Ziarul de Duminică

Despre ironie, cu seriozitate/ de Rodica Grigore

Despre ironie, cu seriozitate/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore

01.06.2012, 10:25 790

Începând cu Socrate şi ajungând până la scrierile autorilor postmoderni, trecând, desigur, prin marile texte ale epocii romantice - mai cu seamă acelea ale romanticilor germani - ironia a fascinat deopotrivă pe oamenii de litere şi pe filosofi. Termenul însuşi acoperă o arie extrem de vastă de manifestări şi situaţii (verbale şi nu numai), de la acordul aparent cu o anumită afirmaţie, şi până la subminarea totală a unui demers punctual. Ironia devine, astfel, dincolo de valenţele sale literare, parte integrantă a conversaţiilor cotidiene şi un element cât se poate de familiar pentru existenţa fiecăruia dintre noi.

Cu toate acestea, dacă familiaritatea amintită e de natură să explice, fie şi parţial, succesul ironiei în diferite domenii artistice, iar al termenului în sine la nivelul ştiinţelor umane, tot ea conduce, mult prea adesea, la ignorarea sau pierderea din vedere a unei importante linii a tradiţiei gândirii occidentale, unde ironia se regăseşte în toată plenitudinea ei. Meritul de a focaliza atenţia cititorului asupra acestor zone mai puţin explorate îi revine lui Pierre Schoentjes, profesor de literatură şi civilizaţie franceză la Universitatea din Gand, Belgia, cel care a consacrat resorturilor intime ale ironiei mai multe studii extrem de documentate, de la Recherche de l'ironie et ironie de la "Recherche" (1993) şi până la Le Point sur l'ironie (1996). Însă cel mai recent demers al său în acest domeniu este intitulat, Poétique de l'ironie şi e dedicat evaluării efectelor estetice ale "fenomenului ironic" în perioada antică, în epoca marelui romantism şi în postmodernism. Cartea de faţă este cu atât mai convingătoare, cu cât ea include şi trei eseuri inedite aparţinând unor nume importante ale teoriei literaturii şi ale criticii contemporane: Linda Hutcheon, Candace Lang şi Joseph Dane, ale căror opinii referitoare la ironie, abordând semnificaţii şi faţete mai puţin explorate ale problemei, completează în mod fericit demersul cercetătorului belgian. Demers cu atât mai binevenit, cu cât, în ciuda faptului că există un număr mare de comentarii referitoare la date generale ale discursului ironic sau la formele de manifestare a ironiei, studii cu adevărat fundamentate sunt mai puţine - desigur, cu excepţia excelentei cărţi a lui Vladimir Jankelevitch, L'Ironie, apărută în 1950. Dovadă că, în ciuda prezenţei constante a ironiei de-a lungul epocilor, în cele mai diverse manifestări culturale şi artistice, nu există un consens nici în ceea ce priveşte posibilele sale definiţii, şi nici în privinţa semnificaţiilor globale ale variatelor sale caracteristici.

Pierre Schoentjes demonstrează, pe tot parcursul cărţii sale, excelentă şi însoţită de o serie de referinţe şi de trimiteri care au darul de a clarifica de la bun început multe dintre aspectele mai puţin explorate ale discursului ironic, că ironia acoperă arii nebănuit de vaste la nivelul ştiinţelor umaniste - şi nu numai. Astfel, dacă istoria poate identifica în ironie factorul determinat al unor momente care au caracterizat evoluţia socială, filosofia va rămâne mereu apropiată componentei dialectice a fenomenului, iar critica de artă va descoperi, ca stadiu iniţial al mişcării postmoderne, tocmai tendinţa ironică. Desigur, însă, că la nivelul literaturii sunt de găsit cele mai numeroase şi mai semnificative momente ce configurează evoluţia fenomenului şi a discursului ironic. De aici şi dificultatea enunţării unei definiţii unice - idee la care, de altfel, Pierre Schoentjes renunţă, finalmente, alegând nu să teoretizeze excesiv, ci dimpotrivă, să demonstreze prin exemple clare şi variate, esenţa unui fenomen proteic şi cu adevărat pluristratificat.

De la romantism încoace, este tot mai evidentă nu doar plasticitatea ironiei, ci şi capacitatea sa de a se adapta unor situaţii textuale diverse şi de a răspunde în mod adecvat provocărilor unor specii literare sau unor tipologii multiple de personaje. Căci, în fond, tocmai această natură proteică, aparent greu de prins într-un model unic, este cea care determină actualitatea ironiei şi forţa sa de a se menţine în prim plan, în ciuda tuturor modificărilor sociale sau estetice ce caracterizează lumea occidentală. Se constituie, astfel, o adevărată "ţară a ironiei", ce devine adevărat domeniu predilect pentru numeroşi artişti, ţinând de epoci diferite şi venind din spaţii culturale nu o dată îndepărtate. Ironia, privită, însă, în studiul de faţă, cu toată seriozitatea, reuşeşte să clarifice multe dintre acele zone rămase, până acum, sub zodia analizelor superficiale sau de circumstanţă şi să aducă numeroase date noi în contextul unui tip de discurs ori de practică literară doar aparent familiare tuturor.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO