După ce a arătat cu prima ei carte – Deadline, un roman splendid –, că este un talent original şi redutabil, Adina Rosetti schimbă genul şi atacă nu doar proza scurtă, ci şi cel mai dificil subiect: copiii. Care se plimbă prin toate cele opt povestiri ale volumului de faţă, în patru fiind chiar naratorul a cărui voce demonstrează că autoarea cunoaşte perfect această lume şi ştie exact cum să o pună-n pagină, nu există nicio notă falsă, nicio ieşire în decor. Limbajul celor mici, atât de greu de redat, sensibilitatea lor acută, jocul, umorul, uneori nostalgia sau tristeţea sau suferinţa sau chiar disperarea, toate se intersectează în proze excelente care se citesc cu încântare şi rămân multă vreme în mintea cititorului. Asta nu înseamnă că celelalte patru texte nu sunt la acelaşi nivel – un minunat basm-parabolă şi trei povestiri a căror eroină trece prin poveşti de dragoste fără speranţă şi divorţ. De zece ori pe buze – o reuşită deplină! (Răzvan Petrescu)
Sandokan, tigrul Malaeziei
În seara aia m-am prefăcut că mă culc. În casă la noi era linişte, Traian şi cu Bogdan dormeau duşi, în paturile lor suprapuse, eu stăteam cuminte sub plapumă, gata îmbrăcat, şi aşteptam să se facă ora 11. Mă uitam la ceas din cinci în cinci minute şi ora 11 întârzia. Nu ştiu de ce, când aştepţi, parcă timpul se încăpăţânează să treacă mai greu ca de obicei, numai ca să-ţi facă-n ciudă. Parcă cineva ar şti că tu aştepţi ca un nebun, cu răsuflarea tăiată, şi trage de timpul ăla, lungindu-l şi lăţindu-l, de parcă ar avea elastic. Până la urmă, ora 11 a venit, aşa, pe nepusă masă, exact când mă aşteptam mai puţin şi era s-adorm. M-am ridicat din pat şi-am aruncat o privire rapidă pe geam. Totul era pustiu. Luna se zărea printre crengile copacilor. M-am strecurat tiptil prin casă, mama dormea liniştită în patul ei cu Marcela, taică-miu nu mai dăduse pe acasă de vreo două zile, Dumnezeu ştie pe unde căzuse la datorie. Am ieşit în curte, am răsucit zăvorul şi-ntr-o clipă am fost în faţa casei lu’ Biţă şi-am aruncat trei pietricele în geam. Semnalul nostru secret.
Biţă a ieşit într-un târziu, avea ochii lipiţi de somn şi era cam năuc. La colţul străzii ne aşteptau fetele, în formaţie completă, îmbrăcate ca nişte vrăjitoare. Prima dată nici n-am recunoscut-o pe Prinţesa Monica. După aia m-am frecat la ochi ca să mă conving că nu visez. Monica avea părul despletit şi nişte blugi negri care-i veneau trăsnet. N-o mai văzusem până atunci decât cu codiţe sau alte pieptănături d-astea, şcolăreşti, gen „spic de grâu“. Arăta chiar bine aşa, cu blugi şi despletită, dacă mă-ntrebaţi pe mine! Alelalte două aveau un aer misterios şi făceau pe importantele. Ada îşi dăduse unghiile cu ojă neagră şi cred că împrumutase vreun creion de ochi de la maică-sa, pentru că arăta de parcă n-ar fi dormit de-o săptămână, sau cineva i-ar fi învineţit niţel faţa. Cristinica avea pe umeri un fel de chestie, care fâlfâia în urma ei, ca o pelerină, şi căra o carte neagră şi-o cheie mare şi ruginită, pe care le găbjise de la bunică-sa. Cică alea erau obiectele magice.
Biţă nu se putuse abţine şi luase cu el un pachet de biscuiţi, dintr-ăia cu cremă de ciocolată. Fetele au pufnit când l-au văzut, dar Biţă le-a întors-o, cică erau biscuiţi vrăjiţi şi urmau să aibă mare nevoie de ei în timpul „ritualului“. Eu am izbucnit în râs la faza asta, dar toţi mi-au făcut semn, disperaţi, să tac imediat şi să nu fac gălăgie. Monica a zâmbit şi zâmbetul ei m-a înseninat.
Numai că nici nu m-am înseninat eu bine, şi-am şi simţit că iau foc! Unii oameni pur şi simplu n-au pic de bun-simţ. Şi unu’ din oamenii ăştia fără pic de bun-simţ care există pe lume era Sorinel!
Băi, am venit şi io! ne-a anunţat el, răsărit ca din senin în spatele nostru.
Sorinele, ce mama dracului cauţi tu aici? am ţipat. Ţi-am trimis noi cumva invitaţie şi nu ştiam?
Hai, bă, c-eşti aşa? mi-a răspuns el, cu rânjetul lui molâu. Vin şi io cu voi la spirtism!
Spi-ri-tism, aşa se spune corect! a silabisit Ada, dându-şi ochii peste cap.
Băi, Sorinele, ia du-te tu acasă şi lasă-ne-n pace, n-auzi? a sărit şi Biţă.
Nu mă duc, bă, vin cu voi, şi dacă nu mă luaţi — vă spun!
Aşa că n-am avut încotro şi a trebuit să-l luăm. Nu ne convenea să se ducă să ne pârască. Sorinel ar fi fost în stare de asemenea mârşăvie. Sorinel era în stare de orice, ştiam prea bine. D-asta, mie, personal, îmi era cel mai nesuferit om de pe planetă!
Era pentru prima oară când intram la Monica în curte. Nu ne chemase niciodată la ea acasă, de parcă acolo ar fi fost ceva de ascuns. Avea o curte mare şi cam tristă, numai asfalt, şi în mijloc un fel de cişmea, din piatră. Ne-am strecurat prin marchiză, am încercat să arunc o privire în casă, dar uşa era închisă, şi-am coborât pe nişte scări înguste, în întuneric, până în pivniţă. Acolo, Monica a aprins o lumină chioară şi am putut să aruncăm o privire în jur. Grămezi de cărţi vechi, mâncate de molii, cufere ferecate, miros de vechituri. Atât era în pivniţa aia. Şi-o groază de pânze de păianjen şi praf. Un strat gros de praf, care acoperea totul şi-ţi intra numaidecât în nări. În primele minute, am tuşit şi strănutat toţi ca apucaţii, apoi am început să ne obişnuim.
Ada a trasat cu piciorul un cerc cam şui în praful de pe podea şi ne-am aşezat în jurul lui. În mijlocul cercului au pus unul dintre cufere, pe care au aşezat cartea ferfeniţită, cu coperţi negre, şi cheia. Ne luaserăm fiecare câte ceva pe care să ne aşezăm, eu şi băieţii nişte cărţi din alea vechi, Cristinica găsise un fel de scăunel şchiop, iar Ada, care se credea mare vrăjitoreasă, îşi trăsese ditamai cufărul. Îl curăţase de praf, cât putuse, cu o batistuţă, şi se cocoţase pe el ca pe un tron. Monica avea o lădiţă neagră, joasă, iar eu, nu ştiu cum, de data asta mă nimerisem lângă ea. Părul ei avea miros de şampon, îl simţeam cu tot praful ăla care plutea în aer. Ceva ierbos, ca fânul proaspăt cosit, aşa mirosea.
Să înceapă şedinţa de spiritism! a zis Ada, plină de importanţă, făcând nişte gesturi bizare cu degetele ei cu unghii negre. Apoi a dat ochii peste cap, şi-a scuturat părul şi-a rămas în tăcere, cu ochii închişi.
Ce naiba are asta? a întrebat Biţă.
Fragment din Adina Rosetti – De zece ori pe buze, în pregătire la CurteaVeche Publishing
Fotografia autoarei de Barna Nemethi
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
