• Leu / EUR4.7199
  • Leu / GBP5.2701
  • Leu / USD4.1541
Ziarul de Duminică

Debutul televiziunii experimentale/ de Alexandru Ciolan

Debutul televiziunii experimentale/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan

18 feb 2016 519

În istoria românească a televiziunii se pot distinge mai multe etape: prima a fost cea de semnalare şi informare a cititorilor despre evoluţia tehnologiei în Occident (aşa cum s-a văzut în episodul trecut, cele dintâi atestări în presă ale termenilor televiziune, televizare, televizat, televizor datează, cel puţin până la noi descoperiri, din 1935), cea de a doua a fost faza demonstrativă (am arătat că în 1938, la Luna Bucureştilor, punctul de atracţie l-a constituit ceea ce astăzi am numi o televiziune cu circuit închis), iar a treia, cea a emisiei propriu-zise, datează de pe la mijlocul anilor ’50, când Bucureştiul a avut o televiziune experimentală, urmată imediat de a patra etapă, cea instituţională (crearea Televiziunii Române).

Vârsta experimentală a televiziunii se împarte, la rându-i, în două sub-vârste, 1. pregătirea şi 2. lansarea, una mai incitantă decât cealaltă.

Trebuie precizat de la bun început că presa din 1955 vorbea, pe bună dreptate, nu despre „televiziune“, ci despre o „staţie experimentală de televiziune“, subliniind astfel că punctul de interes nu îl constituia realizarea instituţiei complexe de mai târziu, ci exclusiv transmiterea şi recepţionarea unor materiale televizate (jurnalele de actualităţi care rulau în cinematografe, filme documentare şi artistice). Transmisiile „pe viu“, cum se spunea atunci pentru ceea ce astăzi numim „în direct“, nu constituiau obiectivul echipei de specialişti în telecomunicaţii, interesaţi exclusiv de aspectele tehnice ale transmiterii şi recepţionării imaginii şi a sunetului.

În dimineaţa zilei de 6 august 1955, ziarul „Scânteia“, organul de presă al Partidului Muncitoresc Român, prelua o ştire Agerpres, anunţând sobru că „Tehnica românească a realizat, în cinstea celei de-a unsprezecea aniversări a eliberării patriei [de la 23 august, pe atunci sărbătoarea naţională], prima staţie experimentală de televiziune din ţară“. După ce anunţa că spectatorii (încă nu li se spunea „telespectatori“) aşezaţi în faţa „aparatelor de televiziune“ (încă nu erau numite „televizoare“) vor putea urmări „manifestări […] care au fost în prealabil prinse pe peliculă cinematografică“, ştirea-comunicat oferea detaliul că staţia fusese realizată, „pe baza documentaţiei sovietice“, de „un colectiv de specialişti din cadrul Laboratorului de cercetări de telecomunicaţii al Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor“. După care cititorilor li se aducea la cunoştinţă că vor putea „viziona“ primele transmisii în preajma sărbătorii de la 23 august, graţie „aparatelor“ care se vor instala în cele două mari parcuri ale Capitalei („I. V. Stalin“ şi „23 August“), la Muzeul Tehnic din „Parcul Libertăţii“ şi la câteva magazine din centru (Electrotehnica, Tehnometal, Cooperativa Radio-Progres).

Ceva mai gureşă şi mai puţin obligată să respecte canoanele, „Informaţia Bucureştiului“, apărută în după-amiza aceleiaşi zile, vorbea despre sentimentul de „bucurie şi mândrie patriotică“ de care sunt cuprinşi cetăţenii când află despre „însemnata victorie a tehnicii noastre“. Nu mai este amintită, ca în „Scânteia“, „documentaţia sovietică“ pe care s-au sprijinit eforturile specialiştilor români („Între ei, un singur specialist în televiziune care a studiat în Uniunea Sovietică, ceilalţi ingineri şi tehnicieni radiofonişti“) care, mânaţi de entuziasm, au lucrat în ultimul an „voluntar, în afara programului“, folosind „materiale existente“, pentru că „mijloace speciale nu fuseseră încă puse la dispoziţie“. Noroc însă că le-a venit în ajutor conducerea Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor.

Ciudat lucru! „Documentaţia sovietică“ despre care vorbea „Scânteia“ să fi fost prezentă încă de la început în munca specialiştilor români, sau va fi apărut odată cu sprijinul oficial? Ceea ce ştim cu siguranţă este că ajutorul Ministerului a pus capăt voluntariatului şi lipsei materialelor, nu şi orelor peste program. A doua ciudăţenie o constituie însăşi existenţa şi activitatea acestui colectiv de specialişti, care nu se poate să nu fi obţinut o aprobare de „foarte de sus“ pentru a crea, lucrând voluntar şi peste program, o staţie de televiziune în România. Să fi vrut conducerea comunistă a României să le dea cu tifla sovieticilor, demonstrându-le că putem crea o televiziune fără să apelăm la ei? Tehnologia era totuşi sovietică! Sau va fi fost vizată, pur şi simplu, crearea unui embrion de specialişti în transmisiile de televiziune, necesari în clipa în care va fi fost creată, oficial, instituţia televiziunii în ţara noastră? Răspunsurile vor fi aflate în arhive, de cercetători mai dedicaţi decât noi.

Din aceeaşi „Informaţia“ aflăm şi câteva detalii tehnice despre staţia experimentală: emisia se făcea „deocamdată“ pe 325 de linii, urmând a fi ridicată în scurt timp la rezoluţia de 625 de linii, iar aparatele de recepţie (sovietice, marca Leningrad, modelul T-2) aveau dimensiunea ecranului de 13/18 cm.

Articolul se termina cu o promisiune: „într-un viitor nu prea îndepărtat“, bucureştenii „vor putea urmări comod, de acasă, în faţa ecranelor manifestările politice, culturale sau sportive transmise de Studiourile româneşti de televiziune“. Înţelegem de aici că hotărârea de a crea Televiziunea Română fusese deja luată… Şi observăm că televizoarelor li se spunea „aparate“ şi „ecrane“…

O zi mai târziu, pe 7 august 1955, apare în „România liberă“ un scurt reportaj de la staţia experimentală, care începea cu propoziţia: „Ieri am avut prilejul să fiu telespectator“, urmată de o explicaţie de uz şi de sens al termenului: „Noţiunea de telespectator a fost rar întâlnită până în prezent în vocabularul nostru dar – desigur – nu peste mult timp ea va căpăta o largă circulaţie. Sub acest nume, amatorul posturilor de televiziune are posibilitatea să vizioneze pe micul ecran al aparatului de radio crâmpeie din viaţa cotidiană…“. Autorul articolului, D. Tabacu, foloseşte aşadar două cuvinte noi, „telespectator“ şi „micul ecran“, dar televizorului continuă să-i spună „aparat de televiziune“, „aparat de recepţie“ sau chiar… „aparat de radio“. Mai găsim în articol şi alţi termeni din sfera semantică a televiziunii: „studio“, „maşini de reportaj“.

Articolul lui D. Tabacu reuşeşte să treacă de fadoarea presei comuniste, aducând puţină culoare omenească: „De lucru s-au apucat acum un an de zile. La început lucrau în orele lor libere. Apoi s-au dedicat efectiv acestei munci. Fără îndoială, treaba n-a fost uşoară. Într-un timp se cam poticniseră. Anul acesta, prin ianuarie, deşi aparatajul de imagini era montat, totuşi pe ecran nu apărea nimic. Nu ştiau cum să-i mai dea de rost. Până când într-o bună zi umbra unui deget, aflat întâmplător în faţa celulei fotoelectrice s-a proiectat pe micul ecran. Atunci entuziasmul a fost de nedescris. Izbândiseră! Ce se întâmplase? Celula fotoelectrică fusese montată greşit şi atunci când a fost pusă în poziţia ei justă, imaginea a apărut.”

Despre prima transmisie experimentală de televiziune, data viitoare…

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7199
Diferență: -0,072
Ieri: 4.7205
Azi: 4.1541
Diferență: -0,6077
Ieri: 4.1484
Azi: 5.2701
Diferență: -0,4289
Ieri: 5.2885
Azi: 4.2531
Diferență: 0,0212
Ieri: 4.2506