• Leu / EUR4.7581
  • Leu / GBP5.5051
  • Leu / USD4.2739
Ziarul de Duminică

Despre trufia antibisericească/ de Alexandru Ciolan

Despre trufia antibisericească/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan

20 mai 2016 1232

S-a scurs deja o lună şi vor mai trece, poate, ani fără ca apariţia unui reprezentant al intelighenţiei noastre (nu-l vom numi, ca să nu fim acuzaţi de atac la persoană; ne vom referi la el, în acest articol, sub pseudonimul Intelighentul) la un post de televiziune (iarăşi nu-l vom numi, pentru că nu există post de televiziune la care să nu aibă acces), în preajma Floriilor, să fi provocat o reacţie din partea ierarhilor BOR, pe care i-a acuzat, în direct şi la o oră de maximă audienţă, de trufie, de erezie şi de deficienţe în pregătirea teologică.

Arhiereii noştri l-au lăsat în plata Domnului, nerăspunzându-i. Între un ins cu mentalitatea intelighenţiei româneşti şi Biserica ortodoxă nu poate exista dialog, pentru simplul motiv că Biserica reprezintă comunitatea credincioşilor. Or, reprezentanţii elitei noastre intelectuale, chiar dacă se mai trezesc vorbind despre cele sfinte, rareori dau semne de credinţă în Dumnezeu.

În emisiunea cu pricina, din tot ce a debitat despre Biserica Ortodoxă Română şi despre credinţă, într-un singur loc nu s-a înşelat Intelighentul nostru: asupra faptului că membrii trupei Taxi nu au de unde să ştie dacă Dumnezeu preferă lemnul pietrei şi meschinul grandiosului. (Oare să nu-i placă bunului Dumnezeu Hagia Sophia, care e şi mare-mare, şi din piatră-piatră...?)

În cele ce urmează vom încerca să demontăm pe rând cele rostite atunci. O facem nu pentru a da cu pietre într-un idol, fie el şi fără chip, ci pentru ca neadevărurile cu care artileria ideologică, grea sau uşoară, bombardează zi de zi telespectatorii şi cititorii să nu se înşurubeze în minţile românilor ca adevăruri.

Să reproducem întâi, pentru a nu fi acuzaţi de inventarea unor afirmaţii inexistente, spusele din emisiune (o facem preluând tale quale transcrierea de pe pagina online a unei publicaţii care încă mai apare şi pe hârtie):

„Nu înţeleg… când spui Catedrala Mântuirii Neamului, accepţi că mântuirea se poate face pe neamuri. Iisus nu a venit să mântuie un neam sau altul, ci a venit pentru omenire. A venit pentru a descărca omenirea de păcat.

Nu se face mântuirea în turmă. Catedrala nu poate fi a mântuirii neamului. Povestea asta a fost considerată la un conciliu din 1892 ca erezie. Aş dori să mă lumineze cei din partea Bisericii, cum am ajuns noi să ne mântuim pe neamuri.

Dumnezeu nu preferă nimic, pentru că oamenii nu au acces la preferinţele lui Dumnezeu. Cântecelul vine pe o anumită înflăcărare din ultimii ani: credincioşii de la noi aşteptat un anumit fel de a fi călăuziţi. Iisus nu a intrat în Ierusalim cu Mercedes şi haine de zeci de mii de euro, ci doar călare pe un măgar. Cu acest cântec, intelectualitatea a dat glas nemulţumirii pe care oamenii au simţit-o în aceşti ani, au dat glas faţă de trufia prelaţilor noştri. Nu a tuturor, pentru că sunt şi preoţi de la ţară care dimineaţa dau covrigii săracilor, dar altminteri, senzaţia este de trufie. A venit timpul ca biserica să înţeleagă că a venit momentul unei discuţii cu noi.”

 

Şi acum comentariile noastre pe marginea textului de mai sus:

 

1. Formularea „Dumnezeu nu preferă nimic, pentru că oamenii nu au acces la preferinţele lui Dumnezeu” este nu doar nefericită prin topică, ci şi deficitară logic: din premisa „oamenii nu au acces la preferinţele lui Dumnezeu“, care ar fi trebuit să deschidă fraza, nu se poate trage concluzia că „Dumnezeu nu are preferinţe“. Dumnezeu are preferinţe: preferă binele, preferă dreptatea, preferă iubirea şi preferă multe alte lucruri pe care le-am aflat şi noi prin revelaţie. Ce nu putem şti este dacă lui Dumnezeu îi plac mai mult bisericile mici de lemn decât catedralele de piatră, aşa cum crede trupa Taxi.

2. Prin cântecelul trupei Taxi, ni se spune, „intelectualitatea a dat glas nemulţumirii [...] faţă de trufia prelaţilor noştri”. Aşa să fie? Chiar toţi intelectualii vor fi simţind şi gândind la fel? Mulţi nu se regăsesc în nemulţumirea „taximetriştilor”, cântăreţi ori gânditori. Decretarea stării de nemulţumire ca aparţinând „intelectualităţii” este de două ori abuzivă: o dată pentru că nu este adevărată (nu toţi intelectualii gândesc şi simt la fel), iar în al doilea rând pentru că operează, conştient sau inconştient, o discriminare pe care o cunoaştem de la bolşevici: cine nu e ca noi nu e (intelectual).

3. Educaţia religioasă superficială a Intelighentului este evidentă chiar şi pentru un absolvent de gimnaziu. De pildă, el confundă umilinţa naşterii Domnului nostru Iisus Hristos în iesle, într-o peşteră, cu intrarea Lui în Ierusalim, care nu a fost deloc umilă, ba chiar dimpotrivă: Mântuitorul a fost primit ca un împărat, I s-au cântat osanale, I s-au aşternut în cale veşminte şi ramuri de finic. Faptul că a intrat călare pe un mânz de asin necălărit până atunci (şi nu pe un măgar, cum crede Intelighentul) nu semnifică umilinţă, ci curăţie, intenţii de pace şi nou început. Pe vremea aceea, Mercedesul zilelor noastre îl constituia calul, dar pe cai umblau romanii stăpânitori şi războinicii. De aceea, şi nu din alte motive, intrarea lui Iisus în Ierusalim nu se putea face pe cal.

4. Iisus nu a intrat în Ierusalim, aşa cum eronat crede Intelighentul, călare pe un măgar. „Măgar“ este termenul mai nou, de origine incertă (dicţionarele noastre trimit la albaneză şi la bulgară), pentru mai vechiul „asin“, moştenit din latină. Din primele noastre traduceri ale Bibliei şi până azi se vorbeşte, de aceea, în ediţiile ortodoxe, greco- sau romano-catolice, despre „asin“ şi nu despre „măgar“. (Astfel s-a tradus în Biblia lui Şerban Cantacuzino de la 1688, în Biblia de la Blaj din 1760 şi din 1795, în Biblia sinodală din 1914, în ediţia Gala Galaction din 1939, ca să nu mai vorbim despre Biblia Teoctist sau despre Biblia Anania; singurele traduceri ale Bibliei în care întâlnim „măgar“ în loc de „asin“ sunt Biblia Cornilescu, protestantă, şi Noua Traducere Românească, cu pretenţii ecumenice.) Oricum, dincolo de alegerea sinonimică nu foarte inspirată stă necunoaşterea textului Evangheliilor. Matei (21: 2, 7) vorbeşte despre o asină şi un mânz, Marcu (11: 2, 7) şi Luca (19: 30, 35) doar despre mânz, iar Ioan (12: 14-15), reluând profeţia veterotestamentară, despre mânzul asinei. Nici unul dintre evanghelişti nu vorbeşte, cu referire la intrarea în Ierusalim, de un asin (sau, cu neinspiratul sinonim ales de Intelighent: măgar), ci de o asină (măgăriţă, în acelaşi neinspirat registru sinonimic) şi de un mânz (= măgăruş). De unde o fi scos Intelighentul nostru măgarul...?

5. Vorbeşte Intelighentul despre „trufia prelaţilor noştri. Nu a tuturor, pentru că sunt şi preoţi de la ţară care dimineaţa dau covrigii săracilor, dar altminteri, senzaţia este de trufie”. Ce va fi înţelegând Intelighentul prin „prelat”? Dacă e să ne luăm după dicţionare, termenul desemnează un demnitar bisericesc, cel puţin episcop, în ierarhia catolică (cuvântul are, de altfel, o etimologie multiplă, latină-franceză-italiană – este aşadar un neologism venit din medii catolice). Sinonimul românesc ortodox ar fi „ierarh” ori „arhiereu„. De ce, atunci, echivalează Intelighentul prelaţii cu „preoţii de la ţară”, adică înalta ierarhie cu talpa popiei? Singura explicaţie ar fi... urechismul sau, cu un termen drag marelui Noica, „lăutărismul” Intelighentului.

6. Preţuirea Intelighentului, înţelegem din citatul de mai sus, merge către preoţii de la ţară (fără virgulă – prin urmare, nu către toţi preoţii de la ţară, ci doar către aceia) care dimineaţa împart covrigi săracilor, adică spre acea parte a preoţimii care face opere de caritate. Aceasta să fie, oare, unica sau principala misiune a Bisericii lui Hristos, faptele milosteniei? Evident, nu. După cum nu este nici principala misiune a filosofilor, nici a medicilor, fie ei de la ţară ori de la oraş.

7. „Trufia” să fie oare, aşa cum afirmă Intelighentul, cel mai mare păcat al ierarhiei noastre bisericeşti? Sau, altfel spus, faptul că ierarhii noştri preferă automobilele şi hainele „de zeci de mii de euro” (automobile de mii de euro sau haine de mii de euro? sau automobile şi haine care împreună costă zeci de mii de euro?) să fie semn de trufie? Pentru un creştin dreptcredincios practicant, care se mărturiseşte de câteva ori pe an, un asemenea păcat poartă alt nume: lăcomie sau, mai specific, iubire de arginţi.

Acuzaţia de „trufie“ pe care Intelighentul, în viaţa de zi cu zi amator de automobile scumpe şi de produse de firmă, le-o aruncă ierarhilor BOR vizează altceva: refuzul acestora de a discuta „cu noi“. Cine să fie aceşti „noi“? Intelighenţia (adică intelectualitatea oficială în numele căreia vorbesc iluminaţii plimbaţi cu avionul prezidenţial la Neptun ca să-l consilieze pe preşedinte)? Dreptcredincioşii creştini?

8. Termenul „haine” este nepotrivit cu aplicare la episcopi şi, în general, la preoţi. În viaţa de zi cu zi, ierarhii noştri poartă rasă călugărească (pentru că provin dintre monahi). Doar în timpul serviciului divin şi în ocaziile solemne (cum ar fi Te Deum-ul de Ziua Naţională) îmbracă veşminte liturgice, odăjdii bogat ornamentate pentru a marca funcţia de împărat şi mare preot a lui Hristos. Un episcop care slujeşte în „haine“ roase sau rupte este de neconceput pentru un dreptcredincios creştin.

9. „Povestea asta [mântuirea neamului] a fost considerată la un conciliu din 1892 ca erezie”, afirmă, sigur de sine, Intelighentul. „Conciliu” (noi, ortodocşii,   îi spunem totuşi: sinod) care să fi condamnat, în 1892, naţionalismul (adică, în termenii Intelighentului, „mântuirea pe neamuri”) ca eretic? N-am auzit, n-am citit. Am auzit şi am citit însă despre sinodul constantinopolitan din 1872 (nu 1892!), care a condamnat etno-filetismul.

Pentru că Intelighentul nostru îşi exprimă dorinţa de a fi luminat de „cei din partea Bisericii”, să încercăm să explicăm, ultrasimplificat, ce este filetismul şi de ce a fost el condamnat la sinodul panortodox din 1872, an cu rezonanţă deosebită în istoria noastră, pentru că a marcat, în decembrie, declararea autocefaliei (recunoscută de Patriarhia de Constantinopol abia în 1885) şi constituirea Sfântului Sinod al BOR.

În luna mai 1872, bulgarii din Constantinopol, care nu se simţeau reprezentaţi de ierarhii fanarioţi, declaraseră constituirea unui exarhat sub a cărei ascultare urma să se afle exclusiv cei de acelaşi neam cu ei, adică bulgari. Principiul teritorialităţii eclesiale era înlocuit cu cel al etnicităţii. Altfel spus, se încălca unul dintre primele canoane ale Bisericii creştine, valabil până astăzi, care spune că nu pot exista, în acelaşi loc, doi episcopi.

Reacţia nu a întârziat, iar sinodul desfăşurat sub preşedinţia patriarhului ecumenic Antim VI a creat termenul phyletismos „tribalism” (din gr. phyletēs  „membru al unui trib”) pentru a denumi dorinţa unui neam de a-şi constitui  propria administraţie ecleziastică pe teritoriul altei biserici (într-o eparhie care are deja un arhiereu). Din 1872, când a fost condamnat ca erezie modernă, s-a discutat neîncetat pe marginea filetismului, în favoarea sau împotriva căruia s-au adus ca argumente şi au fost interpretate în mod diferit canoane ale Bisericii ortodoxe. Un lucru este clar: condamnând filetismul, Ortodoxia nu condamnă iubirea de neam, naţionalismul (sau, cu un termen mai plăcut auzului contemporan: patriotismul), ci ridicarea naţiei deasupra Bisericii, a localului deasupra universalului, a particularului deasupra generalului, a lumescului deasupra dumnezeiescului. Nu „povestea” la care se referă Intelighentul („mântuirea în turmă“) a condamnat-o sinodul din 1872, ci filetismul, care, cum am văzut, este altceva.

10. O discuţie despre mântuire în sensul spre care ar vrea să o conducă Intelighentul (dacă se face individual, la modul general-omenesc sau pe neamuri) nu prezintă relevanţă, pentru simplul motiv că mântuire este, ca multe cuvinte ale limbii noastre, polisemnatic, iar semnificaţia lui în sintagma Mântuirea Neamului este diferită de aceea de „redobândire a comuniunii cu Dumnezeu“. Dacă ar fi fost atent la explicaţiile pe care ierarhia BOR le-a dat deja, cu câţiva ani în urmă, prin chiar glasul întâi-stătătorului său, ar fi aflat că (şi aici cităm din Glasul Bisericii, oct.-dec. 2008):

„[este] vorba de Catedrala Mântuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situaţii dificile. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mântuirea în expresia «Catedrala Mântuirii Neamului» nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de «Catedrala Mântuirii Neamului» nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mântuirea, în limba greacă «soteria», înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvântul «salvator» poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.”

Principalele valute BNR - miercuri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7581
Diferență: 0,0442
Ieri: 4.7560
Azi: 4.2739
Diferență: 0,7496
Ieri: 4.2421
Azi: 5.5051
Diferență: 0,3262
Ieri: 5.4872
Azi: 4.1831
Diferență: 0,449
Ieri: 4.1644