Ziarul de Duminică

DOCUMENTAR/ Adevărata Dâmboviţă a fost ingropată de vie

DOCUMENTAR/ Adevărata Dâmboviţă a fost ingropată de vie

1. Bucurestii in secolul al XVII-lea; 2. Canalizarea Dambovitei; 3. Dambovita traversand Bucurestii la 1856. Fotografie de Ludvig Angerer; 4. Pod peste Dambovita la 1856. Fotografie de Ludvig Angerer; 5. Sinan Pasa, incendiatorul Bucurestilor in 1595; 6. Dambovita la Radu Voda (1869), in viziunea lui Preziosi; 7. Luigi Mayer, „Podul Mihai Voda la 1794”; 8. Preziosi, „Dambovita la 1868”; 9. Michel Bouquet, „Podul Calitiei”, 1841

14.04.2010, 14:30 872
Caorice oraş european respectabil, şi Bucureştii sunt străbătuţi deun râu. De ce a fost aleasă Dâmboviţa de către ctitori nu putemşti: debitul anemic a făcut intotdeauna rizibile incercărilelocuitorilor de a o transforma intr-o pavăză naturală. Mai multdecât a incetini iureşul atacurilor duşmane nu se putea pretindemicului râu, iar uneori nici măcar atât... Sinan Paşa şi-a indrumatoş­tirea prin Bucureşti străbătând de-a lungul Vadul Dâmboviţei,care abia acoperea copitele cailor. Cetatea de lemn a lui Bucur afost prefăcută in scrum in câteva ceasuri. Va renaşte, insă, dinpropria cenuşă, ca miticul Phoenix…
Din nefericire nu ne-au parvenitimagini realiste privind oraşul renăscut. Până către inceputulveacului al XIX-lea, vederile din Bucureşti s-au incadrat incategoria celor convenţionale privind Imperiul Otoman, adică: unfir de apă străbătând munţii şi oferind protecţie naturală uneicetăţi cu ziduri groase şi turnuri cu semilună. Numai forţândimaginaţia am putea localiza in aceste "vedute" diversele monumenteexistente in epocă. Restul - munţii, Dâmboviţa protectoare şipădurea de semilune - fiind de tot hazul.
Prima imagine reală şi realistăa Bucureştilor datează din 1794 şi o datorăm pictorului LuigiMayer. Prezintă un colţ mărginaş al oraşului dominat de mânăstireaMihai Vodă cu morile sale de apă. Remarcabil este şi podul de lemnpe care trece un rădvan spre Curtea Domnească, ansamblu de clădirisituat ceva mai sus de mânăstire.
Câteva decenii mai târziu,pictorii-călători, pătrunşi de morbul romantic al exoticului, vorpicta şi desena trecerea Dâmboviţei prin Bucureşti cu plăcereadetaliului crud, pigmentat - dupăgust - cu scenefanteziste sau cu prezenţe umane atât de disproporţionate, incâtrezultatul are un aer halucinant. A excelat in această manierăMichel Bouquet, dar, dacă vom privi cu atenţie planşele semnate deRaffet sau de Doussault, vom observa tendinţa de a exagera cineştie ce aspect banal sau mizer cu scopul vădit de a-l face cât maiinteresant pentru ochii obosiţi de civilizaţia apuseană. Aceastatendinţă se distinge cu limpezime in urma studiului comparativ cufotografiile din epocă aparţinând lui Angerer, Szathmari şiDuschek.
Obiectiv vorbind, realitateasărăcăcioasă şi, pe alocuri, monstruoasă, avea nevoie de retuşurile"benigne" pe care le remarcăm in planşele lui Preziosi,incântătoare modalitate de a infrăţi arta cu documentuliconografic. Vechiul chei al Dâmboviţei era primitiv, aidomarenăscutei Cetăţi a lui Bucur. Incă o dată: este suficient săprivim fotografiile de atunci pentru a ne ingrozi de aspectulCapitalei. Deşi patru decenii mai târziu Caragiale şi alţi hâtrivor blagoslovi Bucureştii cu sintagma onomastică "Micul Paris", inprimii ani ai domniei lui Caroi I, când Preziosi, insoţit deSzathmari, a desenat Dâmboviţa de la Grozăveşti până la Dobroteasa,asemănarea cu Cheiul Senei şi cu Parisul râvnit era mai indepărtatădecât orice distanţă interplanetară. Puteai vedea gospodine spălândrufele, fete goale imbăindu-se, tăbăcari curăţind pieile de bivolişi, lângă ei, impasibili atât din punctul de vedere al pudorii câtşi al igienei, sacagii aprovizionându-se cu "apă debăut".
Cam tot atunci, printrebucureşteni circula un cântecel, scris in urmă cu vreo două deceniide austriacul Winterhalder, care incepea cu acest "vers" deproslăvire: "Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea nu se mai duce"… Nucred că autorul a gustat vreodată din apa Dâmboviţei, oricât defiltrată ar fi fost ea. De altfel, vreme indelungată a gestionatprăvălia de vinuri alese deschisă de C.A. Rosetti pe PodulMogoşoaiei in incinta Hanului Bossel. Reţin, in plus, şi inţeleaptaobservaţie a lui Ion Ghica: "Dacă cel care bea din Dâmboviţa nu semai duce, este că işi ia de tânăr domiciliu la Bellu".
Când doctorul Bernath, cel carea ucis-o din eroare pe Ana Davilla administrându-i stricnină in locde apă, a descoperit că in dreptul Uzi­nelor Lemaitre apaDâmboviţei are calităţi curative, orgoliul bucureştenilor s-ainzecit: Bucureştii erau unici intre capitalele europene. Subpresiunea opiniei publice, Primăria a construit acolo un pavilionde lemn pentru suferinzi, anunţat de Pappazoglu in "Românul" cuaceste cuvinte lipsite de echivoc: "Mândru locaş a zidit celebruldoctor Bernat pentru alinarea mădularelor cucoanelor şi co­conilorşi pentru stârpirea netrebnicilor boale ale tinereţii vijelioase".Pavilionul binefăcător a fost, insă, repede inchis, iar izvoareleau fost astupate cu ciment, la iniţiativa profesorului Iacob Felix,din motive uşor de bănuit. Ca o mângâiere, astăzi deşartă,amintirea izvoarelor este păstrată de strada "Ape minerale". Pentrucât timp nu ştiu…
In acei ani, răspunzând unorsomaţii repetate venite din partea lui Carol I, edilii Capitaleil-au insărcinat pe inginerul şi arhitectul Grigore Cerkez săintocmească planurile de canalizare a Dâmboviţei. Lucrarea arevenit spre indeplinire inginerului Boisquerin. Pentru inălţareapodurilor s-a apelat la serviciile lui Alfred Godillot,constructorul Halei Mari, numită şi Hala Ghica. Astfel, intre anii1880 şi 1885, cursul Dâmboviţei, atât de intortocheat şi desălbatic, a fost transformat intr-un şantier uriaş. Pe o lungime de7 km, de la Ciurel până la caramangeria lui Hagi Moscu din Vitan,micului râu i s-a creat o noua albie traversată de 12 poduri"dintrecare 7 de piatră albă şi 5 de fier nituit.
Deveniţi intre timp capitală deregat, Bucureştii inaugurau o cură intensivă de occidentalizare. LaGro­zăveşti, in apropierea istoricei moşii a Goleştior, a fostconstruită uzina pentru alimentarea tramvaielor electrice. Invecinătate, Dimitrie Brandză fondase Grădina Botanică, o perlă aoraşului. Intre clădirile ce infrumuseţează şi astăzi CheiulDâmboviţei, se disting prin frumuseţe sau măreţie Institutul"Victor Babeş", blocurile dintre Calea Victoriei şi strada Filitti,Palatul de Justiţie. Până nu de mult a fiinţat, demn de menţionarepentru arhitectura lui, şi Institutul Medico-Legal "Mina Minovici".Nu a fost singura victimă a "priceputului edil" Nicolae Ceauşescu.La implinirea unui veac de la deschiderea şantierului primeiamenajări, au inceput lucrările celei de-a doua amenajări a râului,acestuia fiindu-i rezervat un canal subteran. Adevărata Dâmboviţă afost ingropată de vie!

EMANUEL BADESCU (n. 25august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe alBibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la UniversitateaBucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele"Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" si la "Ziarul deDuminica". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia -Bucureşti si Imnurile nationale la romani.Este şi coautor al volumelor Scurtăistorie aregalităţii in România, Nicolae Ionescu.Bucureştii de altădată,De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţiasecurităţii,Bucurestii in imagini in vremealui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).

AFACERI DE LA ZERO