"Sapaturile de la Dinogetia au imbogatit in mod substantial cunoasterea vietii dezvoltate la Dunarea de Jos in epoca stapanirii bizantine din secolele X-XII" (Gheorghe Stefan, in volumul I din monografia Dinogetia, Bucuresti, 1967, p. 375). Aceste cuvinte inaugurau capitolul de Concluzii al acelei carti voluminoase, aparuta ca al XIII-lea tom din seria "Biblioteca de Arheologie" la Editura Academiei Romane.
Autorii erau acad. Gheorghe Stefan, coordonator, Ion Barnea, Maria Comsa, Eugen Comsa, toti de la Institutul de Arheologie al Academiei Romane. Despre aceasta lucrare, o recenzie scurta dintr-o celebra revista de istorie antica de la Bruxelles, Latomus nr. XXX din 1971, se incheia astfel: "Lucrarea, pe care un rezumat lung in limba franceza o face accesibila, constituie o contributie foarte importanta pentru arheologia Evului Mediu si se distinge nu numai prin prezentarea sa ingrijita, ci si prin bogatia desenelor, care pot fi calificate drept exemplare". Intr-adevar, la acea data, Institutul dispunea de un personal tehnic remarcabil, de la desenatori de felul fiului celebrului Pamfil Polonic, evocat anterior, la arhitecti ca E. Mironescu si la fotografi de mare talent.
Toti erau obisnuiti sa lucreze la fel de constiincios in Institut, dar si pe teren, unde conditiile erau de obicei foarte grele. A fost o traditie urmata din vremea lui Tocilescu si Parvan si care a continuat in buna masura pana in zilele noastre. Martori sunt chiar publicatiile de specialitate sau de popularizare ale Institutului de Arheologie.
Dincolo de consideratiile stiintifice care uneori pot deveni aride pentru un public mai larg, fapt contrazis de succesul mondial al unei reviste ca National Geographic, este de explicat si altfel semnificatia cuvintelor din motto. In care sens, daca avem in vedere fie si numai descoperirile din 1950 - fireste, sistematizate in monografia din 1967 impreuna cu celelalte -, vom vedea un tablou foarte expresiv al vietii de acum un mileniu.
Apareau, rand pe rand, podelele de lut ale ultimelor locuinte din asezarea medievala a secolelor X-XII. Abandonate in urma unui incendiu devastator, vestigiile se pastrau ca intr-un Pompei fara ziduri. Iata, de pilda, podeaua de lut batatorit, ca in locuintele taranesti vechi, recompuse la Muzeul Satului din Bucuresti si nu numai, a unei case de lemn, lut si stuf de 5 x 4,50 m, cu o incapere anexa, cu amenajari si obiecte din gospodarie. Alte familii locuiau in bordeie mai mici, de obicei de cca 3 x 3 m. Se gasea in fiecare locuinta, intr-un colt, cuptorul amenajat din pietre legate cu lut. S-au gasit in preajma oalele de lut ars folosite, multe recipiente pentru lichide, in special amfore tipic bizantine, multe intregi si, fapt foarte rar intalnit in sapaturile arheologice de la noi ori de aiurea, o lingura mare de lemn aproape intreaga.
Familiile de acolo aveau si mici averi pe care le vor fi pastrat cu grija. Un lacat din bronz in forma de caine, a carui cheie n-a mai fost gasita, arata si acest detaliu al vietii acelor locuitori. Poate era de la o caseta cu mici lucruri de pret.
Daca fiecare locuinta avea cate o vatra, numita si "pietrar" dupa felul de alcatuire mai sus descris, atunci, desigur, focul trebuia intretinut, dar, din nevoia de economie de combustibil, trebuia deseori aprins. Cum anume? Putini mai stiu azi ca, in unele sate, chiar si dupa jumatatea secolului XX, focul se mai aprindea cu amnarul din fier, cremene si iasca. S-au gasit la Dinogetia si amnare din fier. Ce era o asemenea unealta? Prima data am vazut-o intre lucrurile vechi ale bunicilor din partea mamei, care isi incepusera munca de invatatori in preajma primului razboi mondial, nu departe de Mizil. Dictionarele mai vechi defineau amnarul drept "otel de scaparat sau de ascutit", aratandu-i originea latina ca derivand de la cuvantul mana, adica un obiect de tinut cu mana, de manuit.
O alta locuinta, de aproape 12 mp, descoperita tot in 1950, apartinuse unui fierar. Acesta facea cuie, clopote pentru animale, cutite si alte obiecte gospodaresti din fier. In general, fiecare locuinta-bordei avea, potrivit necesitatilor, gropi de provizii, care, dupa un timp, erau transformate in gropi pentru deseuri menajere.
Intr-una dintre aceste gropi s-a descoperit, in acelasi an 1950, o cruce de aur. Va fi fost poate ascunsa acolo intr-un moment de restriste, poate chiar atunci cand bordeiele au fost incendiate si abandonate, in secolul al XII-lea. Cititorii nostri o pot admira in Sala Tezaurului de la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti. E inalta de 8 cm, incrustata cu pietre pretioase dispuse simetric si poarta in centru imaginea in relief a lui Iisus. Fusese purtata cu un lant din zale tot din aur, lung de 76 cm. Cele doua fete ale crucii sunt legate printr-o balama aflata in partea superioara, astfel ca interiorul crucii lasa loc pastrarii unor relicve sfinte. Este ceea ce se numeste cruce-relicvar si va fi apartinut probabil unui inalt ierarh al bisericii bizantine de atunci.
Purtarea unor astfel de cruci-relicvar adapostind moaste de sfinti era considerata in acele vremi o necesitate si devenise o moda. Marturie stau, intre altele, numeroasele cruci din bronz cu aceasta destinatie descoperite chiar la Dinogetia, iar apoi si in alte asezari bizantine de la Dunarea de Jos si din Balcani. Ele erau o expresie a convingerii crestinilor de atunci ca purtarea lor ii va ocroti de dusmani si de boli sau de alte nenorociri, de care nu duceau lipsa in acele timpuri nesigure.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
