• Leu / EUR4.9449
  • Leu / GBP5.7845
  • Leu / USD4.8088
Ziarul de Duminică

Descendenţii/ de Kaui Hart Hemmings

Descendenţii/ de Kaui Hart Hemmings
19.10.2012, 00:00 94

Bestseller internaţional vândut în peste douăzeci şi cinci de ţări. În 2007, romanul Descendenţii a câştigat Elle Magazine's Readers' Prize (SUA). A fost New York Times Book Review Editors' Choice în 2008. În 2011, romanul a fost ecranizat într-un film de mare succes, în regia lui Alexander Payne şi cu George Clooney în rolul principal, care a câştigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat.

Narat într-un stil curajos, puternic, uneori de un umor irezistibil, Descendenţii e un roman despre o familie neconvenţională obligată de împrejurări dramatice să se reunească spre a-şi recupera propria moştenire şi identitate.

Matthew King e un avocat bogat din Honolulu, a cărui soţie, Joanie, a suferit un accident în timpul unei curse de bărci cu motor şi se află în comă. Mai mult, Matt află că soţia lui îl înşela şi era pe punctul de a-i cere divorţul, iar medicii hotărăsc să o deconecteze de la aparate pe Joanie, conform cererii din testamentul acesteia. Tatăl lui Alex, o adolescentă rebelă, care are probleme cu alcoolul şi drogurile, şi al lui Scottie, aflată la vârsta tuturor întrebărilor, Matt se confruntă cu o criză existenţială fără precedent şi îşi dă seama că lui îi revine responsabilitatea de a-i proteja pe ceilalţi membri ai familiei. Forţaţi de împrejurări să pornească în căutarea iubitului lui Joanie, Matt, Scott şi Alex fac o călătorie fabuloasă, care îi reapropie şi îi pune în faţa unor adevăruri surprinzătoare.

Kaui Hart Hemmings s-a născut în Hawaii şi a studiat la Colorado College. Este autoarea unui volum de proză scurtă bine primit de critică, House of Thieves. Povestirile ei au apărut în publicaţii precum în Zoetrope, Best American New Voices şi Best American Nonrequired Reading. Notorietatea internaţională şi-a câştigat-o cu romanul Descendenţii (The Descendants), publicat în 2007. De asemenea, a scris scenariile unor filme precum Shelly Fisher (1999) şi Breaking Waves (2011).

8

O las pe Scottie să se uite în continuare la televizor. Încerc să-mi păstrez calmul şi să tac, dar sunt mult prea nervos. Tot sper că-i va spune ceva lui Joanie. În cele din urmă, deschid discuţia.

- Ziceai că ai ceva să-i spui mamei tale. Vreau s-o faci acum. Poţi? Acum, că a plecat Allison? Te ajută, să ştii. O va ajuta şi pe mama.

Se uită înspre pat.

- Hai să încercăm mai întâi cu tine.

- Bine. Haide, ascult.

- Nu aici, spune ea, mutându-şi privirea de la mine la Joanie. Înclină din cap arătând spre hol.

Mă ridic şi încerc să nu par dezamăgit. A fost bine în prima săptămână a lui Joanie în spital şi mă întreb ce s-a schimbat sau ce-i trece prin minte. Doctorul spune că e ceva normal - e neliniştitor să vorbeşti cu cineva care nu-ţi răspunde, mai ales cu un părinte -, dar în cazul lui Scottie lucrurile stau altfel. E ca şi cum i-ar fi ruşine de viaţa ei. Se gândeşte că dacă vorbeşte cu mama ei, ar trebui să aibă ceva grozav de povestit. Întotdeauna o îndemn să vorbească despre şcoală, dar Scottie susţine că asta e ceva plictisitor şi că n-ar vrea ca mama ei să creadă despre ea că e un căscat ambulant.

Ieşim pe hol.

- În regulă. Astăzi e ziua cea mare. Vei vorbi cu mama.

- Cred că am o poveste bunicică. Se ridică pe vârfuri şi-şi întinde mâinile în aer astfel încât să formeze un "O". Îşi leagănă un picior înainte şi-napoi. Ia lecţii de balet pentru că asta obişnuia să facă sora ei, dar nu are nici graţia şi nici stilul lui Alex. Un sabot îi cade cu zgomot pe podea. Tranc! Se uită în pământ şi-apoi în sus la mine.

- Potoleşte-te. Spune-mi povestea.

- În regulă, zice ea. Fă-te că eşti mama. Închide ochii şi nu te mişca.

Închid ochii.

- Bună, mamă, începe ea.

Dau să spun şi eu "bună", dar îmi iau seama la timp. Nu zic nimic.

- Ieri am explorat de una singură reciful de corali din faţa plajei publice. Am tone de prieteni. Prietena mea cea mai bună este Reina Burke, dar am simţit nevoia să fiu singură.

Deschid ochii atunci când aud "Reina Burke", apoi îi închid repede la loc şi ascult povestea mai departe.

- Şi mai e şi tipul ăsta foarte mişto care lucrează la ghereta de pe plajă. Şi Reina îl place. Are nişte ochi de girafă. Aşa că m-am dus să explorez reciful chiar în faţa gheretei lui. Era în timpul refluxului. Erau o mulţime de lucruri de văzut. Într-un loc, coralii erau foarte închişi la culoare, dar apoi m-am uitat mai de-aproape şi nu erau corali. Era un ţipar. O anghilă Moray. Era să mor pe loc. Erau milioane de arici de mare şi câţiva castraveţi de mare. Chiar am ridicat unul şi l-am strâns aşa cum mi-ai arătat tu odată.

- Aşa, Scottie, foarte bine. Hai să ne întoarcem înăuntru. Mamei o să-i placă povestea asta la nebunie.

- N-am terminat.

Închid ochii. Aş vrea să mă pot întinde. Chestia asta e chiar plăcută.

- Aşa că stăteam acolo pe vine deasupra recifului, când mi-am pierdut echilibrul şi-am căzut pe spate. Am pus mâinile jos şi una din ele a nimerit pe un arici de mare, care m-a înţepat. Mâna mea arăta ca o pernuţă de ace. Mă durea rău de tot, dar n-am murit. Am supravieţuit. M-am ridicat iar.

O apuc de mâini şi i le ridic la nivelul ochilor mei. Rădăcinile ţepilor aricilor se văd înăuntru, întinse sub pielea palmei ei stângi. Arată ca nişte stele de mare negre, micuţe, care au de gând să-şi facă un cămin din mâna ei, pentru totdeauna. Observ alte şi alte stele pe vârfurile degetelor ei.

- De ce nu mi-ai spus că te-ai rănit? De ce n-ai zis nimic? Esther ştie de treaba asta?

- N-am nimic, şopteşte ea, ca şi cum mama ei ar fi aici şi n-ar vrea să fie auzită. M-am descurcat. N-am căzut cu-adevărat.

- Cum adică? Astea sunt urme de stilou?

- Da?

Mă uit şi mai atent. Apăs pe urmele din palma ei.

- Au, zice ea, şi-şi trage mâna. Nu sunt urme de stilou. Sunt adevărate.

- De ce-ai minţit adineauri?

- Nu ştiu, spune ea. N-am minţit aşa de rău. N-am căzut pe bune.

- Deci ariciul de mare a sărit pur şi simplu în sus şi te-a atacat?

- Nu, răspunde ea.

- Atunci?

- Am dat cu palma în el. Dar nu-i zic mamei partea asta.

- Cum? Cum adică ai dat cu palma în el? Scottie, răspunde-mi. Reina are ceva de-a face cu toate astea?

E surprinsă şi pare să se teamă de furia mea.

- Voiam să am o poveste bună. Îşi întinde un picior în faţă şi-şi lasă capul într-o parte.

- Nu face mutra asta drăgălaşă, zic. Nu ţine în momentul ăsta.

Îşi retrage piciorul.

- Nu te-a durut? Îmi imaginez acele expandându-se, sângele, sarea din răni. Asta e ceva psihotic, mă simt tentat să spun. E ceva în neregulă.

- N-a durut aşa de tare.

- Îndrugi verzi şi uscate, Scottie. Doare ca dracu'. Sunt fără cuvinte în momentul de faţă. Total la pământ. Esther unde era ?

- Vrei să auzi şi restul poveştii? întreabă ea.

Îmi înfig unghiile scurte în palmă doar ca să simt puţin din înţepătura pe care trebuie s-o fi simţit şi ea. Dau din cap.

- Aşa cred.

- În regulă. Fă-te că eşti mama. N-ai voie să mă întrerupi.

- Nu pot să cred că ţi-ai făcut aşa ceva cu mâna ta. Ce te-a făcut să…

- N-ai voie să vorbeşti! Nu mai spune nici un cuvânt, altfel n-o să auzi şi restul.

Scottie continuă să-şi spună istoria, care are toate elementele unei poveşti bune: imagini puternice, crize, mistere, violenţă. Îmi povesteşte despre acele care i-au rămas înfipte în mână, apoi despre cum s-a urcat din nou pe digul din stânci, ca un crab cu un cleşte lipsă. Înainte de-a se întoarce pe ţărm, Scottie s-a uitat în larul mării, urmărind înotătorii care dădeau ocol catamaranelor. Spune că cei care purtau căşti de baie albe arătau ca nişte geamanduri rătăcite.

N-o cred. Sunt sigur că nu s-a oprit ca să se uite la ocean. Probabil că a alergat imediat la Esther sau la doctorul clubului. Acum inventează detaliile, stabileşte decorul, ţese o poveste mai interesantă pentru mama ei. Alexandra a trebuit să facă acelaşi lucru - să se distrugă ca să capete un pic de atenţie din partea lui Joanie. Sau poate ca să abată puţin atenţia de la Joanie. Bănuiesc că Scottie înţelege ce trebuie făcut.

- Datorită instrucţiunilor plictisitoare ale lui tata despre ocean, ştiam că ce aveam eu în mână erau mai mult oase ascuţite decât ace - plăcuţe calcifiate, pe care oţetul le poate dizolva.

Zâmbesc. Ce fată isteaţă.

- Tata, nu e plictisitor, nu?

- "Plictisitor" nu e cuvântul pe care l-aş folosi. "Plictisitor" e ultimul lucru la care m-aş gândi.

- Bine. Tu joci rolul mamei, aşa că taci. Apoi, mamă, m-am gândit întâi să mă duc la centrul de prim ajutor al clubului.

- Ce fată isteaţă!

- Şşt, spune ea. În schimb, m-am dus la băiatul ăla drăguţ şi l-am rugat să facă pipi pe mâna mea.

- Pardon?

- Da, mamă. Chiar aşa i-am spus. "Scuză-mă", i-am zis. I-am spus că m-am rănit. El a zis: "Aaa, ooo. Eşti în regulă? ", de parcă aş fi fost un copil de opt ani.

- Stai aşa, zic. Opreşte-te. Eu nu sunt maică-ta.

- El n-a înţeles, continuă Scottie, aşa că mi-am aşezat mâna pe tejghea.

- Scottie ! Am zis să te opreşti. Ce se-ntâmplă aici? Minţi? Spune-mi că ai născocit chestia asta. Spune-mi că eşti o domnişoară uimitoare, creativă şi cu multă imaginaţie şi că ai inventat toată povestea asta.

Am citit că unii copii încep să mintă mult în jurul vârstei ăsteia. Ar trebui să-i spun copilului meu că minciuna îi poate răni pe oameni.

- Ascultă, zic. Ăsta e un basm pe cinste. O să i-l spunem şi mamei, dar acum, între noi doi, zi-mi sincer, toate astea sunt adevărate?

- Da, zice ea şi, din nefericire, o cred. Nu spun nimic. Dau doar din cap.

Scottie continuă, întâi cu prudenţă, însă apoi se aruncă din nou în povestea ei dezastruoasă.

- A înjurat ca un maniac. N-o să-ţi repet ce-a spus, după care mi-a zis să mă duc la spital. "Sau eşti cumva membră a clubului ăluia?" m-a întrebat. Mi-a zis că mă duce acolo, ceea ce a fost foarte amabil din partea lui. A ieşit prin spatele gheretei şi eu am ocolit-o ca să-l întâlnesc. I-am spus ce trebuia să facă, ce anume ar fi făcut ţepii să iasă şi el a clipit de o mie de ori şi-a scos şi mai multe înjurături, în tot felul de combinaţii. Avea o scamă sau ceva în ochi şi mai că am dat să i-o scot. Se tot uita în jur după ajutor, dar nu eram decât noi doi şi eu i-am repetat ce avea de făcut - ştii tu. Pipi. Însă el a zis că a văzut o scenă în serialul Baywatch, în care un salvamar sugea otravă de pe interiorul coapsei unei femei. "Numai că pe urmă au apucat-o convulsiile", mi-a spus. "Se zvârcolea toată pe nisip!"

Din felul în care Scottie îi imită vocea pare un analfabet.

- "Nu sunt pregătit pentru aşa ceva", îi tot dădea el înainte. "Eu doar vând loţiune de plajă şi în nici un caz n-o să fac pipi pe mâna ta", dar apoi i-am zis ceea ce tu, mamă, îi zici mereu lui tata atunci când vrei să facă ceva ce el nu vrea. I-am zis: "Nu mai fi aşa un fătălău!", şi a mers. Mi-a zis să nu mă uit şi mi-a cerut să-i spun ceva sau să fluier.

- Nu pot să mai ascult povestea asta, zic.

- Aproape-am terminat, se vaită Scottie. Aşa. Ca să-i distrag atenţia în timp ce făcea pipi, i-am vorbit despre cursele tale de ambarcaţiuni, dar i-am zis că nu eşti cu fetele şi i-am mai zis şi că ai fost manechin, dar că nu eşti deloc mironosiţă, şi că toţi tipii de la club sunt îndrăgostiţi de tine, dar că tu nu-l iubeşti decât pe tata.

- Scottie, zic, trebuie să mă duc la toaletă.

- Bine, spune ea. Am terminat povestea. Nu-i aşa că e foarte comică? E cumva prea lungă?

Mă simt rău. Trebuie să rămân puţin singur.

- E bună. E grozavă. Du-te şi spune-i şi mamei ce mi-ai spus mie. Du-te şi vorbeşte cu ea. Oricum nu poate să te audă, gândesc. Sau cel puţin aşa sper.

Străbat holul, dorindu-mi să intervină cineva şi să mă îndrume. Scottie n-ar trebui să fie nevoită să creeze dramele astea. N-ar trebui să fie rănită. N-ar trebui ca nu ştiu cine să facă pipi pe ea şi chestia tare e că Joanie ar crede cu-adevărat că povestea e foarte comică. Mă gândesc la ea, cum era atunci când ieşeam împreună. Adora să creeze drame care să implice durere, bărbaţi, sex. "Gata, s-a terminat între noi", spunea ea deseori. "Nu pot să stau acasă în fiecare seară şi să mă joc de-a oamenii mari. Cred că ar trebui să ne vedem şi cu alţii." N-a făcut asta niciodată. A rămas lângă mine, fericită într-un moment, în criză şi suferind în următorul, dar nu a plecat niciodată. Mă întreb de ce n-a plecat, pur şi simplu.

Fragment din Descendenţii de Kaui Hart Hemmings, în pregătire la Editura Humanitas fiction. Colecţia "Raftul Denisei" coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleză de Nadine Vlădescu

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9449
Diferență: 0,002
Ieri: 4.9448
Azi: 4.8088
Diferență: 1,5629
Ieri: 4.7348
Azi: 5.7845
Diferență: 0,7612
Ieri: 5.7408
Azi: 4.9770
Diferență: 0,8674
Ieri: 4.9342