• Leu / EUR4.7576
  • Leu / GBP5.4657
  • Leu / USD4.1938
Ziarul de Duminică

„Din servă”/ de Daniel Cristea-Enache

„Din servă”/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

12 apr 2011 86

Un nou roman de Dan Lungu, cu un titlu insolit ca "În iad toate becurile sînt arse"*, nu poate fi decît o plăcere (sau, şi mai mult, o bucurie) de lectură pentru un cititor, fie el şi critic. Şi chiar aşa este: romanul de faţă începe bine, cu pendularea între registre de la un capitol la altul şi conturarea unor simpatice coloane, ca şi în "Cum să uiţi o femeie": capitole "fără soţ" şi capitole "cu soţ". Primele, date cu litere drepte, încadrează şi desfoliază prezentul dilatat al unui personaj masculin alcoolic şi ratat; celelalte, cu italice, vin cu plonjări şi explorări într-un prezent vechi, pierdut, al întîmplărilor de comă cu gaşca lui din liceu.


La pagina 28, însă, apar problemele. Ceea ce citesc îmi place realmente, fiindcă registrul argotic e nemaipomenit folosit, iar scenele susţinătoare sînt delicioase. Dar ceea ce citesc, de fapt, recitesc: am mai întîlnit aceste scene, aceste faze, aceste schije argotice care se înfig, prin explozie controlată, în lumea pierdută a adolescenţei. Iau aşadar volumul Băieţi de gaşcă (Polirom, 2005) în care proza titulară are patruzeci şi trei de pagini (pp. 123-166), şi încep să confrunt cu romanul "nou", urmărind, din acesta, capitolele pare. Confruntarea durează ceva, dar, ca să nu se mai ostenească şi alţii, să ofer rezultatele ei. Paginile 123-124 de acolo egal paginile 28-29 de aici. 124-126 egal 34-36. 126-127 egal 29-30. 127-131 egal 29-34. 132-135 egal 66-69. 135-142 egal 114-120. 142-152 egal 194-203. 152-159 egal 143-150. 165-166 egal 224 (cu unele inserturi). Din cele patruzeci şi trei de pagini mai vechi, numai cinci (159-164) s-au sustras acestei republicări. O şesime din becurile romanului sînt luate deci din cartea veche, fără ca niciunde, în volumul de faţă, autorul să facă o menţiune asupra autopreluării. (Cum a procedat, de pildă, Radu Pavel Gheo în romanul său Noapte bună, copii!.)

Să depăşim momentul stînjenitor, urmărind logica preluării, dacă identificăm una. Avansînd în paginile romanului, vom parcurge şi secvenţe adolescentine noi, faţă de Băieţi de gaşcă: semn că subiectul îl preocupă în continuare pe Dan Lungu, iar rezervorul său ego-prozastic nu a fost golit. Componenta sociologică, puternică la prozatorul nostru, îşi dispută, cred, întîietatea cu o componentă biografică, nu mai puţin pronunţată. Să ne reamintim că o proză ca Sînt o babă comunistă! topea din capul locului personajul, cu biografia lui, într-o categorie mult mai largă, anulînd sau ascunzînd particularităţile pentru a face un profil al nostalgiei unei generaţii după "viaţa frumoasă" din comunism. (De aceea, acuzînd romanul de realism socialist pe dos, un critic de regulă atent ca Mihai Iovănel făcea o gafă pe care un critic la fel de "dur", C. Rogozanu, n-o făcea.) În schimb, în Băieţi de gaşcă, în acest "proaspăt" În iad toate becurile sînt arse şi, parţial, în Cum să uiţi o femeie, componenta biografică este cea forte, iar ea se desface, cum e şi firesc, nu numai în episoade divergente, uneori disparate, ci şi în diferite profiluri de personaje, tot mai vizibile şi mai distincte prin desfăşurarea unor experienţe de viaţă. Ca sociolog, Dan Lungu vede amănunţit, dar construieşte categoria plus tendinţa pe care aceasta o ilustrează. Ca prozator, acelaşi Dan Lungu observă şi păstrează totodată detaliile, storcînd şi stocînd amintirile, explorînd meticulos şi desfăşurînd scenele într-o paletă foarte largă de "amănunte". În această logică, preluarea (chiar dacă tacită) a zeci de pagini din Băieţi de gaşcă se justifică.

Să ne jucăm puţin cu argoticul "din servă", din dialogurile suculente ale liceenilor din anii '80, decreţei şi băieţi de gaşcă oferind atîta culoare şi libertate de limbaj prozei lui Lungu. Autorul serveşte aici, uneori, din mînă; însă aproape de fiecare dată domină schimbul de mingi; şi dovedeşte, progresiv, o strategie a dezvoltării jocului remarcabilă. Viaţa personajului central care a alunecat spre periferia socială (nefăcînd facultate, nemaiavînd un serviciu, neputînd avea copii, avînd însă o nevastă acră şi o mamă nebună, "posesii" de care se bucură moderat) este compensată de amintirile dulci, întrezărite în aburii beţiei, dar şi de aceste capitole pare, în care apropierea de trecut merge pînă la suprapunere. În Băieţi de gaşcă, tonalitatea era senină, iar plăcerea de a retrăi libertatea adolescenţei, vizibilă. În romanul acesta, tonalitatea se schimbă, fie şi după un algoritm predictibil: cu cît atmosfera din scenele adolescentine e mai frumoasă, cu atît viaţa actuală a protagonistului i se pare acestuia mai sufocantă şi mai scîrboasă. Adolescenţa aia e de retrăit. Maturitatea aceasta e de netrăit: "Apoi tonul îi deveni isteric şi cuvintele pline de reproşuri. Printre altele îi reproşă ţipînd că se poartă aşa urît fiindcă se ia după mintea Veronicăi, care nu-l suportă, ceea ce nu-i drept. Îi spuse că a văzut cu ochii lui cum Veronica îi şopteşte mereu în ureche, îl vorbeşte de rău, îi împuie capul de prostii, însă ea n-ar trebui să o creadă, ci să judece cu mintea ei. Iar ea, dacă e o pisică deşteaptă, ar trebui să ştie că Veronica nu e Veronica, ci o copie palidă a unei femei extraordinare care probabil murise între timp, dar care îl iubea nespus. Veronica pe care o ştie ea e falsă, e o soţie vitregă. Într-o bună zi va demonstra lumii întregi toată această mascaradă, însă deocamdată nu avea destule probe, căci lucra de unul singur. Şi e foarte singur. Cînd ajunse la chestiunea singurătăţii, mînia i se mai domoli şi vocea căpătă inflexiuni melodramatice. Îi povesti cum bătrîna îi sparge sticlele goale cu ciocanul şi cum colegii de la taxi îl consideră într-o ureche. De cînd gaşca de liceu se spărsese, toate mergeau de-a-ndoaselea." (pp. 126-127).

În isteria de beţiv care convorbeşte cu pisica regăsim, întreagă, drama personajului. Nu numai că prezentul este altfel decît trecutul (ceea ce ar mai fi de înţeles, chiar şi de către un alcoolic ratat), dar prezentul arată cu totul altfel decît viitorul aşa cum fusese gîndit, proiectat, visat în trecut. Pare că ori ceva, ori cineva, o forţă obscură, dar nemiloasă, a substituit nişte elemente pe traseu şi a pus viaţa mea, a mea, pe un făgaş străin. De aici pînă la conspiraţionism mai e un pas - şi personajul îl face, după cum se poate vedea, imediat. Însă chiar conspiraţionismul este mai adînc, în romanul lui Dan Lungu, decît cel din discursurile colorate, dar plate, ale atîtor losers locali (ironizaţi tot plat într-un pseudoroman ca Urbancolia lui Dan Sociu). Protagonistul vede Conspiraţia la nivelurile cele mai profunde, iar romancierul se foloseşte de acest instrument pentru a-i expune, pe lîngă mecanismele dobîndite ale gîndirii, resorturile afective. Victor, fostul adolescent poreclit Franzelă, are sentimentul cumplit că Veronica, soţia lui, nu mai e de fapt Veronica, soţia lui; că într-un fel sau altul, pe care cu siguranţă el îl va proba într-o zi, cineva a făcut o mîrşavă înlocuire, punîndu-i în aşternut şi în viaţă o falsă Veronică, o aşa-zisă nevastă. Distanţa faţă de vechea Ina, puştoaica băieţoasă de care se amorezase în liceu, a devenit pentru personajul nostru uriaşă; şi ininteligibilă. Ratarea este văzută astfel şi din interiorul ei, nu doar prin ochii amuzaţi sau compătimitori ai altor personaje. Sentimentul că viaţa te-a dus în altă direcţie decît cea visată şi că te-a modificat ireversibil ori te-a înlocuit, stupefiant, pe parcurs e o constantă prozastică, şi la Dan Lungu (în Cum să uiţi o femeie, femeia iubită se arată de la un punct încolo o străină, o creatură de neînţeles şi de neiubit), şi la Lucian Dan Teodorovici (în ale cărui Celelalte poveşti de dragoste tensiunea de cuplu e un efect direct al dramei de maturizare). Astfel că tema profundă din În iad toate becurile sînt arse şi "personajul" ciudat şi crud pe care romanul îl construieşte şi-l urmăreşte din toate unghiurile şi cu fine instrumente epice este chiar această - îngrozitoare - maturizare.

Ilustrînd-o copios, pe versantul negativ, protagonistul face tot mai puţine lucruri pe orizontala socială, iar relaţiile lui cu consoarta, cu mama, cu colegii de la serviciul deja pierdut tind către minus. Chiar şi de slujba lui temporară, aceea de a-l urmări, ca improvizat detectiv particular, pe un soţ ce tot calcă alături - se achită în silă şi în deplin amatorism. Viaţa actuală a deloc victoriosului Victor este să zacă în faţa televizorului sau, şi mai bine, într-o cîrciumă, cu sticlele în faţă şi cu conţinutul lor în sînge. A bea de unul singur este dezolant; şi e aproape un sigiliu pus pe fruntea ratatului. Ce diferenţă faţă de libaţiile liceenilor din boxa şi "cambuza" adolescenţei lor comune!

Dar, treptat, şi această existenţă oribilă, de singurătate apăsătoare şi sete nestinsă, se va compensa prin ceva. Fie prin vise opulente, în care bietul personaj capătă, pentru nimica toată, zeci de mii de euro; fie - mai susţinut şi mai consistent, de la un anumit punct al romanului - printr-o invadare a prezentului jalnic de către prezentul adolescenţei libere şi cel al copilăriei fericite. Cam din a doua lui jumătate, după ce şi-a cîştigat, pas cu pas, secvenţele iniţializatoare şi "motivaţionale", romanul lui Dan Lungu respiră altfel şi prezintă, în mai multe rînduri, pagini de mare proză. Scena de dialog cu pisica prea tăcută a fost, prin modul de construcţie şi prin fineţea pusă în aşezarea liniilor, un avertisment. Extraordinar, un adevărat tour de force, va fi capitolul 23, cu drumul prin zăpadă al unui beţiv logoreic, întristător, dar fericit de copilăria ce-i asaltează, prin mintea înceţoşată de alcool, inima, iată, neîmpietrită. Foarte bune, la rîndul lor, toate capitolele impare care urmează, cu evoluţiile beţivului ce ţine cu tot dinadinsul să fie moş Crăciun pentru nişte copii handicapaţi.

Cartea se încheie cu o poantă sau, mai exact, printr-un truc narativ ce putea lipsi; dar În iad toate becurile sînt arse e un roman atît de bun, încît eu, unul, l-am iertat pe acest prozator performant pentru servele lui din mînă, adică pentru cele treizeci şi opt de pagini deja cunoscute. Preluîndu-le tacit şi integrîndu-le perfect, autorul a făcut cu totul altceva, aici, decît în Băieţi de gaşcă.

Aşa cum numai el ştie s-o facă, Dan Lungu, cel mai popular prozator al generaţiei lui, m-a cîştigat încă o dată.


*) Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 240 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură română.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7576
Diferență: 0,2022
Ieri: 4.7480
Azi: 4.1938
Diferență: -0,1024
Ieri: 4.1981
Azi: 5.4657
Diferență: 0,715
Ieri: 5.4269
Azi: 4.1895
Diferență: 0,2153
Ieri: 4.1805