să comenteze lucruri pecare simt că nu le-ar putea înţelege. Dar nu mulţi sunt capabili deo asemenea înţelepciune.
Un capitol special (Homo viator) este consacrat călătoriilor luiPanait Istrati şi Călinescu în "paradisul" sovietic. Deşi îirecunoaşte autorului "Spovedaniei pentru învinşi" sinceritatea şibuna-credinţă, exegetul subliniază eşecul mărturisirii sale("Călătorie pe lângă adevăr"). Primit în cele mai luxoase hoteluri,arătându-i-se doar partea cosmetizată a unei lumi încătuşate,Panait Istrati nu e capabil să înţeleagă proporţiile dezastrului,inconştienţa sa făcând victime ale lagărului pe scriitori caPilniak şi Sandomirski. Într-o lumină nu tocmai favorabilă ne aparescriitorul brăilean ajuns celebru la Paris şi în secvenţamărturisirii lipsei de confort resimţite în camera unei locuinţe deprotocol mai puţin izolate fonic, somnul intelectualului sensibilla suferinţa celor mulţi şi obidiţi fiind tulburat de "urleteleunei femei, dintr-o cameră de alături, care nu putea să-şi nascăviţelul". Pe lângă adevăr trece şi Călinescu, dar criticul nicinu-şi propusese să facă mărturisiri care să zguduie conştiinţeleprin sinceritatea lor. Adevărul e ignorat, în cazul său, cu bunăştiinţă: jurnalul de călătorie "Kiev-Moscova-Leningrad" ar puteaface pereche, crede Leonte Ivanov, sub aspectul denaturăriirealităţii, cu "Mitrea Cocor".
Trăsăturile definitorii ale etnotipului, viziunea asupraexistenţei, moravurile şi psihologia unui popor sunt determinate,desigur, şi de mediul natural, de coordonatele unui topos geograficspecific. Nu întâmplător, misticismul rusesc, modul dramatic şiexcesiv de asumare a credinţei creştine au fost mereu puse înlegătură cu deschiderea nelimitată a spaţiului, cu întindereanesfârşită a stepei, până la tărâmul misterios şi impenetrabil algheţurilor siberiene. Leonte Ivanov relevă rezonanţa aparte pe carea avut-o mitul Siberiei în literatura noastră (v. cap. "Siberia înreprezentări româneşti"), conotat de regulă negativ ca simbol alinfernului carceral. Astfel, la Alecsandri ("Pohod na Sybir"),caracterul ocazional al poemului transformă mitul în simplăalegorie morală, abia Macedonski valorificând mai profund şioriginal valenţele acestui topos fascinant.
Atent mereu şi la valoarea estetică a scrierilor avute în vedere,exegetul ieşean nu face un simplu studiu cultural şi nu citeşteliteratura ca pe un document oarecare, distinge particularităţilefiecărui text în parte, gradul de ficţionalizare, în scopuldecelării semnificaţiilor de adâncime ale imaginaţiei artisticecare modelează mereu realitatea după criterii deloc uşor deidentificat. Pornit în căutarea adevărului din spatele minciuniificţionale, de câte ori simte impostura, ignoranţa sau reauacredinţă Leonte Ivanov le semnalează prompt, dar cu regretul de afi descoperit asemenea lucruri, şi nu cu satisfacţia meschină aatâtor spirite aptere care răscolesc până în cele mai mici cotloanebiografia oamenilor mari.
Cum scriitorii români au privit mereu mai mult spre Apus, cuprecădere spre Franţa, tot de acolo au preluat şi locurile comunecele mai persistente despre cultura şi civilizaţia marelui vecin dela Răsărit. De o influenţă directă şi fertilă a prozatorilor ruşi,de pildă, nici nu poate fi vorba în literatura noastră. Doar vagiecouri, cu rezonanţe ceva mai pregnante la Gib. I. Mihăescu, maitârziu la Bălăiţă sau Breban. De aceea, un roman ca Rusoaica nuputea fi ignorat în paginile volumului de faţă. Exegetul ieşean îiacordă, cum era de aşteptat, atenţia cuvenită, însă preţuieşte maimult calitatea observaţiilor realiste ale autorului decâtplăsmuirile imaginaţiei erotice ale naratorului protagonist.Subliniind interferenţa discursului auctorial, mai aproape deadevăr, cu acela, subiectiv, al naratorului propriu-zis (procedeulskaz-ului), Leonte Ivanov relevă pertinenţa opiniilor lui Manolescudin "Arca lui Noe", pentru a ajunge însă la concluzii sensibildiferite: o tehnică narativă atât de subtilă i se pare greu deasimilat şi de stăpânit de către un scriitor cu o conştiinţăartistică destul de confuză şi cu un orizont cultural delocimpresionant. Deşi apreciază originalitatea mai mult involuntară aromanului, exegetul ieşean subliniază îndeosebi importanţamărturiilor cutremurătoare despre dezastrul şi mizeria din "raiul"bolşevic, fapt ce a determinat interzicerea reeditării cărţii înperioada comunistă. În comparaţie cu imaginea terifiantă acimitirelor marine şi a cruzimii monstruoase cu care suntexterminaţi oamenii în lagărul sovietic, plăsmuirile erotice aleprotagonistului contrastează prin superficialitatea lor vinovată.Proiecţie inconsistentă a unor fantasme fără nici o afinitate cueroinele din romanele prozatorilor ruşi atât de des invocate,Rusoaica lui Ragaiac, personaj lipsit de sensibilitate metafizică,se dovedeşte a fi o pură mistificare. Nici vorbă de idealizare.Doar o iluzie, degradată până la grotesc.
În fond, ceea ce lipseşte din romanul lui Gib. I. Mihăescu e tocmaiRusoaica, spre dezamăgirea celui ce caută reprezentări ceva maisubstanţiale ale alterităţii şi nu găseşte decât o adiţiune haoticăde clişee. Apoi, atitudinea egocentrică şi cinismul nu-l recomandădeloc pe Ragaiac ca sursă de observaţii utile într-un studiu precumcel de faţă. Incapabil să iasă din cercul strâmt al propriilorobsesii, materializate de o senzualitate ce găseşte mereu prilejuride satisfacţie, acest "soldat fanfaron" nu manifestă nici cel maimic interes faţă de străinul a cărui suferinţă nu-i provoacă decâtdezgust. Foarte percutant prin atmosferă, Rusoaica e un roman "alalterităţii" privit numai dintr-un unghi, interesant, dar nu celmai potrivit în cazul de faţă. Amestecul perspectivelor e destul deambiguu, ca şi comportamentul protagonistului care, în ciudaaspiraţiilor sale superficiale, rămâne destul de greu de explicatîn linia unei poetici de tip realist. Cinismul şi cruzimea scotpersonajul în afara hotarelor unei tipologii tradiţionale, aruncândasupra realităţii un văl tulbure, neliniştitor în absenţasancţiunii morale. Dezamăgirea cercetătorului se vede astfelcompensată de exultanţa criticului în faţa descoperirii unuiadintre cele mai originale romane ale literaturii noastre.

E adevărat că ruşii ne-au făcut mult rău de-a lungul vremii,ne-au ciuntit ţara şi ne-au adus comunismul pe cap, dar nu e maipuţin evident că tot ei au rămas un pretext ideal pentrujustificarea eşecurilor şi neîmplinirilor noastre. Dacă nu ne va fivindecat complet de resentimente, cartea lui Leonte Ivanov ne ajutăsă scăpăm măcar de multe prejudecăţi şi să înţelegem că Rusia nu enici împărăţia lui Antichrist, nici o taină de nepătruns. Singurataină care învăluie totul, mereu, e numai ignoranţa.


ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO