Nu-i greu de constatat că volumele care abordează atât defrontal teme grave precum boala incurabilă sau moartea riscă, subpojghiţa de respect politicos şi de admiraţie empatică acomentatorilor, să treacă aproape neobservate sub raport estetic.Şi asta nu se întâmplă de ieri de azi la noi, dacă ne gândim că MaxBlecher a trebuit "să aştepte" aproape jumătate de veac pentru cascrierile lui să nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante"documente umane", ci ca romane în sensul deplin al cuvântului("estetice", "ficţionale"), înseriabile în orice istorie aliteraturii române.
Păstrând proporţiile, de aceleaşi dificultăţi de receptarebeneficiază şi ultimul volum al lui Ion Zubaşcu. Epitete precum"cutremurător" sau "încrâncenat" îmi par adeseori eufemisme aleunor critici care iau în serios mai mult drama umană din spatelevolumului, deloc neglijabilă, fireşte, şi mai puţin capacitatea deexpresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proporţionale -un poet talentat scria că "funcţia soteriologică e, aici, infinitmai importantă decât cea estetică" -, cele două se condiţioneazăreciproc.
La drept vorbind, nu văd de ce i-am acorda circumstanţe atenuantelui Ion Zubaşcu pentru tematica gravă din ultima carte, de vreme ceel însuşi le refuză constant. Căci, în ciuda titlului cam antiteticşi livresc, "Moarte de om. O poveste de viaţă"* reface, într-oretorică crudă, filmul îmbolnăvirii de cancer developat cuîncetinitorul. Surprinzător e să descoperi că în logica internă avolumului nu dau tonul nici spaima absolută, nici descrierea atrocea suferinţelor fizice, ci o luciditate capabilă de a surprindetoate nuanţele apropierii morţii. Celui care vorbeşte în "Moarte deom" boala nu-i dictează o retragere resemnată în sine sau opermanentă plângere pe propriile ruine, ci îi deschide celulele,făcându-l permeabil la fenomenele din jur. Extrem de personală învolumul lui Ion Zubaşcu e senzaţia că, în loc să provoacemortificarea trupului sau a minţii, starea de asediu fiziologicechivalează cu o hiperacutizare a simţurilor. Moartea beneficiazăde ingenuitatea şi curiozitatea oricărei experienţe noi.
De aici, optimismul ce respiră prin toţi porii cărţii (deşisolicitant ca orice catharsis, volumul nu e nici întunecat, nicideprimant), dar şi impresia de catalog exhaustiv al atitudinilor şial senzaţiilor bolnavului incurabil.
Dacă nimic din ceea ce înseamnă propria dispariţie nu-i poaterămâne străin, poetul transcrie fără pudoare toate detaliile carealcătuiesc universul proaspătului bolnav de cancer. Excelent efigurată, în volum, tensiunea dintre instalarea aproape voluptuoasăîn boală şi receptarea ei ca alteritate absolută. Pentru că, pe deo parte, nefericiţii pacienţi ai Centrului Mondial de Oncologie(numele cu rezonanţe ezoterice al clinicii) mai păstrează, ca înimaginarul blecherian, ceva din mondenitatea existenţei dedinainte: "domnul cu valva aortică înlocuită şi testicoleleextirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fătă uter şi rect/ cupunga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plasticprelungindu-i intestinul gros". Tonul caricatural se resoarbe,însă, rapid, într-o asumare totală a noii realităţi. Cele maiemoţionante rânduri din volum celebrează, de aceea, sordidul spitalca pe un al doilea cămin: "cireşele se coc printre frunzele lateale cireşului/ foarte înalt şi răsfirat pe deasupra meselor/ doiporumbei se împreunează pe-o creangă/ lumi peste lumi printre lumi/peste masa mea de la bufetul Oşanca din curtea interioară aCentrului Mondial de Oncologie/ de unde n-aş mai pleca niciodatăniciunde/ scriind printre resturi de oameni cuvinte întregi/ dupăce chirurgul şi urologul mi-au cotrobăit cu degetele prin rect/pipăindu-mi tumoarea colorectală şi adenomul de prostată/ trăiescşi eu cu plenitudine clipa/ sunt aici ca pretutindeni acasă". Cucât recompune mai complet fenomenologia morţii, intuindu-iascunzişurile şi intimităţile, cu atât îşi probează muribundulcapacitatea vitală ieşită din comun. Pe acest frumos oximoron sedepun toate straturile de semnificaţie ale cărţii.
A nu se înţelege de aici că personajul central vede moartea în rozsau că se bucură ca un martir de şansa mântuirii prin suferinţă.Dimpotrivă. Cele mai multe poeme din volum transcriu, într-unamestec extrem de bine dozat de sentimentalism şi cinismcompensativ, toate neplăcerile şi chinurile prin care trece"condamnatul la moarte". Nu atât insuportabilele dureri fizice suntreţinute - în cele două-trei poeme care le pun totuşi, subreflector, poetul apelează la persoana a III-a a demnităţii,devenind brusc "pacientul Ion" -, cât mai ales imensul disconfortpsihic. Experienţa bolnavului incurabil e experienţa înstrăinăriiabsolute. În primul rând, faţă de limbaj. Căci pacientul nu maiîntrevede nicio legătură vitală între propria fiinţă şi imperiul desemne abstracte (diagnostice, reţete, medicamente) care tinde s-oguverneze de acum înainte. Jargonul prolix al medicinei, transcrisca atare în multe dintre poemele lui Ion Zubaşcu, marchează cea maigravă dezrădăcinare, pasul hotărâtor spre ermetismul absurd almorţii: "iar încheierea documentarului vine aproape de la sine/ şite va urmări toată viaţa de acum înainte/ cu finalul apoteotic caun apus de soare:/ adenocarcinom biodiferenţiat ulcerat/ serecomandă cura chirurgicală a tumorii". Extrem de expresive sunt,apoi, pasajele care transcriu nepăsarea personalului medical. Onepăsare cu atât mai dureroasă cu cât ea nu reflectă rea-voinţă(poetul nu alunecă nicio clipă într-o facilă critică a"sistemului"), ci doar uşurătatea inconştientă, extrem de dureroasăpentru bolnav, a celui aflat încă în deplinătatea facultăţilorfiziologice.
Adevărata putere vizionară a lui Ion Zubaşcu devine stridentă,însă, în închipuirea instrumentelor de diagnosticare sau detratament ca pe figurile unui bestiar gata să se năpustească înorice clipă asupra victimei. Descendent direct al vinovatului fărăvină din "Colonia penitenciară", pacientul din "Moarte de om" edevorat permanent de mecanica mocnită a tehnicilor medicale - semncă, la urma urmei, "vindecarea" poate fi la fel de violentă caboala însăşi: branulele de pe braţe sunt "deschise ca nişte ventuzeflămânde", razele X "ciuruiesc maxilarele", laserul roşu "taie faţaîn două", iar aparatul de radioterapie "ţiuie straniu ca o bombă cuceas". O mare parte din autenticitatea volumului derivă din ruşineacelui care se dezgoleşte până la ultima celulă în faţa unor străinisau a unor maşinării absurde. Neconcesiv, capabil de a duceconfesiunea până la marginile suportabilului, poetul sublimeazăatât de umilitorul proces al clismei într-o tragică deposedare desine: "acum gata mergeţi la toaletă şi staţi până scoateţi din dvstot/ am rămas în sfârşit singur şi am putut să mă minunez/ defamiliarismele stranii dintre unicitatea trupului meu/ şi acelelucruri mizere comune de-a dreptul impardonabile/ din debarauaînghesuită ca un oficiu de spălătorie/ acolo şezum şi plânsum şi-amscos din mine mai mult decât tot".
Religiozitatea, extrem de pregnantă în carte, nu reflectă nici eazboruri abstracte şi artificioase în universuri compensatorii, cie, de cele mai multe ori, încarnată tot în biologie. Nu mă potabţine să nu citez acest original cânt de "Preamărire şi slavă", încare devine imposibil de distilat ironia din mijlocul patetismuluisau fervoarea mistică din interiorul blasfemiei: "îţi mulţumescDoamne că mă întorci/ la normalitatea funcţiilor mele fiziologice/îţi mulţumesc că mi-ai separat din nou/ micţiunea şi flatulenţeleexplozive/ de diareea rebelă cu sânge de iradiaţie aproapecronicizată/ îţi mulţumesc Tată Ceresc/ că mă pot bucura din nou/de normalitatea funcţiilor fiziologice/ ale aparatului meuexcretor/ amin".
Poetul a intuit perfect că dacă mai există o religiozitate cât decât autentică în astfel de cazuri-limită, ea-şi găseşte sediul nuîn intelect, ci "în interiorul geologic al trupului". Rebeliuneacancerigenă a glandelor reprezintă la rândul ei o eroare deasamblare venită "de sus" - demascată ca atare într-o odăonctuoasă: "dacă mărunta mea celulă de sânge/ funcţioneazăimpecabil după planul Tău/ nevăzută de nimeni în întunericulgeologic al trupului/ în subsolurile cele mai igrasioase alerărunchilor mei/ cum s-ar putea ca trupul acesta întreg/identitatea şi numele meu în istorie/ ansamblul perfect unitar altuturor anonimelor mele celule/ să nu funcţioneze după acelaşiprogram şi acelaşi cod?/ Cristos a înviat din morţi/ cântă măreaţahemoglobină/ cu atomul proaspăt de oxigen în spinare/ cu atomulsleit de bioxid de carbon/ pre moarte călcând respirând/ şi atuncitrupul meu întreg/ cum să nu învie la lumină?".
Capacitatea de a gestiona superior registrele stilistice, precum şicomplexitatea unghiurilor din care e privit fenomenul morţiiiminente - n-am amintit, din lipsă de spaţiu, acutele poeme alenaturii, ale familiei sau ale discursului politic contemporan -recomandă "Moarte de om. O poveste de viaţă" drept cel maiconsistent volum de poezie al anului în curs. Iar pe autorul său,figură de plan secund a generaţiei optzeci, mai atras până acum detentaţiile jurnalistice decât de singurătatea la masa de scris,drept un poet de forţă al literaturii actuale.
*) Ion Zubaşcu, "Moarte de om. O poveste de viaţă",Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 96 p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar,redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie alUniversităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză desprecritica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 decronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiulcultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent învolumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
