Dintre triburi, prin Paris / de Felix Nicolau

Bine e să ai despre ce scrie în vremuri când tinerii scriu mult despre mai nimic! Iubit de zei este cel lovit de ei, câteodată! Cel puţin asta deduc din "călătorie. exil" (Brumar, 2007), placheta lui Gheorghe Mocuţa. O scriere despre boală, despre cancer, care anticipează "Viaţă. O moarte de om" de Ion Zubaşcu. Mai corect ar fi fost să scriu şi despre boală, pentru că temele sunt variate: melancolia paternă, tristeţea şi uimirile imigrantului în megalopolis, spectacolul cosmopolitismului şi tot felul de meditaţii pe teme artistice. Un întreg coerent, relatat pe ton egal, calm, uşor amărât şi foarte decent, fără a fi inhibat ori scorţos.

Trebuie să admit că majoritatea ameţitoare a volumelor de poezie despre care scriu rămân incomplet citite. Mă opresc acolo unde am prins ideea. Încă n-am ajuns la performanţa sugerată de titlul unei cărţi aflate pe rafturile unei librării din Anglia, anume "Cum să scrii despre cărţi pe care nu le-ai citit". Şi acum regret că nu am cumpărat bucoavna respectivă! Dacă nu parcurg cărţile integral este pentru că, de la un anumit moment încolo, conţinutul lor devine previzibil şi îmi iroseşte viaţa.

Am citit "călătorie. exil" ca pe un roman de aventuri scris de un gânditor cu spirit de observaţie rafinat. Şi am revăzut Parisul pestriţ, adevărat, dincolo de Champs Elysées şi Place des Tuilleries. Poetul este un gourmet al toponimelor franţuzeşti, pe care le absoarbe cu măiestrie în cvadratura cercului: "lângă mairie de lilas/ o blondă trece strada/ pe roşu" (satiră duhului meu). Nimic franţuzit în contagierea cu Grigore Alexandrescu. Zicerea este firească şi umorul o delicatesă. La fel în calambururile scânteietoare: "la science (du poème)/ ça se LIVRE" (la science du poème). Cum spuneam, scriitorul ţine un jurnal de bejenie pariziană plin de asocieri surprinzătoare, deşi perfect justificate. Postmodernismul consumist şi ahtiat de publicitatea kitschoasă este o sursă de poezie proaspătă: "indianca împuşcată în frunte vine de la cumpărături", "iau metroul 11 de la mairie de lilas/ apoi 7 bis până la louis blanc/ şaptele până la stalingrad/ metroul opreşte în aşa fel încât/ negresa din faţa mea cu copilul legat la spate/ e proiectată exact în mijlocul plaiului clorotic/ unde paşte o turmă de oi mândre şi cornute/ din reclama imensă cu un cioban cu laptopul pe genunchi".

Aceasta este porţiunea americană a cărţii, în care accentul este pus pe exoticul străzii şi al denumirilor. În opinia mea, cea mai valoroasă, pentru că e ageră, savuroasă şi complet scutită de stridenţe. Bunăoară, un frugal prânz alcătuit din ingrediente ce par fabuloase: "la masa de prânz/ nouilles orientales cu gust de vită/ totul e gata în trei minute/ un săculeţ de orez thai/ adus din zona tsunami/ şi garnisit cu sauce napolitaine (2 euro borcanul)". Distihul final, rupt de context dar foarte necesar, e o parafrază amuzantă la Sara pe deal: "astfel de masă bogată/ cine pe ea n-ar da viaţa lui toată" (melting pot la hotel pasteur).

Autorul trage beţii fonetice, mimează festinuri sardanapalice şi picură în texte esenţe acide care sparg cheful şi demască aşa-zisele fericiri de grande bourgeoisie: "privesc într-o dimineaţă de ianuarie acest babel mohorât/ noul babel" (povestea şoricelului călător supărat pe sat/ care s-a întors în locul de unde a plecat). Pâna la urmă, de sub hainele de gală ies la iveală zdrenţele periferiei şi ne dăm seama că Parisul e cam acelaşi din sonetele lui Baudelaire. Un perimetru alienant, sărbătoresc la modul isteric, superficial, ipocrit şi nu prea zâmbitor.

Răbufneşte la suprafaţă celălalt Paris, al spitalelor şi al şantierelor abrutizante - Parisul dur, poate singurul adevărat: "de nouă luni port fătul angoasei în cap/ a început să mişte, să dea din picioare/ mi-a provocat o mică hemoragie/ când am încercat să muncesc pe şantier". Se poate rezista numai prin replici stoice, cu grimasă cinică: "asta nu e viaţă asta e karma/ mă încurajează lucian" (moarte&solduri la paris).

Partea finală aparţine sonetelor şi pseudosonetelor. Braţ la braţ cu versuri memorabile, circulă tot felul de preţiozităţi. Mai precis, referiri la piese culturale clasicizate, pe care mă gândesc că ar trebui să le invocăm mai rar în scrieri. Pentru populaţie ele nu reprezintă nimic. Pentru intelectuali, constituie deja clişee. Noroc de jocul deştept cu intertextualităţi şi parafraze. "Sonet ratat" începe cu "mă plimb năuc pe străzi cu numele străine" şi se încheie cu "din cadra mona lisei tu ne priveşti duios". Pure exerciţii de virtuozitate, deci de luciditate meşteşugărească, care asigură fundalul muzical, scherzando, şi dezamorsează orice obuz cu focos patetic.

Există şi un reportaj - [reportaj din parisul în flăcări (liberté egalité diversité)] - despre răscoala periferiilor pariziene, având în centru figura acelui racaille, de regulă magrebian musulman neintegrat în paradisul occidental globalizant, ipocrit şi derutat. Imaginile sunt vii, detaliile pitoreşti, în timp ce vocea reporterului se menţine distantă, neutră. Parisul nu face parte din lumea lui, sau cel puţin nu Parisul actual, multietnic şi subcultural. Interesează doar Parisul d'autrefois, cu flaşnete şi boemi. Interesant este experimentul reluării masivului poem epic anterior într-un sonet: "stare de urgenţă guvernul delirează/ ipocrizia frâncă mai are datorii/ sunt două lumi aicea ca două flori în vază..." (călătorie). Interesant ca experiment şi atât, pentru că pierde din firescul inteligent şi din răceala nostalgică totuşi a poemelor fără armătură prozodică. Mai reuşită este "balada parisului nocturn", à la Villon, cu două versuri ce sintetizează aproape toată substanţa cărţii: "magrebienni turişti evrei/ studenţi nababi poeţi lachei".

Închid placheta, mă uit la pantofii scâlciaţi de pe prima copertă în verde-mohorât. În dimineaţa asta am fost la Paris! îmi spun, Parisul real, invadat de naţiile fostelor colonii, mai mândre de ceea ce le diferenţiază decât de ceea ce le însumează. Şi am călătorit cu o poezie eficientă ca un TGV, dar decorată ca o caleaşcă. Una decentă, de marchiz, nu de rege.

Felix Nicolau este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru şi rece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenţii). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.