Ziarul de Duminică

DOCUMENTAR / Dimineata fotografilor

DOCUMENTAR / Dimineata fotografilor
06.05.2009, 16:02 2443

 

 

 

 

 

Fotografi-misionari

Primii fotografi au fost misionari. Mergand din tara in tara, din oras in oras, acesti oameni au propovaduit nu o noua religie, ci o noua tehnica, ceva aproape miraculos, pentru ca imortaliza un peisaj, o natura moarta, un chip, dar ce nu imortaliza? O precizare: spre deosebire de desen, ea surprindea realitatea in detaliu si intr-un moment din existenta ei, care, de la vreo doua ore cat insemna la inceputuri, a ajuns astazi la fractiuni de secunda.
Nu realizam, obisnuiti cu fotografia, ce probleme pune filosofiei si chiar religiei, fiindca nu putem sa stim daca a impietrit sau nu si o farama din sufletul celui fotografiat, daunand intregului. Daca a existat vreodata o descoperire cu adevarat radicala, aceasta este fotografia: este meserie, arta, categorie filosofica, miracol dumnezeiesc sau diabolic, dovada existentiala si proba penala.
Este de la sine inteles ca misionarii fotografiei nu au ocolit nici regiunile locuite de romani. Sunt mentionati in presa bucuresteana inca din 1843, la cativa ani de la descoperirea de catre Daguerre a tehnicii care ii poarta numele. Nu avem cunostinta de numarul lor exact, in orice caz au fost mai numerosi decat cei care s-au gandit sa-si anunte prezenta in ziare. Catre aceasta certitudine ne indeamna avantul neobisnuit, comparabil cu o explozie, luat de fotografie in anii 1850-1870. Terenul fusese pregatit nu de doi-trei fotografi ambulanti, ci de cel putin o duzina. Mai mult, fenomenul s-a petrecut pe intinsul Tarii Romanesti, nu doar in capitala ei. Desigur, multi au trecut si prin Bucuresti, dar inainte activasera in Braila, Giurgiu, Campulug Muscel, Craiova etc. si, fapt important, inainte de parasirea localitatii respective, ei isi gaseau inlocuitori, prin urmare atelierul fotografic era mentinut in viata. Rezulta, logic, ca exista si clientela. Cel care pleca spera doar la un vad mai bun in Bucuresti, iar inlocuitorul – in majoritatea situatiilor fotograf ambulant – isi spunea ca, in sfarsit, a venit si pentru el timpul sa se aseze.
Analizand cartoanele fotografiilor din acea epoca, ma refer la talbotipii, se remarca usor fenemenul de substituire: fie se pastreaza adresa atelierului, fie se mentioneaza succesiunea. O consecinta a acestei proceduri s-a reflectat in dezvoltarea uniforma pe intinsul principatului a tehnicii fotografiei, dezvoltare care, din fericire, a fost si omogena din punct de vedere calitativ. Fara indoiala, fenomenul care s-a manifestat in Tara Romaneasca s-a petrecut identic si in Moldova. In ceea ce priveste Transilvania si celelalte regiuni din Imperiul habsburgic locuite de romani, lucrurile sunt deosebit de simple, datorita contactului mai rapid cu fotografia si unei mentalitati de tip urban, mai putin tributare traditiei religioase rasaritene. Practic, aceste regiuni au jucat pentru cele doua principate surori un rol de episcopat, majoritatea fotografilor – ambulanti sau nu – venind din Imperiul Habsburgic.
Concurand cu miniatura si cu portretul de sevalet, fotografia a castigat relativ repede disputa. Este interesant de observat ca acei fotografi care aveau o pregatire de pictor nu au inteles de ce decade portretul pictat si ca au o contributie esentiala la eliminarea lui. Multa vreme – unii pana la moarte –, ei au mentionat cu mandrie pe spatele fotografiei executate informatia ca sunt pictori. Cu alte cuvinte, erau fotografi doar de nevoie si pana la consacrarea ca pictori… Prin urmare, nu au fost niste misionari sinceri care au contribuit esential, probabil fara voia lor, la impunerea fotografiei si la cautarea unor drumuri noi in pictura. Vor fi fost foarte mirati de ce clientii, desi aveau cunostinta de adevarata lor meserie si inclinare artistica, optau pentru fotografie, care, la acea data, nu era considerata un mijloc artistic de imortalizare.
 

Portrete si vedute

Adevarul este ca m-am intrebat si eu de ce intre portretul de factura academica – fotografii respectivi specificand chiar ca sunt „pictori academici" – si fotografie, clientul alegea fotografia. Exceptand pretul, ceva mai scazut, nu vedeam alt avantaj. In timp, am realizat ca era vorba despre acea impietrire nefiltrata de subiectivitate a timpului, varstei si sufletului pe care o reusea fotografia si care facea si face din ea un martor unic si aparent viu al trecutului, mai cu seama al trecutului personal. Portretul fotografic este portretul tau in intregime, obtinut intr-o fractiune din viata ta. Iata de ce clientul, chiar fara sa constientizeze, intre artist si el insusi, a optat pentru el insusi. Fotograful nu mai era creatorul imaginii sale, ci doar tehnicianul care manuia aparatul ce-l imortaliza. Unii pictori fotografi au inteles mecanismul acestei alegeri si au cautat sa rupa fotografia de menirea ei miraculoasa, oarecum degradanta pentru orgoliul artistic redus la statutul de meserias, de intermediar, si sa o transforme in arta. Carol Pop de Szathmari este un exemplu. Nu este vorba despre deformari de laborator, nu-i permitea nivelul tehnicii fotografiei din timpul sau. Pur si simplu a creat fundalul, scena, pozitia subiectului, mimica acestuia: in felul acesta imaginea retinea viziunea sa, contributia sa creatoare. Asemenea lui si concomitent cu el au creat pictori fotografi pretutindeni in lume, incat, inca din anii de adolescenta ai fotografiei a aparut si ceea ce numim astazi „fotografia de arta", practic o noua arta, cu o estetica noua, extrem de complicata.
De remarcat ca atunci cand au abordat veduta, neputand sa intervina asupra fundalului, acesti fotografi speciali au cautat unghiurile dictate de simtul artistic, fapt care face imediat diferenta intre veduta document si cea artistica. Astfel, putem cel putin sa banuim care sunt vedutele comandate si care sunt cele facute din propria initiativa. Inca un fapt remarcabil: in numai un sfert de secol toate familiile boieresti si negustoresti, in grup sau individual, au reusit sa se fotografieze si, astfel, sa obtina „un pasaport spre nemurire". Este o convingere personala, pentru ca nici colectia Academiei si nici alte colectii din tara nu o confirma decat partial. Sunt numeroase absente la apel ale unor romani importanti, bogati si europeni care, in mod cert, au stat de cateva ori in viata dinaintea aparatului de fotografiat. Este un argument logic peste care nu pot sa trec. Cauzele acestor absente din colectii, care nu s-au dorit si nu se doresc selective, sunt multe si numai comentarea lor ar face obiectul unei dezbateri, deci nu isi au locul aici. Cu toate acestea, rareori aceste colectii nu au satisfacut cererile.
 

Cum s-a infiintat colectia de fotografii

Colectia de fotografii a Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane a avut, fata de alte colectii de profil, cateva avantaje: situarea in Bucuresti, grija parinteasca pe care i-a purtat-o Dimitrie A. Sturdza, presedinte al PNL, in mai multe randuri premier si secretar perpetuu al Academiei, plus faptul ca Biblioteca a fost inca de la infiintare considerata o anexa a Academiei, fiind in permanenta tutelata de cel mai inalt for stiintific al tarii. Modelul francez s-a oglindit atat in organizarea, cat si in cresterea colectiilor ei. Era perioada de efervescenta a spiritului european pe aceste meleaguri, cand s-au facut si primii pasi in sadirea acestui spirit. Nu era suficient sa declari francezilor si italienilor ca esti ruda lor de la Gurile Dunarii, sa le demonstrezi ca limba ta este tot de sorginte latina, trebuia sa te si lepezi de exotismul oriental, sa le accepti valorile consacrate de tipul lor de civilizatie. Ca atare, Academia si Biblioteca au avut un pronuntat rol pedagogic cu sens europenizant, desi specificul le-ar fi indreptatit la un statut mai boieresc. De la bun inceput scaunele Academiei au fost ocupate de profesori si deloc de cercetatori, de la bun inceput studentii au avut acces la colectiile Bibliotecii, poate si in amintirea bibliotecii Colegiului Sf. Sava pe care o preluase integral. Cum intre sectii prioritatea au avut-o fondurile de carte, manuscrise, documente, iconografie artistica si istorica, care alcatuiesc coloana vertebrala a oricarei biblioteci de factura academica, colectia specializata pe fotografie s-a format cu o intarziere de aproximativ un deceniu. De remarcat ca aceste fonduri, exceptand bibliotecile preluate, au fost alcatuite in primul rand din donatii particulare, fapt explicabil prin directionarea fondurilor statului in directia construirii institutiilor pretinse de modernizare.
In cartea de aur a Bibliotecii figureaza, ca prima donatie cu profil iconografic, donatia profesorului V.A. Urechia si care consta din tabele arheologice. Anul efectuarii ei este 1871. Trei ani mai tarziu, D. A. Sturdza va dona o valoroasa colectie de portrete gravate. Cabinetul de Stampe incepea sa se contureze. Chiar in anul razboiului de Neatarnare, iarasi la un interval de trei ani, Alexandru Odobescu doneaza o importanta colectie de albume de gravuri si litografie semnate de Auguste Raffet, Michel Bouquet si Franz Knapp. In acelasi an radical pentru istoria moderna a Romaniei, profesorul Odobescu a oferit un numar de 32 de fotografii, fiind primul donator pe acest profil.
Entuziasmul provocat de indepartarea suzeranitatii otomane si de transformarea Romaniei intr-o putere europeana prin proclamarea Regatului, s-a repercutat si in cresterea colectiilor Bibliotecii Academiei, donatia avand, cum se poate usor presupune, un caracter nationalist-patriotic. Pana la finele anului 1900, intre donatori vom intalni numele unor oameni exceptionali precum Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Nicolae Densusianu, Anghel Saligny, D.A. Sturdza, V.A. Urechia.
Zorii secolului al XX-lea aflau Cabinetul de Stampe al BAR format, dar nu si clasificat. La indicatiile profesorului Ion Bianu, directorul bibliotecii, in anul 1898 Octavian Lugosianu va incepe dificila etapa de clasificare a colectiilor Cabinetului de Stampe. In preajma primului razboi mondial, cand si-a incetat activitatea, Lugosianu oferea cercetatorilor primul fisier in acceptiunea stiintifica a termenului. Dupa razboi, munca i-a fost continuata la acelasi nivel de Ioan C. Bacila.
 

Dagherotipii, talbotipii, calotipii

Prezentarea la modul general a consideratiilor despre fotografie si a unor fragmente din istoria fastuoasa a Bibliotecii Academiei Romane vin in completarea comentariului ce urmeaza. Astfel, multumita donatiilor facute de Odobescu, Urechia si de Epaminonda Bucevski, Cabinetul de Stampe conserva un numar de dagherotipii, dintre ele detasandu-se cea care il reprezinta pe Nicolae Balcescu. Relativ bine conservata, a fost executata dupa toate probabilitatile la Paris in perioada exilului postpasoptist. O alta dagherotipie, mult mai bine conservata decat cea amintita, o reprezinta pe Hermiona Asaki, sotia ilustrului istoric francez si filoroman Edgar Quinet.
Un alt procedeu fotografic, mai nou decat dagherotipia si care a stat la baza fotografiei reproductibile pana la aparitia imaginii digitale, este talbotipia sau, cum mai este cunoscuta, calotipia. Spre deosebire de dagherotipie, o imagine obtinuta direct in pozitiv pe o suprafata rigida, argint sau sticla argintata, ceea ce inseamna o imagine unicat, calotipia pretinde o prima imagine negativa, care va fi matricea unui numar dorit de pozitive. Prima calotipie realizata de un fotograf roman dateaza din noiembrie 1848 si reprezinta imaginea unui Cupidon, o antichitate din colectia lui Carol Pop de Szathmari, autorul acestei calotipii. Provine din colectia de fotografie veche a lui Constantin Orasanu. Desi nu a fost luata in seama de catre autorul ei, ea are si o certa valoare artistica. Mai putin reusita si rau conservata de catre fostii proprietari este a doua calotipie realizata de Szathmari, intitulata eronat „Campul Procopoaiei". Preocupandu-ma o vreme de aceasta mahala bucuresteana, pe locul careia se inalta astazi Opera Romana cu parcul inconjurator, am ferma convingere ca ea imortalizeaza o localitate ardeleana, nicidecum mahalaua Procopoaiei. Exista doua fotografii ale casei Procopoaiei executate de Szathmari pe la 1870, cand se ducea sa deseneze in prundul de la Sf. Elefterie si care nu au nimic comun cu cladirea din calotipie.
Fondul de calotipii al Cabinetului de Stampe, destul de bogat, se mai mandreste cu sapte calotipii realizate in anul 1852 de viitorul mare logofat Costache Sturdza Scheianul. Precum vedem, in epoca fotografia nu era considerata o meserie, caz inabordabil pentru o persoana cu sange albastru; e limpede ca a fost considerata un alt mod de a face arta. De la acest boier de vita avem imaginea lui Vasile Alecsandri tanar, a doctorului Iacob Cihak, protomedicul Moldovei si, nu in ultimul rand, a lui Barbu Lautaru, cel care il entuziasmase pe Franz Liszt cu memoria sa fenomenala.
Din anii Razboiului Crimeii gasim in colectia Cabinetului fotografii executate in noua tehnica a colodiului umed executate de James Robertson, provenind de la George Oprescu si cateva originale Szathmari si Ludwig Angerer in aceeasi tehnica. Sunt foarte importante, nu ma tem de superlativ, din doua motive: Szathmari, realizand fotografiile pe front, la Silistra, in 1854, a fost primul fotoreporter de razboi din lume; la randul sau, austriacul Angerer a fost, fara voia si stiinta lui, cel dintai fotograf al Bucurestilor. Daca fotografiile lui Angerer au avut un caracter oficial semi-secret, fiind executate la ordinul feldmaresalului Coronini, imaginile surprinse de Szathmari au alcatuit un album multiplicat in cel putin zece exemplare pe care artistul le-a daruit personal imparatilor, regilor si principilor europeni, chiar in momentul cand Roger Fenton isi incepea activitatea de fotoreporter pe front.
 



Fotografiile Unirii

Anii Unirii abunda in fotografii: portrete, imagini de grup, dar si vedute, majoritatea bucurestene. Apar si primele fotografii cu specific etnografic, executate la inceput de Szathmari, apoi si de alti fotografi, mai mult sau mai putin artisti. Albumul intocmit de Szathmari prin 1862 si daruit cu dedicatie doamnei Elena Cuza exemplifica perfect momentul. Sunt fotografii de o calitate remarcabila, cateva tradand si cautarile sale artistice in acest domeniu aparent ostil. Din acest an va activa cumnatul si concurentul sau, cunoscutul fotograf Franz Duschek-tatal. Un album dedicat domeniului Otetelesanu de la Magurele uimeste si in prezent prin gratie si poezie, fotograful, primul care nu a fost pictor, imortalizand acele colturi ale parcului care i s-au parut ca rezoneaza cu sensibilitatea sa.
Venirea lui Carol I tocmai de la izvoarele Dunarii s-a tradus in dorinta tanarului principe de a calatori prin tara, ca sa o cunoasca si sa ia contact cu supusii. Ghid i-a fost timp de trei ani Szathmari, care vorbea in casa in limba germana. Din aceste calatorii, efectuate in vara anilor 1866-1868, a rezultat un album de mari dimensiuni si de mare valoare – mai cu seama – documentara, intitulat de autor „Albumul Romania", album existent in vreo trei variante.
 

Pe front

Razboiul de Neatarnare a insemnat o noua provocare pentru Szathmari, acum in varsta de 65 de ani. Insa, nu a mai plecat singur pe front, ca in 1854, l-au insotit Franz Duschek, Andreas Reiser, Sava Hentia, G.D.Mirea, Nicolae Grigorescu, unii fotografi, altii pictori. De la ei Cabinetul de Stampe conserva imaginile esentiale, arhicunoscute de altfel. Cu intrarea Armatei, in frunte cu Domnitorul Carol I, pe sub Arcul de Triumf in urma razboiului victorios de pe campiile Rumeliei in 1877, se afirma un alt fotograf, Franz Mandy. Atras puternic de fotografia artistica si mereu in pas cu ultimele noutati tehnice, amprenta lui va fi cu adevarat deosebita.
In afara puzderiei de fotografii conventionale, pretinse de clientela, de la el au ramas cele mai sensibile, mai pline de virtuti artistice si mai calde imagini ale tinerei principese Maria. A dominat fotografia romaneasca pana la moarte, care a survenit in 1910. Sa nu se ignore, incepand cu ultimul deceniu al secolului al XIX.lea, Mandy a avut in Franz Duschek-fiul si in Ioan Spirescu doi concurenti redutabili, primul cochetand cu fotografia modernista, pe alocuri de factura cubista, cum sunt fotografiile Podului de la Cernavoda obtinute intre anii 1890-1895, cel de al doilea punand accentul pe imaginea poetica, vedutele sale impresionand prin prospetime, umbre si oglindiri indraznete, apreciate de juriul Expozitiei Universale de la Paris din 1900. Acesti artisti, fiindca nu au fost doar fotografi, s-au detasat de „confrati", al caror numar crestea in fiecare deceniu in progresie geometrica si care au ramas „eterni" doar prin calitatea lor – absolut intamplatoare – de martori ai epocii. Fotografia secolului urmator avea temelii adanci si trainice.
 

Explicatii foto :

1. Adunarea de pe Campia Filaret. Dagherotipie
2. Carol Popp de Szatmary. Razboiul Crimeei. Tabara otomana.
3. Ludwig Angerer. Piata Sf. Anton la 1855.
4. Carol Popp de Szatmary. Cupidon. 1848. Calotipie
5. Carol Pop de Sazatmary. Casa Procopoaiei 1849. Fotografie
6. Nicolae Balcescu. Paris 1846. Dagherotipie
7. C. Sturdza Scheianu. Ulei de Bisenius
8. C.Sturdza Scheianu. Barbu Lautaru
9. Franz Duschek si A.D.Reiser in razboiul de la 1877
10. Franz Duschek. Hanul Zlatari la 1871
11. Franz Mandy. Curtea regala
12. Franz Mandy. Principesa Maria


 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO