Se împlinesc 130 de ani de la alipirea Dobrogei la România, întimpul lui Carol I. Puţini cunosc istoria framântată a acesteiprovincii.
În evul mediu, între 1320-1322, Dobrogea este menţionatădocumentar cu numele de "Ţara Covarnei", ca formaţiune politicăindependentă (probabil că exista anterior), recunoscută de Bizanţ.În 1346 era condusă de Balica. Acesta particpă la războiul civildin Imperiul bizantin (1341-1347). După moartea lui Balica, în 1348în fruntea statului dobrogean a venit Dobrotici, care se distinseseîncă din 1346 în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleologu, şi Ioanal VI-lea Cantacuzino. Dobrotici este recunoscut ca strateg, darsupus Bizanţului, de către Ioan Cantacuzino, împotriva căruialuptase. În 1366 despotul Dobrogei îl prinde pe împăratul I.Cantacuzino şi-l închide la Varna. O încercare de eliberare acruciaţilor conduşi de Amedeo de Savoia eşuează. Împăratul esteeliberat în schimbul recunoaşterii independenţei politice aDobrogei. Dobrotici are bune relaţii cu Nicolae Alexandru Basarabdomnitorul Ţării Româneşti, (1342-1366), care stăpânea şi nordulDobrogei, şi cu urmaşul acestuia Vladislav Vlaicu (1364-1377).Afirmarea pe plan politic în Balcani a lui Dobrotici esteconsecinţa fărâmiţării forţelor feudale bizantine, bulgăreşti şisârbeşti, care nu pot face front comun contra otomanilor, deveniţitot mai ameninţători. Este, în acelaşi timp, urmarea directă aascensiunii economice a Dobrogei, a afirmării centrelor economicede la Chilia, Licostomo, Vicina, sau, mai departe pe Dunăre, aBrăilei, Piua Pietrei, Hârşovei ş.a., care atrăgeau negustori dintoate părţile. Independenţa Dobrogei e însă foarte seriosameninţată de otomani. Urmaşul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388),este ucis de turci în 1388. Succesele otomanilor (între altele şicucerirea Silistrei) sunt anulate de intervenţia lui Mircea celBătrân, domnitorul Ţării Româneşti (1386-1418), care îndepărteazăpericolul otoman prin forţa armatei sale şi uneşte într-o singurăţară Dobrogea cu Ţara Românească. În 1390 şi 1393 Mircea cel Bătrânrespinge încercările otomanilor de cucerire a Dobrogei. În 1396 elfortifică cetăţile de la Isaccea şi Enisala în nordul Dobrogei şide la Caliacra în sud.
O nouă încercare a Porţii din 1408 asupra Silistrei esterespinsă. După moartea lui Mircea cel Bătrân, stăpânirea Dobrogei oau când otomanii când domnitorii Ţării Româneşti, în funcţie devictoriile sau înfrângerile militare, până între anii 1445-1462,când (nu se poate preciza anul) otomanii ajung singuriistăpânitori, transformând Dobrogea în provincie a imperiului lor,pentru aproape patru secole şi jumătate. În 1484 otomanii cucerescChilia, Licostomo şi întreg ţinutul înconjurător. Delta Dunăriiintră şi ea sub stăpânire otomană.
În cadrul Imperiului otoman Dobrogea este organizată ca udj(provincie), condusă de un bei (udj-bei). Iniţial a fost inclusă înSangeacul de Silistra din cadrul vilaietului Rumeliei. La sfârşitulsecolului XVI s-a constituit un vilaet (provincie mai mare) separatde cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de Vilajetul deSilistra, Oceacov sau Babadag, în funcţie de stabilirea reşedinţeiguvernatorului său. Treptat Dobrogea devine o unitateadministrativ-teritorială de sine stătătoare în cadrul Imperiuluiotoman, expresie a individualităţii sale geografice şi etnice. Paşade Silistra deţinea rangul de vizir cu trei tuiuri, ceea ce situaprovincia între cele de importanţă militară deosebită. În secoleleXVII-XVIII, ne spune Dimitrie Cantemir în a sa Istorie a Imperiuluiotoman, reşedinţa de fapt a paşalelor, care continuau să senumească "de Silistra", a fost la Babadag, pentru că era maiaproape de Isaccea, vadul de trecere al trupelor otomane spreţările inamice (dar-ul-harb) cu care se războiau necontenit. Întimpul stăpânirii otomane în Dobrogea principalele cazale (miciunităţi administrative) de pe teritoriul ei au fost: Tulcea,Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra şiConstanţa. Dobrogea avea pentru otomani o mare importanţăstrategică. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu hanatulCrimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armataotomană, menţinea o bază permanentă şi sigură de ofensivă împotrivaPoloniei şi statului rus, şi, îndeosebi, supraveghea atitudineaţărilor române, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, aflateîntr-o contiuă răzvrătire de sub suzeranitatea turcească. Armateleotomane distrug toate fortificaţiile de pe litoralul maritim:Mangalia, Constanţa, Kara-Harman, Enisala ş.a., care rămân întotală părăsire sau adăpost al păstorilor de oi, cum scriacronicarul Evlia Celebi. Le distrug pentru că n-aveau a se teme dinaceastă parte, otomanii fiind stăpânii Mării Negre. În schimb, eiîntăresc puternic sistemul de cetăţi de pe Dunăre: Nicopole,Silistra, Hârşova ş.a., de teama atacurilor din nord, mai ales aleromânilor ("necredincioşii valahi şi moldoveni").
Căutând să întărească capacitatea combativă a noii provincii,Imperiul otoman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce, maiales nord-pontice (tătari), atraşi în aceste locuri după dispariţiaHoardei de Aur şi în urma creşterii puterii Rusiei. Tătarii dinBugeac stabiliţi în Dobrogea devin tot mai indispensabiliotomanilor în expediţiile lor de represalii împotriva ţărilorromâne şi în campaniile împotriva Poloniei. În acelaşi timp, întârgurile şi oraşele Dobrogei se aşează grupuri de supuşi creştinişi de alte credinţe din Imperiul otoman: evrei, armeni, greci,ragusani şi bulgari, pe care otomanii îi foloseau în aprovizionareagarnizoanelor militare şi a Constantinopolului. Tabloul etnic alacestor aşezări era, cum ne informează călătorii străini, foartecosmopolit. Paolo Giorgio, la sfârşitul secolului al XV-lea, dupăce vizitează oraşele Caramanchioi, Constanţa, Mangalia, Tuzla,Babadag, scria că nici unul "nu este locuit numai de turci sau decreştini", dar "în fiecare din oraşe numărul creştinilor este maimare decât al turcilor". Fondul etnic românesc era întreţinutconstant de procesul de imigraţie a populaţiei dintr-o parteîntr-alta a Dunării, cu atât mai mult cu cât oraşe-porturiromâneşti ca Chilia, Ismail, Brăila erau unităţi administrativteritoriale aparţinând Dobrogei.
Sub ocupaţie otomană Dobrogea are o dezvoltare economică lentă,cum avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viaţa orăşeneascădecade; porturile de pe litoralul Mării Negre, scoase cu totul înafara comerţului internaţional (marea devenind un lac turcesc), numai au deloc înflorirea de dinaintea ocupaţiei turceşti. Otomanii,aceşti euro-asiatici, pe care un straniu destin îi făcuse stăpânipe Orient şi aproape pe întreaga Mediterană, s-au arătat până laurmă incapabili să se ridice deasupra mentalităţii lor iniţiale derăzboinici exploatatori. Comerţul a fost redus mai mult la untrafic local între localităţi, între care mai importante erau:Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Carasu, Silistra (Dârstor),Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanţa, Mahmudia, Varna, Covarna,Balcic ş.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarteredusă. Nicăieri nu s-au construit edificii importante, în afaraunor moschei şi băi. Nici unul din aceste edificii nu se numărăprintre operele de oarecare valoare în arta musulmană. ViaţaDobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din cândîn când de incursiunile românilor din Muntenia sau Moldova sau descurtele expediţii ale cazacilor din stepele Ucrainei.
În secolul al XVIII-lea Dobrogea a devenit un teatru aloperaţiunilor militare care finalizau etapele succesive aleconflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istoriesub numele de "criza orientală". Dobrogea era în caleaexpansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre stăpânireaMării Negre şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. O primăîncercare a ruşilor de a intra în Dobrogea este înfrântă în 1711 deturci, armata rusească a lui Petru cel Mare, coalizată cu aceea aMoldovei, condusă de Dimitrie Cantemir, fiind oprită pe Prut. Înanii 1735-1739, anii războiului ruso-austro-turc, în Dobrogea sedesfăşoară o intensă activitate militară şi diplomatică, ruşiiîncercând nu numai ocuparea ei dar şi a celorlalte ţări române,Moldova şi Ţara Românească, intenţie în care se izbeau de ţelurileasemănătoare ale Austriei. În 1770 otomanii pierd cetatea Chilia;anul următor ruşii cuceresc Tulcea, Isaccea, Măcin şi Hârşova,moscheile sunt mistuite de flăcări, fortificaţiile distruse,aşezările civile prădate, vase de război sunt scufundate, mii deprizonieri sunt duşi în captivitate în Rusia. În 1772 otomaniirevin, înfrângându-i pe ruşi la Silistra. Războiul se termină în1774 cu tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Rusiaobţine dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră, ceeace îi va îngădui ulterior să joace un rol însemnat în aceastăregiune geografică. De pe urma acestui război, de la Isaccea pânăla Bazargic, Dobrogea era complet distrusă. Nici n-a apucat bine săse refacă şi la 1 noiembrie 1790 trupele ruseşti o ocupă din nou,intrând în Tulcea, de unde alungă pe turci şi pe tătari, şicucerind Isaccea, unde capturează o mare cantitate de material derăzboi. În 1791 ruşii cuceresc Măcinul şi pun capăt celui de-alpatrulea război ruso-turc din secolul al XVIII-lea, încheiat cupacea de la Iaşi, care dădea Rusiei Crimeia şi ţinuturile tătăreştipână la Nistru. În secolul următor creşte interesul marilor puteridin Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman şi, în genere,pentru răsăritul continentului. Între 1806-1812 se desfăşoară unnou război ruso-turc. În vara lui 1809 armatele ruseşti trecDunărea şi ocupă mai multe oraşe-porturi. Anul următor ruşii,într-un mare număr, cca 125.000, trec din nou Dunărea, cucerindHârşova, Ostrov şi Silistra. Prin pacea de la Bucureşti din 1812partea Moldovei dintre Nistru şi Prut este cotropită de Rusia,Braţul Chilia ajunge frontierea între ea şi Turcia. În 1817 Rusiarevendică şi braţul Sulina (intrând şi în stăpânirea ei).Expansionismul teritorial rusesc ajunge astfel până în margineaDobrogei şi chiar dincolo de ea.
În secolele XVIII-XIX populaţia Dobrogei îşi păstrează aceleaşitrăsături etnice fundamentale. Elementul româneasc continuă sădomine. El este întărit prin retragerea de către turci a unei părţia populaţiei din Deltă la sud de Dunăre, în urma cedării cătreRusia a părţilor de nord ale gurilor marelui fluviu; este întăritmai ales prin aşezarea în Dobrogea a mocanilor (păstorilor) dinTransilvania (în 1850 Ion Ionescu de la Brad număra cca 6.000 detransilvăneni stabiliţi la începutul veacului XIX). Într-ostatistică din 1849, care reda componenţa etnică a 53 de sate de-alungul Dunării şi din interiorul Dobrogei, 40 erau locuite numai deromâni. În această perioadă se stabilesc în Dobrogea (în regiuneagurilor Dunării, ale marilor lacuri şi în unele locuri adăpostitede pe malul fluviului) lipovenii, ruşi albi de credinţă ortodoxăveche (nekrosoviţi), care fugeau din Rusia în urma persecuţiilor şia eşecului revoltei lui Bulavin pe Don (1707-1798). Stabiliţi întâiîn regiunea Kubanului, sub autoritatea hanului Crimeii, ei trec înDobrogea, după cucerirea Crimeii de ruşi. În Dobrogea au găsit unadăpost şi au fost trataţi cu toleranţă. Ei au păstrat tot timpul,şi păstrează în bună măsură şi azi, obiceiurile, limba şicredinţele lor religioase, dedându-se unor ocupaţii paşnice:agricultura, viticultura, apicultura, şi mai ales pescuitul.Otomanii i-au folosit în mai multe rânduri în războaiele lor contraruşilor. În Dobrogea s-au aşezat şi hoholi, care se trăgeau dincazacii ucraineni de la Nipru şi fugiseră şi ei din caleaexpansionismului contropitor al Rusiei. Ei s-au stabilit iniţialtot în Delta Dunării, de unde au încercat - şi în unele părţi auizbutit - să-i alunge pe lipoveni. Ocupaţiile lor erau acelea depescari şi agricultori; erau foarte buni constructori de bărci. Din1841 vin în Dobrogea şi colonii germani din Berezin, districteledin preajma Varşoviei, alungaţi de epidemii, recolte proaste saustagnarea industriei şi comerţului în acele părţi ale Rusiei. Eis-au aşezat la Măcin şi apoi în satul Acpunar. Alţii, veniţi după1873 şi după 1890, în urma unor măsuri represive din Rusia, s-austabilit în sate din centrul şi nordul Dobrogei. În Dobrogea mailocuiau greci, în oraşe, ca peste tot buni comercianţi, şiucraineni, veniţi după 1864, când au încercat fără succes să seopună ruşilor din Caucaz şi Kuban. Locuiau, de asemenea, turci careerau de obicei demnitari - funcţionari, clerici, armatori,negustori şi cămătari. Numeric aceste populaţii erau reduse. Depildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 defamilii, hoholii circa 1000 de familii ş.a. Comparativ numărulromânilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte neamuricare s-au aşezat în Dobrogea. Potrivit statisticilor şi rapoartelorcălătorilor străini numărul lor era la mijlocul secolului XIX decirca 35.000-40.000 de oameni.
După 1853, mai ales, în Dobrogea se aşează şi bulgari, dar nuveniţi de la sud, ci de dincolo de Dunăre, din Basarabia, undeemigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contraImperiului otoman din 1828-1829, nădăjduind eliberarea Bulgariei.Cum aceasta nu s-a întâmplat, ei s-au refugiat din calea răzbunăriiturceşti. Unii s-au stabilit în Ţara Românească, unde totdeauna augăsit un refugiu, alţii s-au dus în sudul Basarabiei. Dar stărilede lucruri din Rusia feudală i-au făcut pe bulgari să regreteadministraţia otomanilor, mai indolentă, dar mult mai indulgentă.De aceea, după 1833 şi mai ales după 1856 a început şi exodulinvers, îndreptându-se către ţinuturile de origine, fie către ŢaraRomânească, fie către Dobrogea. Aici existau de mai înainte, înunele părţi din jurul Mangaliei, Constanţei, Hârşovei sauBabadagului, păstori bulgari veniţi din ţinuturile bulgăreşti acăror pondere numerică a fost foarte redusă până în secolul alXIX-lea. Ca şi în cazul tătarilor sau al circazienilor, deplasareadintr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici,mai ales bulgari, ocazia de a formula concluzii care erau valabilenumai pentru perioade scrute de timp, dar pe care ei le-auprezentat drept definitorii pentru perioade şi epoci întregi.Lucrările lor profită şi de faptul că astfel de frământăridemografice, cu dramele care le însoţeau, au impresionat peobservatorii vremii, făcând să treacă pe un plan secundar, subaspectul interesului, viaţa populaţiei autohtone care se desfăşuraîn limitele unor coordonate fireşti. Aşezarea marii majorităţi abulgarilor în Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă dinnumeroase mărturii contemporane, din lucrări mai vechi aleistoricilor bulgari, din analizele etnografice şi lingvistice.Bulgarii, dârji, căliţi de asprimea vieţii duse sub stăpânirestrăină, harnici, au contribuit la ridicarea economică a pământuluidobrogean.
Din punct de vedere cultural majoritatea comunităţilor creştineşi musulmane din Dobrogea şi-au creat şcoli în limba naţională, maiales după ordonanţa sultanului din 1846. Românii aveau şcoli laTulcea, Silistra, Rasova, Cernavodă, Turtucaia; chiar şi în unelesate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ş.a. Bulgarii aveauşcoli la Tulcea şi Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ş.a.Puţine la număr, aceste şcoli au ştiut să fie nişte focare decultură, cum la fel au fost lăcaşurile religioase. În 1878, depildă, în judeţele Constanţa şi Tulcea au fost înregistrate 18 şirespectiv 24 de biserici româneşti, rod al sacrificiilor făcute învremuri de suferinţe şi frământări. Arse şi reclădite toate, acestelăcaşuri au făcut să dăinuie cultul creştin al autohtonilor şisentimenul lor naţional.
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar laFacultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşatcultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de laVeneţia. In prezent este şi director al Institutului de StiinţePolitice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru alUniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de RelaţiiInternaţionale şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste despecialitate. Specializat în problematica evoluţiei fenomenuluipolitic românesc, a participat la editarea unor instrumente delucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte decercetare internaţionale, a publicat un număr considerabil dearticole, studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privindistoria României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiulspecial al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie aromânilor" a apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, darşi în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă.A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer,în anul 2000.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
