După ce a scris o excelentă şi apreciată carte despre William Blake, criticul şi istoricul literar Cătălin Ghiţă revine cu un alt studiu de pionierat în cultura română: "Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească" (Institutul European, Iaşi, 2011).
Dar vocaţia criticului pentru literatura fantastică s-a manifestat încă de la debutul său editorial prin volumul: "Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare" (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). Optând curajos pentru nonconformism, Cătălin Ghiţă, lector universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, ne dăruieşte, aşa cum subliniază Ştefan Borbely, autorul "Cuvântului înainte", un volum catalitic: "porneşte de la o temă mare, despre care în exegeza românească a început să se vorbească abia după Revoluţia din decembrie 1989, şi se încadrează în seria istoriilor literare alternative, din categoria acelora care fac joncţiunea dintre literatură şi istoria ideilor sau a mentalităţilor, ca plan complementar - nu contrast - faţă de obişnuinţa de a recepta textul doar ca pe un exponent al excelenţei estetice şi al "canonului" axiologic" (p.15). Aş adăuga la cele de mai sus că şi anumite studii de fenomenologie a religiilor se intersectează natural cu domeniul amintit - fapt pentru care ne şi interesează în mod special cartea de faţă.
Catalin Ghiţă porneşte de la terifiantul redescoperit în secolul luminilor, recurgând pentru început la o radiografie conceptuală. Autorul distinge astfel trei categorii de proză terifiantă: "Prima categorie include teroarea naturală, în care intriga şi personajele sunt integrate sferei plauzibilului, anxietatea rezultând doar din combinaţiile actanţiale insolite sau din stranietatea atmosferei. Clasa opusă acesteia implică teroarea supranaturală, în care intriga şi personajele violează ab initio legile verosimilului, anxietatea fiind consecinţa directă a unor scenarii fantastice. Între cele două tipare, trebuie plasată teroarea de frontieră, care nu se înscrie nici pe traiectoria naturalului, nici pe cea a supranaturalului. Sub aceste auspicii incerte s-ar putea grupa acele episoade în care statutul ontologic al unor personaje rămâne puternic ambiguizat sau în care anumite fapte, relevante în ordinea discursului, pot fi recuperate de către protagonist/protagonişti atât din unghiul realului, cât şi din perspectiva fantasticului" (p.39).
După ce face o schiţă a evoluţiei modelului de teroare în diacronie în literatura universală, revenind la plaiurile autohtone, Cătălin Ghiţă sesizează defazările şi sincronizările existente în literatura română, apoi purcede la analiza câtorva opere semnificative. Autorul identifică - cine s-ar fi aşteptat? - "prefigurări" în "Letopiseţul Ţării Moldovei" de Miron Costin şi-şi urmăreşte mai departe cu tenacitate nemţească schema de lucru descrisă anterior. Da, literatura cronicarilor este generoasă inclusiv în astfel de informaţii, privită dinspre lumea de azi: "Cu unu anu mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanu căzăcescu asupra leşilor, aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală, la Baru, în Podoliia, pre cale fiindu de la sat spre oraş. Numai ce vâdzum despre amiadzăzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură (...). Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol". Măiestria zugrăvelii lui Miron Costin, ca şi cum ar fi un scenariu scris special pentru următorul film al lui Alfred Hitchcock, este în perspectiva lui Cătălin Ghiţă "calamitatea, telescopată cu dibăcie, pare desprinsă fie din semnele veterotestamentare, prefigurând a opta pedeapsă a faraonului şi a supuşilor săi egipteni, fie din cele neotestamentare, anunţând chinurile necredincioşilor la sfârşitul timpurilor" (p.104).
Teroarea naturală este studiată apoi de Cătălin Ghiţă în "Alexandru Lăpuşneanul" (Negruzzi) şi "O făclie de Paşte" (Caragiale). Prima operă este încadrată sadismului istoric, cea de-a doua naturalismului visceral. O a treia operă, "La vulturi" (Galaction) ar corespunde unui alt, binecunoscut, tipar: evadarea eşuată. Teroarea de frontieră (între natural şi supranatural) este ilustrată de alte trei exemple, generos analizate: "În vreme de război" (Caragiale) care oglindeşte deformarea psihologică, "Frigul" (Gib I. Mihăescu) ca metamorfoze ale obsesivului şi, ceea ce autorul numeşte "thanaticul vindicativ" identificat în "Îmbrăţişarea mortului" (Alexandru Philippide). În fine, teroarea supranaturală, temă regăsită şi de această dată în literatura română prin opere precum "Moara lui Călifar" (Galaction), maleficul suicidar, "Aranka, ştima lacurilor" (Cezar Petrescu), goticul redimensionat, şi, desigur, "Domnişoara Cristina" (Eliade) arondată erosului vampiric. În fine, ajuns la literatura contemporană, Cătălin Ghiţă analizează un singur autor deocamdată, Mircea Cărtărescu ("Orbitor"), fiind încredinţat că terenul este virgin şi, poate, pregătindu-ne cel puţin încă o carte.
Pe de altă parte, autorul este convins, şi notează acest lucru, că studiul său ar putea îngloba deimografia prezentă în poezia românească. Sau, o altă temă pe care o sugerează cu aceeaşi generozitate: care este interacţinea cu arhitectura, în ce măsură literatura de teroare a influenţat ridicarea unor "monumente şi, corelativ, cum au modificat clădirile respective background-ul prozelor terifiante mai recente" (p.191). În acest context, aş adăuga că, nu cred să fi fost analizat, de pildă, până astăzi - mă refer la un studiu, precum cel de faţă, onest intelectual şi spiritual, dar, totodată, ştiinţific - castelul ridicat de Hasdeu după moartea Iuliei...
Onestitatea, acribia şi talentul lui Cătălin Ghiţă sunt talanţii care trebuiau să se manifeste inclusiv prin această contribuţie de indubitabilă greutate pentru cultura română. Căci cartea nu este nicidecum o abordare facilă, la modă, ci, dincolo de motivaţiile ştiinţifice, porneşte de la o trăire auctorială pe care criticul nu evită să o mărturisească cu eleganţă şi dezarmantă sinceritate: "Misterul rezidă în teama de întuneric pe care am simţit-o în copilărie. Era o stare iraţională, paralizantă şi, desigur, jenantă pentru un băiat care, la zece ani, se pregătea să înfrunte un univers viril, populat de eroi maturi, puternici şi curajoşi, astfel că, pentru exorcizarea acestei frici, am fost silit să mă mobilizez exemplar, prin lecturarea de cărţi şi prin vizionarea de filme terifiante. Paradoxal, cotele înalte ale suspansului narativ şi vizual nu numai că au eliminat orice urmă de nyctofobie, dar au sădit seminţele plăcerii estetice în solul atât de puţin promiţător al tenebrelor" (p. 190).
Lecturându-l pe Cătălin Ghiţă în această nouă carte mi-am amintit că românul practică exorcizarea tenebrelor prin umor. Dracii sunt zugrăviţi precum nişte măscărici puşi pe tot soiul de giumbuşlucuri (ale răului) în marea frescă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, Creangă se foloseşte de Ivan Turbincă care ne face să râdem copios de cel necurat etc. Nu spun întâmplător acest lucru pentru că regăsesc în volumul de faţă un autor care scrie cu umor despre o temă nu tocmai comodă. Dovedind adică inteligenţă spirituală.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
