Daca, pentru un spectator obisnuit, care merge la teatru de doua-trei ori pe luna, sa vada un spectacol prost este, cel mult, un dezagrement (mai ales, presupun, financiar), pentru spectatorul specializat, care merge la teatru de doua-trei ori pe saptamana si care, uneori, asista si la doua-trei spectacole pe zi, sa vada spectacole proaste (si, in conditiile date, va inchipuiti ca "sansele" in acest sens cresc proportional) este o nenorocire, un chin, un calvar. Cu atat mai recunoscator le este, de aceea, cronicarul regizorilor care nu-l chinuiesc.
Regizorilor care nu-l obliga, in timpul reprezentatiei, sa descopere cum e decorat plafonul salii si sa numere cati spectatori cu chelie stau in fotolii, regizorilor care nu-l obliga, cu alte cuvinte, sa-si blesteme viata si meseria. Regizorilor care, insa, ii reveleaza sensuri noi intr-un text stiut pe dinafara, regizorilor care ii arata cat de minunat poate fi un actor (eventual, cunoscut in afara scenei ca o belea patentata), regizorilor, in fine, care ii permit cateodata sa se intrebe o clipa, strafulgerat, daca nu cumva, cine stie cum, cerurile s-au deschis, anume pentru el. Adica, regizorilor care fac spectacole bune.
Pentru mine, un asemenea regizor este - a fost aproape intotdeauna - Tompa Gabor. Mai intai, eu, la spectacolele lui, nu ma plictisesc. Chiar si atunci cand cunosc textul pe de rost sau chiar si atunci cand nu inteleg mai nimic din el, pentru ca e vorbit in ungureste si nu exista traducere la casca. (Desi Tompa, ca director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, s-a ingrijit sa-si doteze scena cu o instalatie de traducere simultana, agregat care, spre exemplu, lipseste la Teatrul National din Targu-Mures, posesor a doua trupe, una romaneasca si una ungureasca. Lasand la o parte corectitudinea politica, e o chestiune de civilitate si de civilizatie.) Regizorul are un fel atat de riguros, de limpede si de inteligent de a "descifra" o piesa si de a te pune in contact cu adevarul (unul dintre adevarurile) ei incat, chiar daca se intampla sa nu fii de acord cu concluziile lui, nu poti sa nu-i admiri coerenta discursului. Are un mod atat de fructuos de a lucra cu actorii, incat acestia devin "vizibili" pana si in rolurile minuscule. Are un mod atat de subtil de a imbina adancimea lecturii cu acuratetea exprimarii scenice, incat spectacolele lui vorbesc in egala masura mintii si simturilor - pe care le incanta cu ineditul si eleganta formelor. Pe scurt, dupa parerea mea, Tompa Gabor este un regizor bun, care face spectacole bune.
A facut un astfel de spectacol, nu demult, la teatrul sau din Cluj: Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu. Trebuie spus ca relatia regizorului cu autorul (si, in genere, cu autorii din zona absurdului) este una veche si, ca sa zic asa, reciproc profitabila. In 1992, montarea sa cu Cantareata cheala a aceluiasi Ionescu a obtinut un succes cu adevarat rasunator (la reprezentatia vazuta de mine, in turneu bucurestean, s-a ovationat vreo zece minute!) nu numai in tara, ci si intr-o buna parte din Europa sI a fost jucat ani la rand, fara sa oboseasca, pentru ca Tompa izbutise sa "prinda" perfect esenta comico-tragica a mecanismului ionescian si sa o puna impecabil in pagina. Performanta regizorala se repeta acum, chiar daca, poate, mai putin... spectaculos. Asta pentru ca este vorba despre un altfel de text, mult mai "rational" sI mai "epic". In Jacques, piesa clasificata printre operele "mici" ale lui Eugen Ionescu (spre deosebire de piesele "mari": Rinocerii, Regele moare, Ucigas fara simbrie), avem de a face cu o "poveste" despre refuzul de a intra in randuri si despre festa sinistra pe care acest refuz o poate juca pana si celor mai radicali combatanti, inghititI finalmente, prin insusi refuzul lor, de magma unui conformism mult mai teribil decat acela al "cartofilor cu slanina" mic-burghezi: conformismul alienarii, al dezumanizarii. "Povestea" e spusa de Tompa cu extraordinara simplitate, intr-un spectacol ce pastreaza pana in ultimele minute aparenta unei comedii savuroase. Razvratitul Jacques (foarte bun, incepand cu "masca" si sfarsind cu intonatiile cele mai marunte, Hathazi Andras) este obiectul eforturilor nivelatoare ale unei familii desenate cu un umor in aparenta bonom, in fond vituperant. Costumati policrom - cu o discreta nuanta de verde muced, atotstapanitoare - de scenografa Carmencita Brojboiu, Boer Ferenc (tatal), Borbath Julia (mama), Senkalszky Endre (la 90 de ani, inca pe scena, jucand un bunic afemeiat!), Mende Gaby (bunica), Kezdi Imola (sora) sau Csiky Andras si Panek Kati, in rolurile parintilor miresei Roberta (Albert Csilla debutand mai mult decat meritoriu), creeaza cu precizie, in cor si prin interventiile solistice, o lume comica, totodata detestabila, care la sfarsit devine amenintatoare si periculoasa. La reusita spectacolului contribuie semnificativ decorul lui Bartha Jozsef (un mare perete verde, translucid, se reveleaza a fi, la o privire atenta, o constructie alcatuita din borcane de muraturi), muzica si coregrafia lui KA¶nczei Arpad, mastile concepute de Venczel Attila - in totul, o intalnire fericita intre artisti care au lucrat, sub conducerea lui Tompa Gabor, nu doar cu talent, ci si.cu pasiune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
