Ziarul de Duminică

Despre căutătorii cei nebuni întru poezie.../ de Marius Vasileanu

Despre căutătorii cei nebuni întru poezie.../ de...

Autor: Marius Vasileanu

30.05.2014, 00:11 181

La limita luminoasă, poezia înseamnă revelaţie (de ordin spiritual) – aceasta este premisa de la care pornesc elegantele eseuri publicate de poeta Simona-Grazia Dima în volumul intitulat „Micelii solare”, recent apărut la Editura Tracus Arte (Bucureşti)....

Personal, fiind un outsider într-ale poeziei, mă simt confortabil să vorbesc cu precădere în rândurile ce urmează despre partea spirituală a cărţii. Şi, trebuie s-o spun apăsat, nu este frază aproape în construcţia acestei cărţi în care autoarea să nu fi aşezat direct sau indirect limpezi ferestre spre sacru. Oricum, putem observa cu uşurinţă o deplină inserare a acestor pagini atât din perspectivă literară, cât şi, mai general, din perspectiva culturii române şi a celei universale.

Dacă un artist precum Constantin Brâncuşi îşi dorea să ilustreze zborul, iar nu păsări în anumite sculpturi ale sale, binecunoscute, dacă Sergiu Celibidache refuza cu obstinaţie înregistrarea muzicii pe discuri – numindu-le „conserve” –, spre disperarea criticilor şi, mai ales, a membrilor orchestrelor pe care le păstorea – întrucât, susţinea maestrul, muzica are dimensiuni metafizice de necuprins, deocamdată, în vehicule lumeşti –, dacă filosoful Constantin Noica cerea cu fermitate „stări de spirit” care trebuie livrate altora, „nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”, iată că există şi un poet român contemporan care pledează pentru o altfel de perspectivă în ceea ce priveşte poezia: una strict mistică, spirituală. Probabil că nu există mulţi poeţi români care să fi pornit conştient, programatic, la un astfel de parcurs anevoios şi care, în acelaşi timp, să vorbească din proprie experienţă, nu numai din cărţi ori din înalte intenţii spirituale.

În această ordine, Simona-Grazia Dima pare un caz particular în literatura română contemporană, care se aşază cu naturaleţe într-o familie ceva mai numeroasă, desigur, din care fac parte şi Mihai Eminescu, şi Vasile Voiculescu, şi Sandu Tudor (devenit Pr. Daniil), şi Radu Gyr, şi Daniel Turcea, şi Ioan Alexandru, şi Ioan Pintea şi alţi câţiva – ca să ne referim doar la poeţi. Numai că, vă rog să observaţi, poeta mărturiseşte din primele pagini trăirea personală de ordin extatic petrecută cândva în oraşul Suceava, în preajma Cetăţii de Scaun, încă în anii de formare: o întâlnire – fondatoare – cu sacrul, punct de plecare şi liman, totodată, al întregii sale creaţii. Ceea ce ne pune pe gânduri şi ne obligă să tratăm paginile de faţă cu toată gravitatea pe care, neîndoios, o merită...

În urma lecturii cărţii „Micelii solare”, reflexele/defectele profesionale îşi spun cuvântul şi în privinţa subsemnatului. Căci observăm rapid trimiterile pe care Simona-Grazia Dima le operează cu dexteritate, focalizându-se pe mai multe tradiţii spirituale. Căutările proprii de ordin spiritual ale Simonei-Grazia Dima sunt consistente, generoase, în sensul unei „unităţi transcendente a religiilor” (cum ar spune Frithjof Schuon): „am ajuns atunci, instantaneu, şi la concluzia unei convergenţe a religiilor, a unui nivel metafizic al lor, ceea ce poate îngădui – şi prilejui, ca pe un ales festin – unitatea în diversitate”. Aceasta curge firesc în linia unei nobile ascendeţe personale, căci, ne mărturiseşte scriitoarea, de peste 200 de ani în familia sa au existat asceţi şi preoţi.

Dar ne-am gândit imediat şi la acele câteva principale categorii de călugări şi asceţi care au existat în istoria creştinismului (regăsite uneori până la identitate şi în alte tradiţii autentice). Mai ales în primele veacuri creştine au vieţuit adevărate pleiade de asceţi în pustie (anahoreţii) ori de călugări rătăcitori prin deşert (boskoi), pleiade ale celor retraşi fie singuri, fie însoţiţi de o mică obşte în păduri, ale călugărilor cavaleri, ale călugărilor vagabonzi prin lume. Au apărut concomitent şi călugări care practicau forme ascetice extreme precum stâlpnicii (cei care se retrăgeau pe vârful unui stâlp), zăvorâţii (cei care se retrăgeau pentru un timp îndelungat, de ordinul anilor, într-o chilie închisă pe dinăuntru), dendriţii (cei care locuiau în copaci sau în scorburile acestora) ori pitoreştii „nebuni întru Hristos” (cei care simulau nebunia, comportându-se cu totul nonconformist din perspectivă mundană).

Această carte a Simonei-Grazia Dima ne convinge că putem vorbi fără a greşi despre căutătorii cei nebuni întru poezie...

*

În urma unor trăiri personale de ordin spiritual şi a meditaţiilor lirico-filosofice declanşate de acestea, Simona-Grazia Dima ajunge la generoase concluzii a căror exprimare, mărturiseşte, nu poate fi rostită decât prin vers: „Era o înţelegere a vieţii, nu o făcătură intelectuală, o certitudine la nivel de principiu, a acelei jubilaţii fundamentale, a acelei bucurii transcendentale, care, orice s-ar zice, constituie pentru mine esenţa existenţei, deoarece îmi era evident că viaţa şi arta fac un tot. La fel, toate «câmpurile» vieţii le percepeam împreună, îi vedeam pe toţi oamenii ca fiind, neprogramatic, intercondiţionaţi”.

În fond, volumul „Micelii solare” este un pariu al poeziei cu Viaţa, contrazicându-l astfel – fără a o declara deschis – pe Georges Bataille, care afirmase cândva: „Poezia duce, în aceeaşi măsură ca orice formă a erotismului, la indistincţie, la confuzie... Ne duce la eternitate, ne duce la moarte...”. Fiindcă experienţa de viaţă, experienţa spirituală a autoarei o obligă să înţeleagă că „Viaţa are sens prin ea însăşi şi se împlineşte ca trăire pură” – fericită reluare aforistică amintindu-i subsemnatului de frazele în care Mircea Eliade vorbea despre viaţă în sine ca importantă formă de iniţiere. Cert este că, se constată cu ochiul treaz, avem de-a face cu un autor care nu vorbeşte din cărţi, ci din propria-i experienţă meditativă şi contemplativă. Iar acest motiv o determină pe poetă să nu pună semnul egal între „eternitate” şi lipsa Vieţii ori „confuzie” precum G. Bataille.

Aceasta nu înseamnă că Simona-Grazia Dima nu face apel la o serioasă bibliografie. Scriitura sa este însă în mod evident autentică, cu un miez consistent, generoasă în sensuri asupra cărora suntem îndemnaţi a medita. Aliaţi îi sunt câţiva autori mistici de anvergură: Ramana Maharishi, Al-Hallaj, Sf. Ioan al Crucii etc.

Trimiterile implicite şi explicite ale autoarei spre o abordare a poeziei care interferează cu antropologia religiei sunt numeroase. Iată ce mai notează Simona-Grazia Dima: „orice publicaţie ai deschide, te întâmpină sfaturi pentru păstrarea în bună formă a trupului, însă niciunul pentru a înţelege poezia”. Aceasta ne aminteşte de „tehnicile” şi de îndemnurile pe care un alt român le-a „inventat” în Occident pentru a ne facilita o mai bună înţelegere a muzicii. Este vorba despre muzicologul, filosoful  şi teologul George Bălan, părintele „musicosophiei”. Aşa cum şi muzicianul şi antropologul au de câştigat dintr-o astfel de abordare a muzicii, prin aprofundarea „tehnicii” ascultării - nimic nou sub soare: multiple tradiţii spirituale sunt inluminate de tehnici de emitere & ascultare a sunetelor de ordin fizic ori subtil -, tot astfel Simona-Graţia Dima ne cheamă în această carte-eseu la o nouă perspectivă dinspre care să medităm asupra poeziei, perspectivă înrudită cu cele meţionate anterior. Astfel, atât antropologul cât şi poetul ar avea de câştigat ştiinţific, poetic, spiritual din intersecţia antropologiei religiei şi a misticii cu poezia.

Să ne înţelegem însă: aşa cum nu oricine rosteşte Doamne, Doamne ajunge automat în Împărăţia Cerurilor, ci cel care împlineşte voia Tatălui (conform unui binecunoscut verset biblic), tot aşa, nu oricine scrie versuri despre cele sfinte este automat un poet mistic. După cum nu orice mare mistic este obligatoriu poet, chiar dacă uneori se exprimă prin vers. Cunosc cazul unuia dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trăitor în Carpaţi, ale cărui puteri spirituale sunt indubitabile. Ei bine, acesta a produs şi oarece „versuri” în stil popular de-a lungul vieţii – de necitit, oricât de generos ai fi, oricât de mult l-ai admira pe autor...

Apoi, nu înseamnă că dacă nu vorbeşti explicit despre divinitate, eşti obligatoriu în afara sacrului. Într-un film documentar dedicat uneia dintre cele mai mari personalităţi generate de creştinismul ortodox în secolul XX, Pr. Andrei Scrima, membru al Mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, unul dintre cei care l-au cunoscut, povesteşte următorele: la o şcoală de vară la care au participat deopotrivă studenţi şi câţiva profesori, alături de Pr. Scrima, acesta a fost întrebat cu nedumerire de un student, ceva mai bisericos, cum se face că au vorbit timp de mai multe zile despre filosofie, cultură, artă, ştiinţă etc., iar el, teologul şi călugărul Andrei Scrima, nu a pronunţat niciodată numele Domnului!? La care replica profesorului şi părintelui Andrei Scrima a fost: dar, dragul meu, nu ai observat că am vorbit tot timpul numai despre Dumnezeu?...

Schimbând ceea ce este de schimbat, să nu cerem poeţilor să devină neapărat teologi sau mistici – fiindcă s-ar putea să fie înlăuntrul sacrului exact atunci şi acolo unde ne aşteptăm mai puţin...

*

Pornind de la momentul revelaţiei iniţiale, poeta Simona-Graţia Dima păşeşte pe o Cale de-a dreptul fascinantă. Întrucât nu face decât să înteţească focul odată aprins, cartea devine o Cale (spirituală) în sine şi un lung poem în proză cu deosebire generos nu numai faţă de creaţia poetică proprie din care se adapă adesea, dar generos mai cu seamă faţă de confraţii scriitori precum Kavafis, Eugen Ionesco ş.a.m.d. Iar problematica abordată intersectează o multitudine de aspecte lirice şi sapienţiale. Condiţia poetului în lume, de pildă: „Poetul este, ab initio, am considerat, un recipient, nu un emiţător, ca atare, pradă unei perpetue transe, el nu poate ieşi din propria subiectivitate – creatoare, ulterior, de obiectivare prin efectul însumat al influenţei sale asupra conştiinţelor, şi nu are rost să îmbrăţişeze o carieră universitară”.

Natural, numai cel ajuns pe vârful muntelui are capacitatea de a îmbrăţişa şi de a se lăsa îmbrăţişat de perspectiva întregului. Iată de ce, comentariile, splendide, făcute de Simona-Graţia Dima la trăirile de ordin extatic ale unui Eugen Ionesco, de pildă, sunt dinlăuntru, profesioniste, în cunoştinţă de cauză.

Sau sunt punctate în volumul de faţă, măcar şi în treacăt, tehnici meditative prin care poezia ar presupune „ascultare” – ceea ce ne obligă să precizăm, în completare, că unul din verbele cele mai uzuale în Vechiul Testament este tocmai „a asculta”: „Shema Israel!”...

Şi, inevitabil, se ajunge la necesitatea sacrificiului de sine, aşa cum se petrece pe orice cale spirituală autentică: „Are poezia şi o viaţă lumească? E o întrebare legitimă. Eu cred că nu. Se manifestă aici doar pentru a ne duce, măcar pentru o clipă, dincolo. Sau altundeva. Iar din viaţa/jertfa ei mulţi trăiesc foarte bine”...

Şi, tot inevitabil, se ajunge la conştiinţa unităţii Creaţiei, a posibilităţii de a dialoga cu întregul: „şi focile, ţestoasele, florile au bucuriile lor, iar oamenii, poate, au (re)surse şi mai mari, mai complexe, spre a se bucura. Nici măcar un fir de iarbă nu ar trăi dacă nu ar căuta fericirea!”. O vom completa pe poetă printr-o afirmaţie similară făcută de Origen: „De fiecare din noi se bucură şi se întristează pământul întreg. Şi nu numai pământul, ci şi apa, focul, aerul, toate stihiile”.

În fine, întrucât în viziunea Simonei-Grazia Dima „Poezia este o rugăciune, un mod de a încerca să comunicăm cu ceea ce este mai presus de gândire”, vă las să citiţi sau să reciţi paginile cărţii pe care o recomand ca atare: volumul „Micelii solare” este o reuşită introducere în Calea spirituală numită poezie. Iată de ce voi intra la rândul meu în joc – prefăcându-mă că n-aş fi făcut-o încă din start – şi vă voi propune o temă de meditaţie (poetică) pornind, desigur, de la afirmaţiile autoarei.

„Poetul e asemenea Părinţilor Deşertului, el nu chestionează utilitatea practică a demersului său, nu disperă. Poezia este deci (sau poate fi) un act de credinţă” – susţine Simona-Graţia Dima, într-o frază-axială a acestei cărţi. Ei bine, ţinând cont şi de afirmaţiile lui Andrei Pleşu, cel care scrie undeva cam aşa: „Călugăria nu e o cale pentru toţi şi nici măcar una pentru mulţi. Traiectoria ei are o strălucire supralumească: e calea «regală», excepţia exemplară, «orizontul» spre care tinzi asimptotic”, îndrăznesc să vă provoc – aşa cum face şi autoarea volumului „Micelii solare”.

Aşadar vă întreb: poate fi scrisă sau imaginată oare o istorie a literaturii române ori măcar a principalilor autori de poezie care să pornească de la aceşti parametri sus-meţionaţi? Care ar fi oare, în acest joc, poeţii-călugări rătăcitori sau pustnici, care ar fi poeţii-stâlpnici, poeţii-dendriţi, poeţii-zăvorâţi ai literaturii române?

Dar mai simpatici decât toţi sunt, după modelul călugărilor nebuni întru Hristos, căutătorii-poeţi cei nebuni întru poezie. Prin această carte Simona-Graţia Dima pare a ni se dezvălui drept unul dintre aceştia.

Fericiţi cei nebuni întru poezie!

 

PS: Aceste gânduri au apărut ca postfaţă în volumul sus-menţionat, alături de alte două „cuvinte de întâmpinare” semnate de Magda Cârneci şi de Ion Pop.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO