Ziarul de Duminică

Dineu pe câmpul de luptă, la Waterloo/ de Adrian-Silvan Ionescu

Dineu pe câmpul de luptă, la Waterloo/ de Adrian-Silvan Ionescu

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

16.07.2015, 23:53 204

Între 17 şi 21 iunie, la Waterloo, s-a celebrat bicentenarul epocalei bătălii. Pentru reînscenarea acesteia s-au reunite grupuri de reconstiture din întreaga lume. Au ajuns acolo care cu avionul, care cu trenul sau autobuzul, care cu automobilul – la care, dacă era artilerist sau cavalerist, mai avea ataşată şi o remorcă pentru a transporta tunul sau bidiviul (şi el dresat în „cal de luptă”, neînfricat pe câmpul de bătaie, imun la detunăturile armelor de foc şi la zăngănit de săbii, inclusiv la ritmica atingere a tecii acesteia, ce atârna la şoldul stăpânului şi i se lovea mereu de crupă). Fiecare grup trebuia să se îngrijească singur de propria-i alimentaţie, la fel ca în vremurile pe care urma să le ilustreze. Pe atunci nu existau bucătării de campanie şi soldaţii depindeau de bogăţia sau sărăcia ţinuturilor pe care le străbăteau. Odată ajunşi într-un sat, comandatul desemna un ofiţer inferior să pornească, împreună cu vreo câţiva voluntari, în căutare de hrană pentru trupă. Aceasta era arar obţinută contra cost, mai ales când localnicii erau neprietenoşi ori chiar ostili. De obicei erau fugăriţi purceii şi găinile localnicilor, erau golite pivniţele şi cămările de vinuri ori alte băuturi, de afumături, de făină, brânzeturi şi orice aliment pe care îl găseau. Fânul, de asemenea, era adunat de pe la gospodarii locali pentru hrana cailor. În ilustraţii semnate de Job – pseudonimul graficianului Jacques Onfroy de Bréville (1858-1931) – apăreau asemenea scene în care soldaţii se întorceau, voioşi, la unitatea lor cu proviziile adunate din satele vecine: care cu o viţică trasă de funie, care cu nişte păsări de curte legate de ţeava muschetei şi o roată de caşcaval ori o pâine mare înfiptă în baionetă; cei mai norocoşi mânau un cârd de vite, alţii duceau la spinare saci plini cu făină sau legume, alţii împingeau roabe cu baloturi de nutreţ iar în căruţe erau stivuiţi saci şi butoaie. Aşa se făcea aprovizionarea la vreme de război!

Un soldat ce se pricepea la bucătărie era extrem de preţuit iar camarazii îl protejau şi, de obicei, nu era luat în luptă, fiind mai util în spatele liniei de bătaie, spre a-i aştepta, pe cei care supravieţuiseră încleştării, cu un ceaun aburind şi un foc aprins, la care să se întremeze şi să se încălzească.

Spre a nu ajunge şi noi la asemenea excese am făcut o listă de merinde ce trebuiau luate spre consumaţie în timpul campaniei, încă din momentul când am primit vestea din partea organizatorilor că fuseserăm acceptaţi a participa la reconstituire. Faţă de anii anteriori când ne aflasem acolo, sub drapelul imperial, şi când nu existaseră restricţii majore în privinţa numărului participanţilor – mai ales că acesta nu se ridica la o cifră cu mai mult de două 0 (de obicei variind între 500 şi 800 inşi – cei mai mulţi fiind semnalaţi doar în 2010, când a fost un fel de repetiţie pentru bicentenar şi s-a ajuns la numărul de 3.000) – cu ocazia bicentenarului a fost făcută o selecţie foarte riguroasă, dat fiind că solicitările internaţionale erau mai multe ca de obicei. În acest an aniversar s-au adunat aproape 7.000 de participanţi din Europa, Statele Unite ale Americii, Canada, Noua Zeelandă şi Australia.

Urmând exemplul ostaşilor de altădată, ne-am ales şi noi un bucătar care, deşi complet echipat şi înarmat, nu avea să ne urmeze pe front pentru că se însărcinase a ne pregăti masa. Camaradul nostrum Ney – arhitect în viaţa civilă – este, ca aspect şi caracter, un amestec între Pantagruel şi Falstaff, om vesel şi hâtru, cu vorbă colorată dar înţeleaptă, generos în a-şi împărtăşi experienţa de viaţă şi de gurmand cu vaste cunoştinţe în bucătăria naţională şi universală. El era cel mai potrivit să ne dezmierde palatinul în chip estetic. Aceasta cu atât mai mult cu cât 18 iunie, data celebrei lupte pe care eram adunaţi a o reînscena, era providenţială pentru el fiindcă atunci văzuse lumina zilei. Aşa că eram motivaţi de o dublă sărbătorire. Iar proviziile au fost pe măsura evenimentelor.

Am ajuns la Waterloo pe înserate, adică pe la orele 21,30. Acolo, în acea zonă nordică, soarele apune târziu, aşa că am mai beneficiat de aproape încă o oră de lumină. Ne-am înregistrat pe baza actului de identitate şi a invitaţiei cu un cod de bare ce-l primisem nominal şi care ne dădea acces în tabără pe baza unei brăţări pe care trebuia să o purtăm mereu la încheietură.

A urmat apoi descărcarea produselor alimentare şi a ustensilelor de bucătărie din microbuzul cu care fuseseră transportate. Alţi trei camarazi care ajunseseră cam în acelaşi timp cu noi – caporalul Horace, artileristul Cyprien şi puşcaşul Rouget (spre a corespunde epocii şi armatei căreia îi aparţineam, fiecare am primit un nume franţuzesc, cât se putea de apropiat de acela primit la botez) – se ocupau de întinderea corturilor în spaţiul care ne fusese desemnat ca aparţinând Regimentului 57 Infanterie de Linie (Le 57éme de Ligne) din care făceam parte. Parcela rezervată unităţii noastre şi pe care urma a se ridica tabăra era delimitată prin sfori legate de nişte ţăruşi bătuţi superficial în pământul afânat de ploi. Erau astfel desemnate porţiunile unde trebuiau puse corturile, spate în spate, şi aleea dintre ele. Odată cu lăsarea întunericului, ne-am cam împiedicat de acele sfori şi mulţi ţăruşi au fost smulşi de la locul lor de picioare obosite şi grăbite să depună sarcina ce era purtată, cu efort, spre locul de concentrare a alimentelor. Când toate au fost descărcate – inclusive două bănci, o masă pliantă, mai multe tipsii, ceaune, tigăi, tăvi, grătare, topoare, vătraie etc. –, am constatat că toate acestea se întindeau pe o suprafaţă de circa 3 m liniari!

Acestea da provizii! Am stivuit aceste produse în primul cort ce fusese ridicat iar puşcaşul Rouget a fost numit cambuzier cu sarcina a furniza, la cerere, orice aliment depozitat acolo.

O ploaie măruntă începuse să ne ude. Lemne încă nu aveam, aşa că aprinderea unui foc era exclusă. Ney era nemulţumit că nu ne poate oferi, din prima seară, o mostră a măiestriei sale de bucătar. Atunci, spre a ne potoli foamea, a ales un impozant salam şi mai mulţi cârnaţi uscaţi pe care i-a tăiat felioare subţiri şi ne-a ospătat ca şi cum ne-am fi aflat în preajma inamicului şi era interzis a fi aprinse focuri. Iar pentru a ne astâmpăra setea a deschis câteva sticle de bere şi una de vin. Pentru că eram atât de lihniţi, acesta a fost un ospăţ de zile mari. După care fiecare s-a cuibărit, cât a putut de bine, în culcuşul aşternut direct pe iarba umedă – căci paiele pentru o saltea comodă se terminaseră demult – şi am adormit.

Dimineaţa s-a arătat neprietenoasă, cu o ploaie măruntă şi cer încruntat, chiar dacă nu era frig. Dar, pe la orele 11, s-a înseninat şi a apărut soarele. Am pornit în căutare de lemne şi de paie pe care le-am găsit, din abundenţă, în altă zonă a marii tabere, ce era deosebit de animată. Peste tot erau înteţite focuri, erau puse ceaunele la fiert iar femei cu bonetele bine înnodate sub bărbie, cu mânecile suflecate şi şorţul alb dinainte, trebăluiau pentru îndestularea soţilor ostaşi care îşi curăţau, în apropiere, armele. Unii cărau, la fel ca noi, lemne, alţii le crăpau cu securile. Nimeni nu trândăvea!

Ne-am umplut şi noi saltelele cu paie şi, încovoiaţi sub povara acestui sac insolit, ne-am întors la corturi spre a ne aranja un culcuş convenabil. Între timp sosiseră şi ceilalţi camarazi ai noştri, ce veniseră cu alte mijloace de transport. S-au echipat şi ei şi, cum nu aveam niciun program stabilit de superiori, am plecat să explorăm aleile taberei unde erau alocate zone distincte pentru artilerie, cavalerie şi infanterie. Iar, în cadrul acestora, erau stabilite concentrările pe naţiuni: voltigeurs italieni, pifani şi sapeur-i elveţieni, grenadieri cehi, ucraineni din infanteria uşoară, etc. toţi slujindu-l, cu credinţă, pe Împărat. Nişte muzicanţi regimentari repetau semnalele specifice, la tobă şi piculină. Sunetele instrumentului de suflat erau stridente de-ţi ridicau părul din cap!

Într-un spaţiu delimitat de o funie, un întreprinzător complet echipat făcea instrucţie de tragere cu câţiva copii aduşi de părinţi spre a deprinde, practic, bazele istoriei: îi învăţa mânuirea muschetei – o armă din lemn, de mici dimensiuni, pe măsura purtătorului –, apoi încărcarea ei în 12 timpi. În loc de pulbere neagră le era dat copiilor un cartuş din plastic, de dimensiunea unui marker, pe care, la ordinul „Feu!”, ei îl puteau slobozi, prin intermediul unui arc aflat ascuns în mica lor armă. Se pare că preceptele educaţiei militare aveau efect căci micuţii plecau de acolo transfiguraţi, cu ochii sclipind de bucurie şi privind mereu înapoi, la comandantul ce-i făcuse atât de fericiţi timp de câteva minute, timpul necesar amortizării preţului biletului achitat de părinţii stăpâniţi de puternice sentimente patriotice.

Am părăsit apoi teritoriul „amic” şi ne-am aventurat în terioriul „inamic”, în tabăra aliaţilor germano-belgo-britanici, aflată în preajma fermei fortificate numite Chateau D’Hougoumont, unde fuseseră date lupte crâncene în urmă cu două veacuri. Acolo era o agitaţie identică celei cu care deja ne obişnuisem. Cu spirit comercial mai dezvoltat decât al francezilor, aici se aflau mulţi negustori şi meseriaşi care te îmbiau cu mărfurile lor. Unul făcea saboţi din lemn, la comandă. Altul avea ţinte şi blachiuri pe care ţi le ţintuia imediat pe talpa încălţărilor. Sub un umbrar se vindeau piese de echipament, ploşti, căni, tacâmuri, ace şi aţă, pipe din lut, amnare, cremeni pentru puşcă şi tot ce-i mai era necesar soldatului la război. Diverse burgheze dolofane împleteau ciorapi sau brodau, cu mult sârg. Nişte scoţieni falnici treceau, cu aroganţă, fluturându-şi kiltul şi fârfâindu-le penele acoperământului de cap. Undeva se auzea un cimpoi. O coloană de „Redcoats”, cu fanfară şi drapele, străbătea tabăra, cu mare pompă. Deşi purtam uniforma armatei franceze, am luat poziţie şi am salutat drapelele, fapt ce mi-a adus, drept recompensă, un salut cu sabia din partea unui ofiţer, foarte atent cu respectul ce este acordat culorilor naţionale.

Sub un cort elegant ce aparţinea unui general britanic era întinsă o masă aranjată foarte şic: faţă de masă de olandă, sfeşnice cu lumânări de spermanţet, şervete prinse cu inel pe care era gravat blazonul nobilului general, porţelanuri fine, tacâmuri de argint, carafe de vin din cristal. Un valet în livrea dădea ultimele retuşuri acestei scenografii a bunului gust pus în slujba gastronomiei iar un subofiţer cusea uniforma superiorului. Bucate nu se vedeau, însă, nicăieri. Având sub ochi această etalare a rafinamentului aristocratic al Albionului, admirabilă în formă însă lipsită de fond – pentru că nu mirosea deloc a mâncare şi nici nu părea că acolo urma să se prânzească vreodată –, am simţit că ni se făcuse cam foame.

Dar nu ne-am lăsat covârşiţi de reacţiile trupului ce-şi aştepta satisfacerea nevoilor fireşti şi am mers în direcţia opusă, la Ferma Caillou, unde s-a aflat ultimul Cartier General al Împăratului. Chiar dacă, în realitate, aghiotanţii imperiali au folosit clădirea pentru uzanţele obişnuite în asemenea cazuri – cabinet de lucru şi pentru consiliu de război, dormitor, corp de gardă, sală de mâncare –, acuma masa şi marele cort imperial fuseseră întinse în curtea din spate a fermei iar acolo se desfăşura întregul spectacol. Grenadieri voinici, cu căciuli de urs, făceau de strajă lângă cort. De câte ori se apropia vreun ofiţer superior ori mareşal ei dădeau onorul. Garda era schimbată, cu ceremonial, din jumate în jumate de oră – aceasta pentru deliciul spectatorilor ce se îmbulzeau să-l vadă pe Împărat, care trena să se arate deoarece primea mereu în cort pe reprezentanţii presei care îl intervievau şi-l fotografiau. În sfârşit, acesta şi-a făcut apariţia şi s-a întreţinut, amabil, cu publicul contemporan, chiar dacă era despărţit de acesta printr-un cordon şi un interval de... 200 de ani. O masă lungă era aşternută, cu tot luxul potrivit pentru prânzul unui împărat în campanie. În dreapta acesteia era o altă masă, mai mică, de serviciu, în jurul căreia doi bucătari îşi tot făceau de lucru cu platouri şi tacâmuri. În sfârşit au fost aduse bucatele, acoperite. Napoleon s-a aşezat pe scaunul din mijloc şi a fost imediat servit cu un bol de supă pe care, după ce a gustat de câteva ori servindu-se de lingură, l-a dat peste cap, ca pe o ceaşcă de cafea, sorbind zgomotos. Era ştiut că împăratul mânca foarte repede şi total dezordonat, fără a da importanţă felurilor ce-i erau servite pe care adesea le amesteca, chiar dacă nu se potriveau ca gust. Un prânz dura 8 minute iar o cină 12, chiar dacă meniul era format din mai multe feluri (o supă, trei antreuri, o friptură, două feluri dulci între cele sărate, două deserturi şi două pâinuţe). Felul său preferat era „fricassé de poulet” care a devenit celebru şi este servit şi astăzi la restaurante sub numele de „pui à la Marengo”. În acest timp Marele Om se întreţinea cu publicul ori cu mareşalii ce luaseră loc lângă el după ce merseseră la masa de serviciu spre a-şi primi porţiile – ei nu erau serviţi ci trebuiau să se servească singuri! Felul al doilea a fost un vol-au-vent pe care, după ce l-a tăiat şi gustat, împăratul l-a dat înapoi şi a cerut altul (era, poate, rece...). Până să-i fie adus noul talger, cel care anul acesta îl întrupa pe Napoleon şi voia să fie cât mai autentic, avocatul Frank Samson, a lins, cu un gest emfatic, cuţitul, spre a reaminti privitorilor că adevăratul împărat punea prea puţină bază pe maniere şi se comporta ca un simplu soldat. În final i-a fost turnat un pahar de vin roşu pe care l-a gustat şi, cu o bruscă înclinare a capului, l-a aprobat. A urmat desertul – o prăjitură cu cremă – pe care a înfulecat-o cu o grabă de nedescris, pe când spilcuiţii săi comeseni încă nu-şi terminaseră felul principal. În timpul prânzului, aghiotanţii, devotatul mameluc Rustam, valeţii şi pajii stăteau în picioare, în spatele mesenilor – probabil înghiţind în sec!

Văzusem destule pentru o singură zi iar stomacul deja începuse a secreta sucurile gastrice aşa că ne-am întors la campamentul nostru, cale de vreo 2 km. Acolo nu aveam veselă şi tacâmuri de lux însă ne aşteptau nişte delicatese la care ar fi salivat orice general, din oricare tabără, şi chiar Împăratul!

Fiind ziua de naştere a camaradului Ney, el se pregătise să ne ospăteze după gustul său, înclinat spre opulenţă şi varietate. Nu fusese ales neapărat un meniu din vremea Primului Imperiu, nici la nivel popular nici la acela al noii aristocraţii – nici al lui Madame Sans Gêné, nici al lui Talleyrand. Dar era foarte bun şi extrem de apetisant! Drept gustare ni s-a servit jambon Iberique Jabouca Cuyar (bellota) şi anşoa din Argentina. Pe un grătar sfârâiau fleici mustoase, pe altul copane iar într-un castron erau garniturile. Cartofii prăjiţi erau serviţi cu maioneză Lesieur. Totul a fost udat cu vinuri fine ce proveneau dintr-un an foarte bun, 2013: Sautern şi Bodreaux Margot „Mouton Cadet”. Brânzeturile erau de aceeaşi calitate de excepţie: brie de Meaux, Ossoairaty, Roquefort Papillon, toate în cantităţi apreciabile (câte o roată din fiecare). Ca desert, o respectabilă tartă cu smeură. La final am avut şampanie Nicolas Feuillatte (din 2007), cu pişcoturi, iar drept digestiv benedictine şi chartreuse. Am închinat de multe ori în cinstea sa şi, într-o solemnitate marţială pe măsură, i-am dăruit o sabre-briquet cu banduliera ei şi un bicorn.

Se întunecase şi aprinsesem lumânările în felinare. Curând ni s-au alăturat câţiva camarazi cehi cu care, deşi nu cunoşteau vreo limbă de circulaţie, ne înţelegeam de minune. Unul dintre ei îşi adusese narghileaua şi s-a oferit să împartă câteva fumuri cu unul dintre tinerii noştri grenadieri. Ringo, alt vechi tovarăş de arme cu care am călătorit adesea, umăr la umăr, prin istorie, fie în vremea Primului Imperiu, fie în Războiul Civil american, stârnit de pofta ce nu şi-o mai putea înfrâna s-a strecurat, binişor, printre meseni şi, aruncându-mi o privire cu înţeles, a scos din buzunar un briceag şi şi-a tăiat o felie bunicică de roquefort cu care a plecat, victorios, ţinând-o în palmă ca pe un trofeu.

Curând, oboseala s-a făcut simţită şi ne-am retras fiecare în cortul său.

A doua zi, pe la orele 7, tobele au început să bată. Am auzit glasul locotenentului Renné Ragas care striga, din toţi rărunchii: „57éme! Ras-sem-ble-meeeeent!” şi imediat s-a făcut apelul de dimineaţă. Spre a nu întârzia, fiecare a ieşit din cort, cu ochii cârpiţi şi ciufulit, îmbrăcat cum dăduse Dumnezeu, care cu vesta, care în cămaşă ori cu manta, unii desculţi, alţii în saboţi. Ni s-a dat vreme pentru micul dejun, iar la ora 10 am fost scoşi la instrucţie, pe un platou din preajma taberei. Eram comandaţi de un tânăr locotenent ceh care vorbea bine engleza şi ne-a explicat, cu încetinitorul, încărcarea muschetei în 12 timpi. Exerciţiile nu au fost grele şi, după două ore, ni s-a dat din nou liber până la 15, timp în care trebuia să facem cartuşe, să luăm prânzul, să ne odihnim şi să ne pregătim uniforma de mare ţinută pentru bătălie.

Mă întinsesem pe saltea, să trag un pui de somn. Când am închis ochii, pe salteaua vecină picotea camaradul Horace. Zumzetul taberei m-a făcut să aţipesc îndată. Cred că am şi visat ceva plăcut. Oricum, la un moment dat, am simţit în nări un parfum delicat. Aflat într-o stare de trezie mi-am zis că o fi fost, poate, o impresie de sorginte onirică. Dar, când am deschis ochii, nu mi-a venit să cred: pe salteaua de paie a camaradului era întinsă o femeie blondă, cochetă în toaleta ei Empire, care dormea dusă. Am recunoscut atunci pe soaţa amicului meu ce ni se alăturase în această aventură. Părea că retrăiesc pasajul din basmul lui Charles Perrault cu descoperirea Frumoasei din Pădurea Adormită!

În acea după-amiază am făcut, timp de alte două ore, instrucţie de batalion, cu toate manevrele unei mari unităţi, ce ne-a folosit, mai târziu, în bătălie. Apoi, cu muscheta pe umăr şi raniţa la spinare, am parcurs distanţa, destul de mare, până la câmpul de luptă. Înaintea declanşării sângeroasei confruntări Împăratul n-a trecut în revistă şi a fost ovaţionat. Prezenţa sa în mijlocul nostru ne-a îmbărbătat.

Prin foc şi fum, înaintând prin lanul de orz ce ne ajungea până la brâu, ne-am confruntat cu inamicul. Tunurile bubuiau, infanteria trăgeau foc de batalion sau de pluton, cavaleria ne ataca iar noi formam careul, cu baionetele îndreptate spre exterior. Emoţie şi adrenalină!

Iar când, pe întuneric, reveneam în tabără, sfârşiţi de oboseală, negri pe obraji şi pe mâini după manipularea muschetei, pe şosea, în dreptul unui restaurant, patronul ne îmbia să-l vizităm promiţînd o bere gratis dacă era una consumată. Dar aceasta nu ne tenta, pe noi, valahii din armia Imperatorelui francezilor, pentru că ştiam ce ne aştepta la campament. Acolo aveau să se bătă turcii la gura noastră pentru că trebuia să facem faţă unui alt inamic, mult mai docil şi mai plăcut: urma a ne luptă cu garful, cârnaţii, crenvurştii alsacieni, mâncarea din piept de raţă ce clocotea în ceaun şi cu băuturile pregătite de Ney, vrednicul nostru bucătar şef. Aşa am mâncat noi, regeşte, pe câmpul de luptă, la Waterloo! Vive nôtre Ney! VIVE L’EMPEREUR!

AFACERI DE LA ZERO