• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Dobrogea. O scurtă istorie (II)

Dobrogea. O scurtă istorie (II)

Se împlinesc 130 de ani de la alipirea Dobrogei la România, în timpul lui Carol I. Puţini cunosc istoria framântată a acestei provincii.

Dezvoltarea Dobrogei în secolul al XIX-lea ar fi fost mai mare fără războaiele care din nou i-au însângerat întinderea. În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele ruseşti. 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile ruşilor. Cu acest prilej 65 de sate au fost rase de pe suprafaţa pământului. După 10 ani de la război Babadagul n-avea decât 500 de case, Isaccea 150, iar Constanţa abia 68. Provincia era departe de a se fi refăcut, când, în 1853 a izbucnit războiul Crimeii. Dobrogea a fost iarăşi una din principalele zone de operaţiuni, înainte de transferarea lor în Crimeea.

Tratatul de la Paris din 1856 a avut o importanţă enormă pentru toate provinciile româneşti, inclusiv pentru Dobrogea. Amestecul direct şi de atâtea ori brutal al Rusiei în această zonă a fost pentru moment îndepărtat. Legăturile Dobrogei cu Principatele s-au extins şi întărit; instituirea protecţiei colective a celor şapte mari puteri a fost urmată de deschiderea unor consulate ale puterilor creştine a căror prezenţă a venit în sprijinul populaţiei nemusulmane; în 1856 s-a creat Comisia Europeană a Dunării care a contribuit la înviorarea economiei Dobrogei, la creşterea importanţei politice a acestei regiuni, unde au început să fie atrase capitalurile occidentale. În sfârşit, Congresul de pace de la Paris, făcând din problema ţărilor române o chestiune de importanţă europeană, a înlesnit cadrul internaţional favorabil unirii lor. Şi după ce în 1859 s-au unit Moldova şi Ţara Românească, în condiţiile create de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, s-a putut uni şi Dobrogea. Victoriile ruso-române de pe câmpurile de luptă din Bulgaria au reclamat această unire, pe care tratatul de pace de la San Ştefano din 3 martie 1878 şi apoi Congresul de la Berlin dintre 13 iunie-13 iulie 1878 au consfinţit-o. Din păcate, această unire, din cauza Rusiei, a apărut ca un schimb de teritorii româneşti.

Articolul 46 al Tratatului de la Berlin preciza: "Insulele formate de Delta Dunării, precum şi insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, coprindênd districtele (cazac) Chilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Bababdag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primeşce apoi ţinutul coprins, la sudul Dobrogei, de uă linie care începe de la Silistra şi se termină la sud de Mangalia, pe Marea Négră. Linia graniţelor se va fixa de comisiunea europénă instituită pentru delimitarea Bulgariei". După cum se poate observa tratatul nu peciza cărei părţi, române sau bulgare, urma să-i revină Silistra, cetate fortificată în apropierea Dunării, de o mare importanţă strategică pentru ambele ţări, prin poziţia sa faţă de fluviu. Faptul va provoca tensiuni în raporturile ruso-române şi bulgaro-române. Vreme de câteva luni, la sfârşitul anului 1878 şi începutul lui 1879, chestiunea apartenenţei Silistrei, dar mai ales a înălţimii Arab Tabia, situată la mică distanţă de aceasta şi care domina bătrânul fluviu prin poziţia sa colinară, a răscolit pasiunile politice în cel mai înalt grad, ducând până la rechemarea baronului Stuart, reprezentantul diplomatic al Rusiei la Bucureşti, ceea ce practic semnifica ruperea relaţiilor diplomatice cu Imperiul ţarist. Provincia intră greu în corpul statului român (abia legea din 1880 încadrează noua provincie României). Armata rusă se retrage cu greu din Dobrogea. Imperiul ţarist continua să menţină aici armatele a IV-a şi a XII-a, iar Carol I se plângea în jurnalul său că trebuie să vegheze ca o "santinelă la post", conflictele zilnice cu ruşii fiind o realitate. Lipsa unei delimitări precise a frontierei sudice a Dobrogei a generat o stare de anarhie în provincie, cu efecte grave asupra vieţii de zi cu zi a locuitorilor, iar inexistenţa unei poliţii organizate a acutizat starea de insecuritate, jafurile şi tâlhăriile proliferând în voie. În judeţul Constanţa locuitorii din zonele rurale, ruinaţi de război, erau "reduşi a deveni muritori de fóme", iar: "Populaţiunea întrégă este desarmată, numai făcătorii de rele sunt armaţi" (sic). În cele din urmă problema delimitării graniţei Dobrogei de Sud a fost tranşată oarecum în favoarea României, dar îndârjirea de care a dat dovadă Rusia într-o chestiune minoră, târguielile şi jocurile de culise, manevrele neloiale ale diplomaţiei ţariste, ce se adăugau încălcării flagrante a Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 prin anexarea de către Imperiul de la răsărit a Basarabiei, a condus la o stare de totală neîncredere în foştii noştri aliaţi din timpul războiului de independenţă. Viaţa publică a fost perturbată de excesele trupei ruseşti, care s-a comportat adesea ca o armată de ocupaţie, nu ca una aliată, dând apă la moară vocilor din parlamentul României ce vedeau în teritoriul de dincolo de Dunăre numai o sursă de necazuri.

Carol I, mult mai realist, aprecia că noua provincie poate avea un viitor strălucit: "Recunoaşterea măririi noastre dincolo de Dunăre trebuie să o acceptăm - deşi aici un partid şconservator, n.ed.ţ se străduie împotrivă - ca să avem ieşire la Mare, sigura cale pentru a impulsiona comerţul nostru. Aceste noi judeţe au un mare viitor, numai că trebuie să le scoatem din starea jalnică în care le-au lăsat turcii şi trebuiesc construite imediat şosele şi şcoli. Dobrogea are o reputaţie mai proastă decât merită, dar ţara este fertilă şi pământurile micului Balcan, pe care le cunosc, sunt foarte frumoase". "Voiu iubi Dobrogea cum iubescu România din care face acum parte, ambiţiunea mea ş,ţ stăruinţele mele vor fi de a da acestei ţări desvoltarea morală şi materială la care'i dă tot dreptul admirabila sa poziţiune", anunţa domnitorul la Tulcea, în timpul primei sale vizite în Dobrogea din 1879. Cu podul de la Cernavodă, cu portul şi oraşul Constanţa, cu amenajarea litoralului de la Marea Neagră... suveranul şi-a văzut visul cu ochii.

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. In prezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionale şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaţionale, a publicat un număr considerabil de articole, studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" a apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul 2000.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867