Inspirat din scandalul provocat de epidemia de SIDA care a decimat provincia Henan în anii 1990, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care îşi plăteşte scump patima de înavuţire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, care istoriseşte evenimentele de dincolo de mormânt, Ding Hui face o avere cumpărând sânge de la săteni şi transmiţându-le necruţătorul virus HIV. Ca să răscumpere păcatele fiului său, bunicul Ding înfiinţează în clădirea şcolii un cămin pentru bolnavi, dar comunitatea armonioasă care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanităţii şi rivalităţilor meschine. În tot acest timp, Ding Hui îşi continuă afacerile cu un cinism care frizează absurdul, vânzând sicrie la suprapreţ şi aranjând căsătorii între morţi. Irizată de umorul negru şi inteligent care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai crunt capitalism.
„În cele aproape două sute de mii de caractere care compun Ding visează, ceea ce am vrut să exprim nu e doar iubirea de viaţă, ci şi iubirea neţărmurită pe care o nutresc faţă de arta scrisului, aşa cum o înţeleg eu.“ – Yan Lianke
„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care îşi scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre şi pline de umor.“ –Le Monde diplomatique
„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“ –Chicago Tribune
Yan Lianke s-a născut în 1958 în provincia Henan, iar în prezent locuieşte la Beijing. S-a format ca autor de texte propagandistice pentru Armata de Eliberare, dar a fost, la rândul său, „eliberat“ din funcţie din pricina sarcasmului cu care a atacat regimul comunist chinez în romanele Xia ri luo (1994) şi Bucuraţi-vă de viaţă! (Shouhuo, 2004; Editura ALLFA, 2013). Geniul său satiric nu scapă cenzurii şi face ca următoarele romane, Wei renmin fuwu (2005) şi Ding visează (Ding zhuang meng, 2006; Editura ALLFA, 2015), să fie interzise în China. A primit nenumărate distincţii literare, printre care prestigioasele premii „Lao She” pentru Bucuraţi-vă de viaţă! şi „Lu Xun“ pentru vasta colecţie de nuvele intitulată Nian, yue, ri (2000). A fost nominalizat la Premiul Man Asian 2011 pentru Ding visează, iar în 2013 a fost inclus pe lista scurtă a Premiului Internaţional Man Booker.
* * *
Când isprăvi cântecul, Ma Xianglin începu de îndată altul, despre Mu Guiying, pe urmă cântă unul despre Cheng Yaojin, povesti aventurile generalilor din familia Yang şi isprăvile Celor trei cavaleri rătăcitori şi ale celor cinci fraţi de cruce.
Dar, în vreme ce cânta, sătenii îşi aduseră aminte că el n-a fost niciodată în stare să înveţe pe de rost versurile cântecelor. Când se dusese să înveţe balade, cel mai tare se temea că n-o să-şi amintească versurile. Îi plăcea tare mult să le cânte, dar nu le ştia vorbele pe de rost, nu reuşise nici în ruptul capului să le înveţe din cartea cu balade. Unde pui că mai şi cânta fals.Profesorul nu avusese încotro şi îl trimisese la plimbare. De-asta nici nu avusese vreodată ocazia să cânte pe o scenă, ci doar să scârţâie din scripcă şi să lălăie versuri ciuntite la el în curte. Ei, şi uite că în seara aceea, când se afla, pentru prima dată în viaţa lui, pe o scenă, în faţa a două-trei sute de săteni, tot nu reuşea să-şi aducă aminte cum trebuie versurile baladelor. Ce-şi amintea din cartea cu balade, aia cânta. Dar strofele pe care şi le amintea erau şi cele mai fermecătoare.
Ma Xianglin cânta baladele cele mai îndrăgite şi bucăţi din piesele lui preferate. În seara aceea, cântă exact ce contează cu adevărat din cartea cu balade, adică melodiile acelea mai dulci ca vinul vechi. Era prima oară în viaţa lui când cânta în faţa sătenilor. Şi încă pe scenă. Dar poate că avea să fie şi ultimul concert pe care îl dădea. Şi, cum bunicul se dăduse peste capca spectacolul să fie ireproşabil, tocmai când boala lui Ma Xianglin era mai grea, scripcarul cânta cu toată pasiunea şi concentrarea de care era capabil. Cu spatele drept, cu fruntea sus şi ochii pe jumătate închişi, parcă nu vedea pe nimeni. În stânga ţinea gâtul instrumentului, plimbându-şi degetele pe coarde în sus şi-n jos, iar în dreapta avea arcuşul de-l trăgea înainte şi-napoi. Iar glasul, deşi îi era un pic cam răguşit, se potrivea ca sarea în ciorba de oase: cu cât e sarea mai multă, cu atât iese ciorba mai gustoasă şi mai înmiresmată.
Cânta în graiul nostru, aşa că toate vorbele ce-i ieşeau pe gură, sătenii le înţelegeau. Poveştile din cartea cu balade le erau cunoscute şi ele, mai ales celor mai vârstnici, care ştiau şi cine-i Mu Guiying, şi ce-au făcut Cheng Yaojinşi Yang Liulang, tot atâtea personaje pe care le vedeai desenate pe felicitările de Anul Nou. Cu toate că numele personajelor dăinuiau de sute sau chiar mii de ani, isprăvile lor le erau atât de cunoscute sătenilor, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Pentru cei care ştiau poveştile, să-l audă pe Ma Xianglin cântând era ca şi cum ar fi fost la un banchet şi s-ar fi înfruptat din cele mai bune bucate. Tinerii şi copiii nu prea pricepeau cum vine treaba cu poveştile astea, dar le era de ajuns să îi vadă pe oameni adunaţi laolaltă şi pe Ma Xianglin cum cântă cu foc. Pe fruntea lui Ma Xianglin apăruseră broboane de sudoare, iar pe faţa lui de muribund se vedea o strălucire îmbujorată.Când clătina din cap, sudoarea de pe frunte i se prelingea pe barbă în stropi mici, ca un şirag de perle.
Dădea din mâini, îşi clătina capul şi ţinea ritmul bătând din picior în uşile acelea întinse pe cărămizi în chip de scenă. Şi bubuitul pe care-l făcea cu talpa în lemnul de salcie al uşilor amintea de toaca budistă. Când ajungea cu cântul într-un moment mai grav, ca de exemplu atunci când Yang Liulang se zbătea între viaţă şi moarte, ridica piciorul drept şi îl lăsa cu putere, ca şi cum ar fi bătut într-o tobă. De parcă toată scena ar fi fost o tobă.
Deşi curtea şcolii era plină de muzica lui Ma Xianglin, în jur domnea o linişte desăvârşită. Nici musca nu se auzea. Stelele şi luna licăreau lăptos pe cer, iar lumina lor lăptoasă se prelingea peste câmpia adormită. Grâul încolţit pe ţarini se auzea cum creşte, slab ca o bătaie de aripi. Iar izul de buruieni uscate năpădea ogoarele pe care oamenii nu le mai semănaseră, şi mirosea putred sub luna acelei nopţi de toamnă târzie. La toate acestea se adăuga mirosul prăfos al nisipurilor uscate din străvechea albie a Fluviului Galben, un miros de nisip ars pe care l-ai stropit cu apă. Mirosurile se amestecau de-a valma în curtea şcolii, unde se întâlneau cu răcoarea nopţii şi dădeau spectacolului un aer tihnit şi hipnotic, parcă invocat de strunele lui Ma Xianglin.
Cânta cufundat în cântul lui, cânta legănându-şi capul şi nici nu îşi dădea seama cât de tare răguşise. Iar sătenii îl ascultau fascinaţi, numai ochi şi urechi. Văzând cât de absorbit e Ma Xianglin, şi ei uitară că-i macină aceeaşi boală ca pe el şi că nici ei n-o să mai facă multă vreme umbră pământului. Vraja cântului se răspândea ca o febră. Şi uitară tot. Absolut tot uitară. Nu-şi mai aminteau nimic. Nimic nu-şi aminteau. În curtea şcolii, în afară de cântul lui Ma Xianglin, de sunetul scripcii şi de bătaia din picior în podeaua scenei, niciun alt zgomot nu se mai auzea, nici cel mai mic freamăt. Nimic.
Fragment din Yan Lianke, Ding visează, în pregătire la editura Allfa, traducere de Roxana Rîbu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
