Noul film romanesc intrat pe ecranele noastre, Dincolo de America, se vrea o productie dramatica, ravasitoare, care imbina dragostea, suspansul si mai ales drama detinutilor politici din anii '50-'60. Numai ca, in acest caz, singura de-a dreptul dramatica este distanta dintre intentiile realizatorilor si rezultatul eforturilor lor, adica filmul in sine. Ca acesta s-ar putea sa aiba ceva probleme de conceptie se vede inca din stilul sinopsisului prin care este prezentat: "un thriller psihologic, cu insertii erotice care includ atat sentimentul cel mai genuin, cat si sexualismul cel mai cinic - ca arhetipuri codificate ale unei societati inchise, coercitive, dictatoriale. Canavaua epica este de basm modern, pe o variatiune a temei Pygmalion si Galateea cu roluri inversate, desfasurata intr-un spatiu concentrationar, conducand la un Casablanca est-european, in care povestea de dragoste, fundament al pastrarii identitatii umane, infrunta regimul totalitar". Daca formularea bombastica si rizibila ofera un tablou perfect al stilului in care este construit intregul film, comparatia cu "un Casablanca est-european" este de-a dreptul ofensatoare, demonstrand lipsa totala de luciditate si simt autocritic de care dau dovada realizatorii. Ceea ce ei au vrut (fara indoiala) sa fie drama unor oameni zdrobiti sub tavalugul istoriei devine o parodie involuntara la care se rade in hohote. "Canavaua epica" este, de fapt, un scenariu haotic, cu fracturi de logica la tot pasul, o inlantuire de dialoguri neverosimile si situatii false care, pe langa faptul ca pun actorii la cazna de-a se scutura cum pot de ridicolul partiturilor lor, lasa impresia unei repetitii generale care nu va sfarsi niciodata satisfacator, pentru ca tocmai substanta spectacolului lipseste. Profesoara disidenta Milena este trimisa la reeducare pe santier pentru o carte in care critica regimul, iar toti barbatii din jur (colonelul care o ancheteaza, securistul sef de santier, amantul care se sacrifica in secret, adolescentul care o adora de pe patul de suferinta) o hartuie intr-un fel sau altul. Prinsa, teoretic, intr-o multitudine de stari contradictorii, eroina nu face insa mare lucru. In fapt, ea trece telegenic prin cadru, imbracata intotdeauna impecabil, in perfect contrast cu decorul in care traieste, viata grea si intamplarile traumatizante prin care trece si afiseaza un aer absent-melodramatic, ca o parizianca livresca suferind de TBC incipient. Cand si cand, cineva o intreaba, pe un ton invechit, pretios si teatral - si, in orice caz, fara legatura cu nimic - "Dar de ce s-a sinucis marinarul?". Replicile sunt scrasnite, trantite cu obida intre actorii vizibil jenati de situatiile fortate. Manu se izbeste cu fruntea de un zid de caramizi si il darama, mai ceva ca in Cascadorii rasului. Manu e in pat, cu un corset gipsat la gat, iar Milena ii uda gingas buzele insetate, desi omul are mainile libere. Milena si Yan discuta, in pat, despre soarta cartii ei, intr-o scena "de sexualism" despre penibilul si scortosenia careia n-are rost sa vorbim, din respect pentru actori. Intr-o secventa care se vrea "de actiune", securistii trag prin jaluzele cu niste pistoale prapadite, cu aerul ca se joaca de-a hotii si vardistii. Si tot asa... Pana si decorurile - haotice, incapabile sa reconstituie epoca - fac un deserviciu filmului. Cu adevarat grave insa, in acest caz, sunt nu doar lipsa de talent, logica ori bun-simt cu care este transpusa povestea pe ecran, ci pretentiile realizatorilor de-a fi ilustrat "dramele adevarate, petrecute in acei ani de restriste" (de fapt, filmul le caricaturizeaza grosolan) si mai ales ignorarea adevarului fundamental ca in arta nu conteaza aproape niciodata ce poveste se spune, ci intotdeauna cum se spune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
