Una dintre cele mai inteligente şi pitoreşti pilde provenite de la părinţii creştini ai primelor veacuri vorbeşte despre rostul laudei şi cerţii destinate... morţilor: "Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi l-a rugat «Avva, spune-mi un cuvânt». Bătrânul îi zice: «Du-te în cimitir şi ceartă morţii!». Fratele s-a dus, i-a certat şi a aruncat cu pietre, apoi s-a întors să-i spună bătrânului (că a îndeplinit porunca). Acesta l-a întrebat: «Şi ce ţi-au spus?». «Nimic». Bătrânul îi zice: «Du-te iarăşi mâine şi laudă-i». Fratele s-a dus şi i-a lăudat făcându-i «apostoli», «sfinţi», şi «drepţi». Apoi s-a întors la bătrân şi i-a zis: «I-am lăudat». El l-a întrebat: «Şi nu ţi-au răspuns nimic?». Fratele a zis: «Nu». Bătrânul îi zice: «Ai văzut, aşadar, cât i-ai certat şi cât i-ai lăudat, iar ei nu ţi-au spus nimic. La fel şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fii mort, neluând în seamă nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor, precum morţii. Astfel vei putea să te mântuieşti»". (vezi "Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu", trad. Cristian Bădiliţă, Polirom 2003, p. 220-221).
...A apărut recent o foarte necesară lucrare intitulată "Tradiţia paternităţii duhovniceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană" (Ed, Reîntregirea, Alba Iulia, 2012) al cărei autor este teologul Daniel Lemeni. Volumul este, în fapt, teza de doctorat pe care Daniel Lemeni a susţinut-o la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu sub îndrumarea diac. Ioan I. Ică jr. Acesta din urmă, unul dintre cei mai de seamă teologi români actuali, apreciază lucrarea prin faptul că demontează nişte clişee şi confuzii "delimitând strict părintele duhovnicesc de figurile asemănătoare ale învăţătorului, înţeleptului sau preotului-duhovnic".
Această delimitare, principial necesară, - dar care comportă riscurile şi nuanţele ei: fiindcă există ici-colo şi astăzi în ortodoxia românească, de pildă, preoţi-duhovnici ale căror anvergură şi "stil" nu sunt cu nimic diferite de cele ale părintelui duhovnicesc -, este subiectul capitolului intitulat "Raportul maestru-ucenic: un intermezzo filosofic". Contrazicându-l pe autor, noi credem că dacă aceştia, fie ei mari duhovnici, fie doar preoţi duhovnici, merită să fie numiţi uneori (impropriu) şi maeştri, aceasta depinde de generozitatea şi seninătatea fiecăruia...
Alta este problema pe care am vrut să o supun atenţiei prin acest modest articol: de ce să nu privim lucrurile şi din cealaltă perspectivă, a ucenicului? Căci, spunea cineva: de aceea nu mai avem mari maeştri, fiindcă nu mai sunt ucenici pe măsură...
Apoi, pare paradoxal, pare o punere a carului înaintea boilor dar, în realitate, vorbim aici despre un întreg, despre un binom care nu poate fi despărţit decât prin diminuarea conţinutului. Nu maestrul, nu ucenicul ci relaţia dintre aceştia - "omul dintre", conform expresiei lui Martin Buber - pare a fi esenţială. Relaţia, aceasta poate determina schimbări majore în fiinţa fiecăruia dintre cei doi...
Relaţia maestru-dicipol este construită de anume reguli, în funcţie de tradiţia spirituală în care ne situăm, căutăm, respirăm. Relaţia aceasta este dincolo de orice reguli simple, omeneşti. Este un "joc" - s-a mai spus - iar aceasta este, poate, cea mai "exactă" descriere. Ritualul, regulile (cel mai adesea nescrise) nu vor putea suplini vreodată Viaţa, care se bazează pe feedback-ul permanent dintre cei doi, dintre aceştia şi divinitate...
Acesta este şi motivul pentru care întâlnim în diversle tradiţii autentice istorisiri dintre cele mai nonconformiste, adevărate "scandaluri" pentru credinţa oficială. Cu cât sunt mai elaborate teologia şi dogma osifică relaţiile vii - de unde şi nonconformismul sihaştrilor creştini (ori de aiurea), care sunt greu de cuantificat şi de încadrat în rigorile bisericeşti formale.
Principalele învăţăminte desprinse din relaţiile maestru-discipol de odinioară şi care ar putea fi aplicate astăzi sunt:
(a) deschiderea spre universalul viu al sacrului,
(b) aşezarea în perspectivă escatologică, ceea ce implică
(c) o altă modalitate de raportare la timp.
Într-adevăr, Timpul curge altfel în interiorul jocului maestru-discipol şi este în vădită antinomie cu timpul precipitat, cel caracteristic relaţiilor superficiale dintre oameni. Relaţia maestru-discipol autentică este una dintre cele mai puternice relaţii care se construiesc între doi semeni.
Apetitul pentru continua chestionare şi relativizare, specific spiritului modern, generând astfel îndrumători şi discipoli din ce în ce mai inconsistent conturaţi, este contrabalansat de modelele bine structurate şi clar definite ale timpurilor mai vechi. Nu credem că aceste modele vechi de maeştri/ucenici ori modele de relaţii maestru-discipol pot fi reiterate astăzi (decât rarisim). Indiferent însă de lipsa de contur a maeştrilor şi a discipolilor de astăzi, "obstetrica" generată de relaţia lor pare a fi aceeaşi. Principial, naşterea de prunci nu diferă astăzi (deocamdată) de ceea ce se petrecea acum câteva sute sau mii de ani...
În fine, iată o Apoftegmă care ar face deliciul cârcotaşilor: "Odată, Avraam, ucenicul avvei Sisoe a fost ispitit de demon. Bătrânul l-a văzut căzut, şi-a ridicat braţele, le-a întins şi s-a rugat: «Dumnezeule, vrei nu vrei, nu te las până când nu-l vindeci». Şi s-a vindecat pe loc" (Patericul, p. 328).
Stranie şi tulburătoare, nu-i aşa, această "somaţie" adresată Domnului... Poartă numele de parrhesia, îndrăzneala filială. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva, cei care sunt mari duhovnici, mari ucenici au, structural vorbind, în "ADN-ul lor spiritual" şi o fărâmă din această îndrăzneală filială - manifestată în diverse moduri, fireşte. Poate, paradoxal, chiar prin discreţie (smerenie).
Căci îndrăzneala tot din credinţă, vine. Ba şi din neluarea în seamă nici a nedreptăţii oamenilor, nici a laudei lor. Precum morţii. Căci totul se raportează, inclusiv îndrăzneala filială, la relaţia directă cu Dumnezeul cel atât de Viu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
