Innoirea e si-n arte un lucru natural, nu o sanctiune aplicata trecutului. Foarte multi comentatori ai creatiei moderne vad in noutate victoria artei bune in lupta cu arta rea. Depasit de timp - cum din comoditate obisnuim sa spunem - academismul nu-i un mod al creatiei care trebuie blamat. In singurul articol ce s-a publicat despre pictorul academic Dimitrie Serafim - Elena Mateescu in Studii si Cercetari de Istoria Artei, nr. 1/1966 -, firavul si atat de oportunul invatamant ordonat romanesc, fara de care arta anului 1900 ar fi fost sa se iveasca dintr-un neant, e socotit, conform maniheismului esteticii comuniste, "manifestare de insemnatate minora".
In fapt, asa-numita creatie academica de la noi a fost o optiune didactica, daca nu si singura care ne folosea, si nu o imbatranire in formule. Printr-o raportare in exces la Europa, suntem gata sa ne lipsim in graba si de ce nu avem. Sau de putinul pe care-l avem. Ce fel de arta academica vom fi avut noi, daca nu putem aduna din toata tara atata opera cat sa intocmim o expozitie care sa-i dezvaluie cuprinsul si limitele? Nu invatamantul de tip academic l-a impiedicat pe un C. I. Stancescu sa fie mare artist, ci putinatatea harului si climatul social rigid in care s-a complacut.
Dimitre Serafim a studiat desenul si pictura in tara, intre 1882 si 1888 cu Aman, Tattarescu si C.I. Stancescu. In 1990, Lena Constante imi marturisea ca l-a avut profesor la Belle Arte si ca si-l aminteste ca pe un dascal obosit si restrictiv. Cu doua vieti care s-au intalnit pe durata catorva ani - a lui Serafim si a contemporanei noastre Lena Constante - acoperim aproape toata istoria artei cu studii superioare din Romania. Am avut aceasta revelatie cand am scris despre Dumitru Marinescu, absolventul primei serii de studenti ai lui Aman, despre familia Ioanid, si nu contenesc sa ma minunez: vorbim de trecut ca despre niste vremuri foarte indepartate, dar trecutul nostru artistic scolit a inceput ieri!
Textul Elenei Mateescu plateste in cateva fraze-cheie vama epocii, infierand, cu masura totusi, neputinta lui Dimitrie Serafim de a fi altcumva decat un idilic si un contemplativ. Si nu un razvratit si un martor cu penelul al convulsiilor sociale. Dar altfel, un text foarte util, mai ales ca a fost si a ramas unul dintre putinele dedicate artistilor din al doilea rand al artei romanesti de constituire scolita.
Cei trei fii ai grecului Anton Serafim, din Varna, au fost toti pictori, doi dintre ei insa de biserici, ca si tatal. Dimitrie il respecta si-l copiaza pe Grigorescu, dar il venereaza pe Tattarescu. Student bun, Serafim nu reuseste sa obtina nici o bursa in strainatate, drept care, in 1888, pleaca la Paris, cu stipendii de familie. Admiratia pentru Tattarescu era normal sa-l indrepte spre scoala conventionalului dar celebrului Henner, in mare voga, si nu spre un invatamant mai deschis. Trei ani a lucrat cu "pompierii" Bouguereau, Gerome, Ferier si Robert Fleury. Astazi, acestia au aflat o noua consideratie in Muzeul Quai d'Orsay. La noi, Dimitrie Serafim - cu toate succesele obtinute in expozitiile de prestigiu ale epocii in Franta - e amintit cu un soi de distanta dublata de oprobiu, desi generatii mari de studenti i-au ramas recunoscatoare pentru o invatatura buna. Intocmai ca in zicerea despre tatal prost al carui singur merit e de a fi crescut copii geniali.
Portretul doctorului Alexandru Sutzu, fratele domnitorului, a fost salvat, printr-o restaurare cat se poate de "academica", de doi eminenti specialisti in recuperarea unor opere considerate, chiar si de cunoscatori, ca si pierdute: Ioan D. Popa si Simona Predescu. Tabloul e un exemplu de cum se impletesc in timp o seama de cauze ce nu par sa intereseze artisticul. Doctorul Sutzu a fost cel care l-a ingrijit pe Eminescu, in sanatoriul sau "Caritas" din Strada Plantelor nr. 9, in ultimul an de viata al poetului. Nu-i singurul moment din biografia creatiei lui Serafim in care se intersecteaza simtaminte de patrimoniu ale culturii si istoriei. Pripeala cu excesele unui patetism de republica ploiesteana il facea, in 1927, pe cel mai notoriu dintre inaintasii criticii de directiva si profetie - Petru Comarnescu - sa reclame scoaterea din invatamant a batranilor Serafim, Mirea si Artachino care, pasamite, greseau grav slujind "traditia imbacselii academice". Acum stim ca, in arte, relatia dintre epoci se defineste prin conjunctii, nu prin granite si ca asa numitul academism e veriga clasica fara de care reactia moderna e de neinteles si fara obiect. Absenta lui Dimitrie Serafim din Muzee e un caz de infirmitate sociala si culturala.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
