• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Distracţii la Curtea ţarilor/ de Antoaneta Olteanu

Distracţii la Curtea ţarilor/ de Antoaneta Olteanu

Autor: Antoaneta Olteanu

18 nov 2011 393

Curând va fi pe piaţă cartea Antoanetei Olteanu, sub egida Editurii All, "Rusia imperială - O istorie culturală a secolului al XIX-lea". Demersul Antoanetei Olteanu, reputat traducător de limba rusă şi expert în istoria culturală a Rusiei, se distinge atât prin calitatea informaţiilor, adesea inedite, cât şi prin compoziţia complexă, care îmbină viziunea sintetică cu o perspectivă transculturală exersată. Publicăm un fragment din această admirabilă carte.

Ceremoniile de încoronare

Fără îndoială că ceremonia de încoronare era un moment extrem de important, nu atât pentru imaginea personajului principal, împăratul sau împărăteasa respectivă, cât mai ales pentru imperiu. Nu se făceau economii, nu se cruţa nimic, totul trebuia să debordeze de un sărbătoresc epatant. Încoronoarea Ecaterinei a II-a, care a avut loc la 13 septembrie 1762, devenise un fel de etalon pentru ceremoniile ulterioare, din secolul al XIX-lea. Vom zăbovi asupra acestui eveniment şi pentru că descrierile păstrate sunt mult mai plastice decât acelea referitoare la ceremoniile de secol XIX.

Cu ocazia acestui eveniment, străzile au fost împodobite cu spaliere din crengi de brad, iar la răspântii şi în pieţe s-au ridicat bolţi din verdeaţă. Casele moscoviţilor au fost împodobite cu ţesături şi covoare multicolore. Să nu uităm, Moscova era principalul teatru de operaţiuni pentru această ceremonie: dacă Petersburgul era un oraş modern, cu adevărat contemporan prin elementele de civilizaţie europene (cel puţin la nivelul Curţii şi al marilor aristocraţi), Moscova reprezenta tradiţia, legitimarea puterii imperiale a ţarilor, subliniind în faţa tuturor rădăcinile adânci ale casei imperiale. Aici se vor desfăşura cele mai importante ceremonii, la Kremlin, vechiul palat al ţarilor, mai precis în Catedrala Adormirii.

Înainte de sosirea împărătesei, se ridicaseră câteva porţi triumfale: pe strada Tverskaia, în Oraşul de pământ (Zemlianoi gorod), în Oraşul alb (Belîi gorod), în Kitai-gorod (porţile Voskresenskie şi Nikitskie) şi în Kremlin, unde împărăteasa a fost primită de mitropolitul Timofei. După cum relatează descrierile vremii, Ecaterina a sosit într-o trăsură aurită, urmată de suita ei, în haine la fel de strălucitoare.

Ceremonia propriu-zisă a încoronării a avut loc duminică, dar oamenii se adunaseră încă din ajun. Semnalul s-a dat la ora 5, prin 21 de salve de tun, moment în care toate persoanele implicate şi invitate la ceremonie au început să se îndrepte spre Kremlin. La ora 8 trupele au început să se amplaseze în dispozitivele prestabilite din preajma catedralei şi a Pieţii Ivanovskaia. La ora 10 au început să sune trompetele şi să răsune timpanele, iar procesiunea s-a îndreptat spre biserică. Împărăteasa, îmbrăcată cu mare fast, era purtată în lectică, sub un baldachin. În faţa alaiului se afla duhovnicul imperial, protopopul Fiodor de la Catedrala Buna-Vestire, care stropea cu agheazmă calea împărătesei. În clipa când împărăteasa şi-a făcut apariţia în Krasnoe Krîlţo, clopotele bisericilor din Kremlin începeau să bată, urmate de canonada artileriei.

În faţa catedralei împărăteasa a fost întâmpinată de marele cler, circa douăzeci de arhierei şi peste patruzeci de arhimandriţi în fruntea cărora se afla arhiepiscopul Novgorodului; acesta i-a înmânat împărătesei crucea, pentru a o săruta. În acest timp, mitropolitul de Moscova o stropea pe Ecaterina cu agheazmă. După intrarea în biserică, împărăteasa s-a aşezat pe tronul lângă care se aflau, pe perne, regaliile. Ţinuta de ceremonie presupunea hlamida de porfir şi Ordinul Sf. Andrei.

Când i-a fost pusă pe cap coroana, în Piaţa Roşie s-au tras din nou salve de tun. Toţi curtenii i-au adresat împărătesei felicitările de rigoare, după care a urmat un cuvânt special de felicitare rostit de arhiepiscopul de Novgorod, Dmitri.

Ieşirea din catedrală a fost la fel de solemnă, cu o nouă salvă trasă de soldaţii aflaţi în curte. Împărăteasa s-a îndreptat apoi spre Catedrala Arhanghelului, pentru a se ruga la mormintele ţarilor ruşi, după aceea în Catedrala Buna-Vestire, pentru a se ruga la moaşte, apoi a intrat în palat.

În camera de audienţe din palat, împărăteasa, stând tot sub un baldachin, şi-a primit supuşii, dându-le diverse daruri. A urmat apoi masa, în Granovitaia Palata (Palatul în faţete), în timpul căreia s-a cântat muzică instrumentală şi corală.

După masă împărăteasa s-a retras în apartamente. În prima zi nu s-au mai desfăşurat alte ceremonii. La lăsarea serii, palatul din Kremlin, toate celelalte instituţii publice, precum şi clopotniţa lui Ivan cel Mare au fost iluminate. Legenda spune că, la miezul nopţii, suverana a ieşit în Krasnoe Krîlţo să admire iluminaţia. În apropierea Kremlinului s-au organizat spectaculoase focuri de artificii.

În a şasea zi de la încoronare a urmat sărbătoarea dată pentru popor. Petrecerea populară a avut loc în Piaţa Roşie şi la Lobnoe mesto. În ziua acestei sărbători, în oraş au fost văzute căruţe frumos împodobite, cu ornamente aurite, pe care se aflau tauri fripţi, piramide de vânat şi tot felul de sortimente de pâine. Erau urmate de telegi cu butoaie aurite şi argintate cu mied şi bere. În piaţă, mâncarea a fost pusă pe numeroase mese, alături de fântâni din care ţâşnea vin alb şi roşu. În anumite intersecţii se instalaseră mese pentru săraci. Tot pentru oamenii de rând se ridicaseră, în apropierea Kremlinului, corturi împodobite cu steaguri multicolore, unde pe oameni îi aşteptau tot felul de dulciuri, între care nelipsita turta dulce. Petrecerea pentru popor nu a presupus numai mâncarea şi băutura, care erau, fără îndoială, mult aşteptate. Existau şi pavilioane de bâlci pentru reprezentaţii de teatru şi arene unde se produceau acrobaţi sau iluzionişti. Împărăteasa, însoţită de o suită numeroasă, s-a plimbat în această zi prin oraş pentru a vedea cum se distrează supuşii. Şi acest moment a fost îndelung aşteptat, întrucât heralzii, din loc în loc, aruncau bani oamenilor adunaţi, din partea împărătesei.

Alte ceremonii de la Curte

În Rusia, ceremoniile de Curte, chiar şi în timpul ultimului Romanov, se remarcau printr-o bogăţie şi un fast extraordinare, care făceau parte din imaginea creată pentru a se consolida prestigiul excepţional al imperiului.

În timpul lui Nicolae al II-lea, Curtea, administrată de ministrul aferent, contele V.B. Frederiks, avea deja peste o mie de membri (în 1901 - 1004 persoane, în 1908 - 1543 de persoane). Niciunul dintre aceşti "funcţionari" nu se putea căsători fără permisiunea ţarului. Ierarhia era foarte strictă şi nu putea fi schimbată prea uşor. Petru cel Mare a fost cel care a trasat această reţea clară de funcţii şi ranguri, pe care le-a ierarhizat cu rigoare şi fermitate. Trebuie precizat că sistemul de serviciu în slujba statului presupunea, printre altele, şi funcţiile de la Curte, care erau, fără îndoială, o bună ocazie de a-ţi dovedi fidelitatea faţă de stat. Pe de altă parte, toate aceste cinuri, atât de numeroase, constituiau o metodă eficace pentru satisfacerea orgoliilor nobililor, mai ales ale reprezentanţilor vechilor familii; se asigura în acest fel o poziţie apropiată faţă de tron, dar şi "un loc de muncă", de cele mai multe ori extrem de călduţ, pentru aceste familii privilegiate.

Este perfect adevărat că această structură uriaşă de servicii din preajma tronului nu a fost menţinută doar pe vremea lui Petru cel Mare: mai toţi suveranii care i-au succedat au sporit aceste sinecuri, răsplătind serviciile supuşilor de încredere. După cum ştim, Rusia se bucura în epocă de o imagine destul de negativă în ceea ce priveşte rigoarea şi ordinea, mai ales în sistemul de stat. Cu toate acestea, prezenţa elementului german (care curgea prin venele multor membri ai familiei imperiale) ne poate sugera că acest sistem a fost unul dintre cele mai bine organizate. (…)

Chiar şi la nivel vestimentar existau reguli stricte. Curtenii dispuneau de patru tipuri de veşminte, pentru momente bine stabilite: veşminte de sărbătoare, de bal, de zi şi de călătorie. În timpul lui Alexandru al III-lea, când s-a produs o revenire la tradiţiile ruseşti vechi (după modelul adoptat de bunicul ţarului, Nicolae I), doamnele de la Curte au fost nevoite să poarte noi modele de rochii, "ruseşti" - deschise, din atlas alb, cu trenă din catifea roşie brodată cu fir de aur, asemănătoare oarecum cu sarafanele. Pe cap era obligatoriu să poarte kokoşnik roşu, din catifea. Şi rochiile, şi kokoşnik-ul erau împodobite cu pietre preţioase, în conformitate cu posibilităţile şi prestigiul purtătoarei.

Cum am mai spus, Nicolae al II-lea prefera să trăiască modest, retrăgându-se cu familia sa la Peterhof sau la Ţarskoe selo. La Ţarskoe Selo existau două palate principale: Ekaterininski (vechiul palat), folosit în special pentru ceremoniile oficiale - dineuri, recepţii; în palatul cel nou, Aleksandrovski, împăratul ducea împreună cu ai săi o existenţă ordonată şi patriarhală. Nicolae prefera acest palat şi pentru că aici se născuse. Din 1904, după naşterea prinţului moştenitor, Aleksandrovski va deveni reşedinţă imperială permanentă. Cel mai adesea, când nu existau ceremonii imperioase, împăratul avea o zi de lucru extrem de obişnuită. (...)

Balurile

Balurile, numite assambleia, au fost introduse în Rusia în timpul lui Petru cel Mare, în anul 1700 (la Moscova vor apărea în 1722). Scopul lor declarat era acela de a-i apropia pe membrii societăţii, dând femeilor o mai mare libertate de a se manifesta în public. Se creau, în plus, condiţiile ca viitorii parteneri să se cunoască înainte de căsătorie, încurajându-se, astfel, căsătoria după propria dorinţă. Ucazul ţarului prevedea şi organizarea unor adunări cu caracter social şi de divertisment, la care trebuiau să fie invitate toate nevestele şi fiicele de nobili, îmbrăcate după moda germană, franţuzească şi englezească.

Această activitate implica nişte norme bine stabilite de către ţar, care dorea să-şi înveţe supuşii să deprindă bunele maniere. Astfel, participanţii trebuiau să se spele bine înainte, bărbaţii să se radă minuţios, pentru a nu răni cumva doamnele participante. La această manifestare nu trebuia să fii prea flămând şi nici prea băut, preferabil deloc. Mai mult, nici la serată nu trebuia să mănânci prea mult, pentru a nu-ţi îngreuna pântecele şi a nu mai putea să dansezi! De băut însă, puteai bea cât doreşti cu condiţia să te ţii pe picioare sau, în cel mai rău caz, să poţi să stai pe scaun. Era exclus (şi o mare ruşine) să cazi pe podea sau să te ducă alţii pe braţe. Vestimentaţia trebuia să fie somptuoasă, dar nu excesivă, cu excepţia doamnelor, pentru care nu existau limitări. Seratele începeau la ora 4-5 şi se terminau pe la 10 seara sau cel mult la miezul nopţii.

Cum nobilimea nu se va grăbi să-şi însuşească aceste obiceiuri, ţarul va da un ucaz în 1718 prin care impune obligativitatea lor, nu numai pentru distracţie, ci şi pentru afaceri. La început, ţarul stabilea în ce zi va avea loc o asemenea întrunire şi la cine anume, după care administratorii supremi ai oraşelor (comandantul, la Moscova, respectiv ober-poliţistul, la Petersburg) aveau grijă ca ordinele ţarului să fie respectate. Înainte de a pleca de la bal, oaspeţii erau înştiinţaţi unde va avea loc următoarea întâlnire. Aceste serate se desfăşurau, de regulă, iarna, de trei ori pe săptămână: duminica, marţea şi joia.

La aceste prime întruniri jocurile de noroc erau interzise, fiind acceptate numai jocul de dame şi de şah. Un alt moment obligatoriu, care nu a fost primit la început cu bucurie, era fumatul pipei, un obicei preferat de Petru. În cazurile fericite, activităţile principale de la o astfel de serată - dansul, fumatul pipei şi jocul de dame - nu se amestecau, pentru fiecare dintre ele fiind alocată o sală specială; existau, însă, şi cazuri în care toate aveau loc în aceeaşi sală, fapt ce-i nemulţumea foarte tare pe participanţii care trebuiau să suporte, pe lângă fumul de pipă şi muzica orchestrei, şi gălăgia vorbitorilor şi zgomotele făcute de dansatori.

Dansurile constituiau singura formă efectivă de distracţie, deşi, la început, nu erau prea numeroşi amatorii de genuflexiuni în ritmul muzicii, într-o ordine destul de alambicată. Nu o dată se stârneau adevărate busculade, în care dansatorii îşi trimiteau ghionturi serioase, se împingeau sau chiar se călcau pe rochii; nu erau deloc rare nici căzăturile, întrucât puţini erau maeştri în ale dansului... De obicei Petru însuşi dădea tonul, deschizând dansul cu perechea lui, obligându-i pe ceilalţi participanţi să-i imite cât mai exact mişcările şi să înveţe, astfel, să danseze. Nu era uşor lucru să execuţi tot felul de paşii neaşteptaţi, complicaţi, mai ales când dansatorii erau îmbrăcaţi în costume atât de incomode şi neobişnuite. Cel mai delicat era pentru doamne, care abia se mai puteau ţine pe picioare, strâns încorsetate în rochii cu crinoline foarte ample şi chinuite de pantofii cu toc înalt; până şi simpla aşezare pe un scaun sau o canapea constituia pentru ele o mare încercare!

În această perioadă existau două feluri de dansuri: de ceremonie şi englezeşti. Printre primele se număra menuetul, de origine franceză (secolul al XVIII-lea), în care perechile făceau paşi mici, cadenţaţi, apoi o serie de plecăciuni; anglais şi allemagne erau alte dansuri mai populare, tot în perechi. Primul simula curtarea doamnei de către cavaler, cel de-al doilea presupunea ca doamnele să execute o serie de reverenţe şi de piruete în faţa cavalerilor.

După ce se încheia câte un dans sau în pauze ori după dorinţa fiecărui participant se serveau gustări reci, băuturi răcoritoare, şampanie, în săli anexe, departe de ochii tuturor participanţilor. Familiile mai bogate îşi permiteau chiar să-şi invite musafirii la cină. Însă în secolul al XIX-lea, pe măsură ce popularitatea balurilor va creşte, dansurile vor avea loc după cină, care devine un fel de intermezzo necesar pentru dialogurile partenerilor, în special, şi ale invitaţilor, în general. Pentru cotilion erau aduse în salon coşuri cu flori pe care cavalerii le ofereau partenerelor de dans.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste distracţii tipice capitalei încep să răspândească şi în conacele nobiliare. După nelipsitele dansuri, pe la ora 9 se punea masa, care dura circa doua ore. În unele cazuri, după cină petrecerea continua cu alte dansuri, de data aceasta în manieră rusească. Invitaţii plecau numai după ce orchestra înceta să mai cânte, la un ordin discret al gazdei.

Balurile se desfăşurau în săli foarte mari, intens luminate, cu coloane amplasate pe trei dintre pereţii sălilor. Iluminatul era asigurat cel mai adesea de lumânările de ceară, amplasate în lustre uriaşe de cristal sau în aplice de bronz. Centrul sălii era rezervat dansatorilor; pe laturi se puteau afla şi mese pentru jocurile de cărţi, mai ales pentru participanţii mai în vârstă, care nu făceau faţă unui număr prea mare de dansuri. La aceste mese oamenii se puteau aşeza chiar şi numai pentru conversaţie. Orchestra se afla în capătul sălii, amplasată pe scaune aşezate în amfiteatru. În general se poate vorbi despre o anumită ritualizare a balului pentru că apar episoade care trebuie să se succeadă într-o anumită ordine, obligatorie, şi elemente care se vor permanentiza. Se observă, aşadar, o reprezentare teatralizată, un contact care se stabileşte între doamne şi cavaleri, din care nu lipsesc dansurile şi conversaţia.

Tinerii, băieţi şi fete, începeau să înveţe dansurile de la cinci-şase ani şi, înainte de a intra cu adevărat în înalta societate, le exersau mai întâi în cadrul unor seri de dans organizate pentru copii. Prin mişcările îndelung exersate se putea obţine acea performanţă scenică dorită de toţi tinerii interpreţi: agilitate în mişcări, uşurinţă în interpretarea figurilor, atitudine, simplitate şi firesc în comportamentul general etc. Această rigoare, dusă uneori până la extrem, nu era pe placul copiilor, dar toată familia se străduia ca progenitura să strălucească în societate atunci când îşi va face apariţia. Dansul era cea mai la îndemână metodă în acest scop. În amintirile sale, Nikolai Vranghel pomeneşte şi învăţarea dansurilor în copilărie: "Din când în când ne duc la balurile pentru copii. Mi-e groază de balurile acestea, dar ce să fac. De la cea mai fragedă vârstă trebuie ca fiecare să se deprindă cu lumea şi cu bunele maniere. (...) Suntem spălaţi pe gât de ni se juleşte pielea, ni se taie unghiile; un frizer ne ondulează părul; suntem parfumaţi. Ni s-au cumpărat mănuşi de culoarea untului".

La începutul secolului al XIX-lea, balul era deschis de poloneză, care, va înlocui demodatul menuet în calitatea de dans solemn. Poloneza, foarte la modă în timpul Ecaterinei a II-a, era, într-adevăr, un dans de societate. Toţi cei prezenţi trebuiau să participe la poloneză, care dura o jumătate de oră. Dansul putea fi considerat un fel de alai solemn în care se cunoşteau viitorii parteneri, constituind de asemenea un bun prilej pentru conversaţie; străinii numeau acest dans "conversaţie în mişcare". Cel de-al doilea dans interpretat era valsul, primit cu mare bucurie de tineri pentru că presupunea un anumit grad de intimitate şi pentru că era considerat, în acelaşi timp, un tribut adus modernismului, modei şi tinereţii.

Măiestria la dans a ofiţerilor ruşi a fost cunoscută şi de români, în perioada campaniilor militare de la începutul secolului al XIX-lea: "Moldovenii şi muntenii (...) au învăţat de la ruşi şi să danseze. Şi tot à la française, adică în felul în care dansa pe atunci întreaga Europă. «Aceste doamne», va scrie Langeron, un general francez, care a făcut campania din 1806, «când vor să înveţe ceva, dovedesc mari aptitudini: într-un an au ajuns să danseze de minune, în timp ce, pe vremea când sosisem în Moldova, nu ştiau nici să meargă»".

În saloanele literare ale vremii se cultiva intens conversaţia. Cea practicată la baluri nu se purta la întâmplare, ci era "dictată" de dansul care se interpreta în acel moment, care ordona, într-un mod bine articulat, dispoziţia şi stilul dialogului. În timpul cadrilului nu se spuneau lucruri importante, dar la mazurcă, pe lângă flecărelile obişnuite, ce impuneau o doză mai mare de sinceritate, se puteau spune şi lucruri mai importante. Cunoscătorii etichetei spuneau că mazurca constituia centrul balului, punctul lui culminant. Acest dans a pătruns în Rusia în 1810, venind de la Paris, şi presupunea existenţa a patru perechi. Pentru doamne era un prilej de a face numeroase mişcări pline de graţie; cavalerii erau mai solicitaţi, trebuind să execute mai multe sărituri ce presupuneau şi lovirea picioarelor în aer de trei ori. Cu toate acestea, ca şi în cazul celorlalte dansuri, existau suficiente momente când, în timpul mişcărilor, se găsea timp şi pentru conversaţie.

În sfârşit, printre dansurile de final se număra cotilionul, executat pe motive de vals, dar cu multe şi variate momente de amuzament: aşezarea în genunchi a cavalerilor, ademenirea şi părăsirea doamnelor, sărituri peste şaluri şi altele asemenea.

Balurile prevedeau şi un cod vestimentar, respectat cu sfinţenie. Cavalerii trebuiau să poarte frac sau costum, cu cămaşă albă şi mănuşi de aceeaşi culoare. Diversele manuale de bune maniere o sfătuiau pe doamnă să refuze un cavaler care nu purta mănuşile, fie ele şi de altă culoare. Încălţămintea recomandată domnilor cuprindea ghetele, cizmele, fără pinteni însă, aceştia fiind apanajul militarilor; aceştia trebuiau să-şi poarte la baluri uniforma de ceremonie. În timp ce vestimentaţia domnilor nu cunoştea modificări esenţiale - hainele pentru bal având, în general, linii clasice -, doamnele purtau obligatoriu veşminte de ultimă oră, care nu puteau fi purtate decât de cel mult două ori. Nu existau restricţii în ceea ce priveşte culoarea, cu excepţia situaţiilor în care se stabileau convenţii în acest sens; de exemplu, în ianuarie 1888 la Petersburg s-a dat un bal "de smarald", care a impus vestimentaţiei culoarea corespunzătoare. Tinerele preferau rochiile de culoare albă sau în tonuri pastelate (bleu, roz, ivoriu). Şi pentru femei erau obligatorii mănuşile, de culoare albă sau în ton cu rochia.

Din volumul Rusia imperială - O istorie culturală a secolului al XIX-lea, de Antoaneta Olteanu, în curs d eapariţie la Editura All.

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743