• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Dialogul ca exerciţiu spiritual/ de Pr. Cristian Muntean

Dialogul ca exerciţiu spiritual/ de Pr. Cristian Muntean

Autor: Ziarul de Duminica

24.06.2016, 00:05 197

Trăim într-o eră a globalizării în care comunicarea a atins cote nebănuite, dar dialogul lasă, din ce în ce mai mult, de dorit. De fapt am un sentiment kafkian de ,,dialog al surzilor”. Parcă nu mai vrem să ne auzim decât pe noi înşine, trăind într-o formă de autism faţă de tot ce înseamnă ,,bine comun”. Unde mai pui că şi în locurile în care te-ai aştepta ca dialogul să fie regula asişti la monologuri care nu te mai impresionează cu nimic. Şi mă gândesc aici atât la relaţia profesor-elev, cât şi la celelalte: părinţi-copii, preot-credincioşi, ierarh-preot/credincioşi, de parcă niciunul dintre protagonişti nu e în stare să-l vadă pe celălalt decât în ,,propria lumină”.

Ne e greu să înţelegem că dialogul implică o schimbare în setarea noastră mentală şi o schimbare de atitudine. Patriarhul Bartolomeu în ,,prezentarea contemporană” pe care o face Ortodoxiei insistă că această ,,schimbare de atitudine” ce înseamnă în limbaj spiritual ,,căinţă” sau ,,metanoia” care s-ar traduce, în mod literar, prin a căuta înţelegerea realităţii dintr-o perspectivă diferită. (În treacăt, fie spus, scriitorul turc Orhan Pamuk realizează magistral acest demers în romanul ,,Mă numesc Roşu”)

În spaţiul eclesial dialogul s-a transformat în retorică nepăstrând ,,arta exprimării alese” ci, din nefericire, de multe ori îmbrăcând forma unei declaraţii emfatice lipsită de un fond serios de idei. De fapt am înlocuit dialogul cu o formă de monolog ce seamănă mereu a predică/cateheză (mai ales atunci când nu ţi-o cere nimeni).

Dialogul, spune patriarhul Bartolomeu, este începutul unui lung şi răbdător proces de conversaţie, este o cale de a învăţa cum să asculţi pentru a auzi iar, în acelaşi timp, este şi o formă de comuniune/comunicare a libertăţii personale ce devine interpersonală. Ca persoane nu putem fi cu adevărat liberi în izolare, refuzând relaţionarea cu celelalte fiinţe umane. De aici poate şi confuzia înţelegerii libertăţii. Libertatea nu poate fi solitară/singuratică, ci este întotdeauna comunitară pentru că se manifestă ca întâlnire. A refuza ,,întâlnirea" nu înseamnă neapărat libertate, ci poate, ceea ce denumea Freud (în ,,Civilizaţia şi neajunsurile ei”) - ,,satisfacţia pulsională brută”. Civilizaţia/comuniunea/dialogul, nu poate construi decât pe renunţarea la ,,satisfacţia pulsională brută” pe care noi o confundăm cu libertatea.

Patriarhul Bartolomeu merge chiar mai departe afirmând că ,,ori de câte ori există o acţiune spontană de iubire şi deschidere între oameni, putem fi siguri că aceasta se datorează lucrării şi inspiraţiei harului lui Dumnezeu, este o manifestare autentică de libertate.”

De ce n-am recunoaşte că ne e foarte greu să dialogăm pentru că am pierdut exerciţiul spontaneităţii. Nu ne angajăm într-un dialog constructiv pentru că ne simţim autosuficienţi, pentru că nu ne mai raportăm real la modelul Mântuitorului care a ridicat dialogul la nivelul unui exerciţiu spiritual.

Să ne gândim la câte dialoguri ,,ecumenice” a participat Mântuitorul, a dialogat chiar şi cu diavolul, dar astăzi refuzăm dialogul până şi cu noi înşine. A refuza să dialoghezi e o formă de închistare şi o formă de violenţă. Individul nu vrea să iasă din cercul desenat de precepte. Cel care are o altă credinţă este ameninţat aici, pe pământ, dar şi în lumea de dincolo.

Diferenţierea dintre oameni, mentalităţi şi culturi implică, în acelaşi timp, o diversitate de Biserici. Provocarea vremurilor noastre este aceea de a descoperi ceea ce ne uneşte ca şi creştini, mai mult decât ceea ce ne diferenţiază.

În acest sens dialogul ecumenic implică înţelegerea fundamentului comun al Bisericii creştine. (Patriarhul Bartolomeu)

În definitiv, de ce ne temem? Oare curajul mărturisirii lui Hristos nu implică măsura dialogului? Din păcate dialogul suferă un proces de transformare în momentul în care e ţintuit în orgoliul nostru. Noi vrem să-l transformăm pe celălalt prin argumentele noastre. Ne folosim de multe ori de versete scripturistice sau ,,de sfinţii Părinţi” uitând regula contextului, fondul problemei şi sensul cuvintelor. Aplicăm ,,strategii” neoprotestante într-un duh ce se vrea a fi ,,dreaptăcredinţă”.

Oare de ce teologul Zizioulas afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este o fiinţă relaţională, iar în afara conceptului de comuniune nu s-ar putea vorbi despre fiinţa lui Dumnezeu?

Oare modelul lui Hristos (pe care îl invocăm cu atâta patos) a anulat vreun dialog cu cineva pe motiv de vrednicie sau de apartenenţă religioasă? Ne-am întrebat vreodată sincer dacă suntem cu adevărat noi cei ce trebuie să fim urmaţi? Dacă ar fi să ne facem un examen de conştiinţă, suntem noi cei ce-L urmăm pe Hristos în duh sau în literă? Ce aşteaptă Hristos de la noi? Sunt o sumedenie de întrebări la care am căuta răspuns studiind manuale şi canoane, dar ne-am uita şi la noi?

Suntem chemaţi să reproducem pe pământ, în măsura posibilităţii, aceeaşi perihoreză sau mişcare reciprocă a iubirii dintre noi, după modelul celui care, în Ceruri, uneşte cele trei persoane ale Dumnezeului Treimic iar, în acest fel, orice formă de comuniune – la servici, la şcoală, în oraş - are chemarea de a deveni, fiecare în contextul ei, o imagine vie a Treimii.

Şi tot patriarhul Bartolomeu creionează o imagine plină de sens a raţiunii drumului nostru spre Împărăţie:

,,Nu suntem niciodată altcândva atât de liberi ca atunci când suntem plini de Duhul Sfânt. Nu suntem niciodată mai liberi, ca atunci când voinţa noastră ne este condusă de harul lui Dumnezeu. Libertatea este acţiunea, activitatea Duhului Sfânt Care este în noi şi în jurul nostru. După cum aceeaşi rugăciune a Bisericii Ortodoxe dedicată Duhului Sfânt spune: ,,Mângâietorule, Duhule al adevărului, care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti”.

Acest Duh al lui Dumnezeu este Cel care ne dă putere să proclamăm şi să propovăduim libertatea şi dreptatea în lume. Acest Duh ne dă puterea de a gândi şi de a susţine căile care promovează viaţa, atunci când suntem confruntaţi cu întunericul, suferinţa, nedreptatea şi răul. Pentru că suntem, ,,împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor 3,9), fiind chemaţi să împlinim planul dumnezeiesc de vindecare şi reconciliere a lumii ,,până ajungem toţi ...la măsura deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13). Atunci, Duhul lui Dumnezeu va transforma această lume în Împărăţia Cerurilor, lumea căzută în noua creaţie, şi orice activitate în viaţă adevărată”.

Există vreun alt mod de ,,vindecare” a lumii din sărăcie, rasism, fundamentalism sau conflict în afară de dialog?

Transfigurarea inimii poate să ducă la transformarea societăţii, iar în acest sens ne vine în ajutor Mântuitorul prin convorbirea cu Samarineanca. Aceasta este calea întâlnirii. Transformarea constituie o viziune a compasiunii ce se vede prin modul în care acţionăm în societate. Tendinţa multor creştini este de a disocia spiritualitatea de responsabilitatea faţă de comunitate. Când ieşim din Biserică, după Sfânta Liturghie, ne continuăm viaţa cu aceeaşi rutină şi ne confruntăm cu aceleaşi probleme, ca şi când n-am fi capabili să vedem lucrurile într-un mod nou, pentru că spunem că cunoaştem lumea într-un mod diferit. Cred că ne îngropăm mereu ,,talantul” ori de câte ori nu avem curajul de a participa la transfigurarea lumii prin propria noastră transfigurare.

Mântuitorul a adoptat formele rabinice de teologhisire bazate foarte mult pe schimbul de replici polemice. Acest fel de argumentaţie specific anticilor apare mult mai ostil în documentele scrise decât fusese cu adevărat.

Este comparabilă cu asistarea la o discuţie dintre călugării budişti de la o şcoală dharma, în care observatorul din afară ar putea fi înclinat să creadă că în orice moment se poate ajunge la lovituri fizice (Pr. John McGuckin).

Unii exegeţi ai dialogului Mântuitorului cu femeia samarineancă pun această călătorie în Samaria a Domnului sub semnul ,,misiunii” pentru că însuşi Domnul se descoperă sub chipul ,,samarineanului milostiv”. Poate că impresionat de sufletele acelei comunităţi, care l-a recunoscut şi primit cu bucurie, Iisus şi-a însuşit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.

Samarineanca, cu o reputaţie compromisă, este cea căreia Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă de ele dar Domnul a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale.

Aici observăm pedagogia lui Dumnezeu: îţi dă dovadă că te cunoaşte (mai bine, chiar, decât cum te cunoşti tu însuţi) ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică – totuşi în stare de conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.

Să ne aducem aminte de această pedagogie a dialogului recitind întâlnirile cu Nicodim, cu femeia cananeancă, cu Zaheu, cu tânărul bogat şi  exemplele ar putea continua.

Bucuria pe care ţi-o face Dumnezeu descoperindu-L, nu te poate lăsa unde te-a găsit: te provoacă să devii un mărturisitor. Se pare că noi nu suntem atenţi să punem accentul pe dialog ca deschidere spre mărturisire. Aş spune chiar că nu poate exista mărturisire fără dialog pentru că n-ar mai fi împărtăşire liberă a cuvântului.

Ori, tocmai în acest sens, rolul principal al duhovnicului, în Taina Mărturisirii, este de a-i ajuta pe cei cu care intră în dialog  să-şi descopere libertatea. Nu să le spună ce să facă, ci să-i ajute, prin folosirea propriei lor libertăţi, să stea întru propria lor conştiinţă înaintea lui Dumnezeu şi să ajungă la o decizie în cunoştinţă de cauză.

Foarte des, oamenii vin la duhovnic ca să hotărască în locul lor, dar răspunsul cel mai cuminte ar fi ca ei să ia hotărârea.

Părintele duhovnic îi poate ajuta să înţeleagă care este problema.

Într-o excelentă lucrare (Tainele vindecării), mitropolitul Kallistos Ware aduce în discuţie ,,metoda” sfântului Siluan athonitul care dorea ca oamenii să gândească pentru ei înşişi. El se străduia să-i ajute pe oameni să înţeleagă cum se îmbină lucrurile de la cauză la efect înăuntrul vieţii noastre duhovniceşti, dar îi lăsa pe ei să hotărască ,,drumul”.

În definitiv, scopul mărturisirii este cel de a fi o şcoală a vindecării în care elementul central este dialogul. În acest context el devine un exerciţiu spiritual de care vom avea mereu nevoie în regăsirea sinelui şi a vieţii.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270