Luni, 28 aprilie 2014, Galeria GOLDART Ghildush a găzduit o nouă licitaţie, ce a avut în centrul ei doi pictori discreţi: Ion Grigore şi Nicolae Gârbaciu, două amprente subtile, dar puternice asupra artei româneşti.
Ion Grigore
Deşi a desfăşurat o activitate susţinută pe tărâmul artelor ca pictor şi profesor în cadrul Institutului de Arte din Bucureşti, Ion Grigore şi-a asumat nu o dată anonimatul zugravilor de biserici. Dicţionarele şi articolele ce i-au fost consacrate menţionează date minime despre biografia sa. S-a născut în 1940 în satul Corni din judetul Suceava, a urmat şcoala primară din sat şi liceul Ştefan cel Mare din Suceava. În 1964 a intrat la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secţia de Artă monumentală, unde i-a avut profesori pe Ion Popescu Negreni, Gheorghe Popescu şi Gheorghe Labin. A profesat apoi în cadrul aceleiaşi instituţii o lungă perioadă de timp. In paralel, Ion Grigore a realizat numeroase lucrări de pictură murală la biserici precum cele din Valea Lupului, Săcele, Dealu, Bâldana sau Suceava dar şi în instituţii laice: Conservatorul din Bucureşti, Liceul din Caracal, Muzeul Pompierilor din Bucureşti.
Pictura sa de şevalet este de la începuturi fundamental ataşată tradiţiei noastre folclorice şi se exprimă „în persistenţa cu care imagini încremenite ale lumii satului revin în tablourile sale. Totul este plasat într-o atmosferă fabuloasă şi stranie”. Chiar atunci când a pictat în străinătate, modelele sale seamănă izbitor cu lumea satului românesc.
Remarcabila unitate stilistică a operei lui Ion Grigore se datorează simplificării formelor decise, riguros delimitate, care circumscriu mari suprafeţe de culoare mată, atenuate uneori de un alb stins. Ţărani cu chipuri grave, dispuşi în grupuri solemne, ca în reprezentările ctitorilor de altădată, înscriindu-se într-un ritm riguros ce aminteşte de hieratismul bizantin sunt modelele sale preferate. Ele sunt chipuri idealizate, corespunzătoare unui sat idealizat care „respiră aerul legendelor, datinilor şi obiceiurilor”, cum observa un exeget al operei sale.
Într-un interviu recent, artistul îşi exprima necondiţionat ataşamentul pentru valorile perene ale artei romaneşti – crezul unui artist discret, dar personal: „apreciez şi iubesc valorile artei româneşti… Formaţia mea de pictor muralist, arta medievală românească, cultura populară şi folclorul sunt factori ce au contribuit sau şi-au pus amprenta în formarea mea ca personalitate artistică. Cu privire la tematica picturii mele, aş spune aşa: cred că un pictor, un artist, trebuie să facă ce ştie mai bine, ce cunoaşte mai temeinic, tot ce iubeşte mai mult, ce se decantează din experienţa sa de viaţă, din obsesiile sale (….). Eu sunt legat de lumea satului. Acolo m-am nascut, sunt locurile copilăriei ce le-am îndrăgit cel mai mult, este lumea ce o cunosc cel mai bine. Această lume vreau să o exprim în pictura mea pentru că ea mă exprimă perfect”.
Nicolae Gârbaciu
Spre deosebire de alţi pictori ai generaţiei sale, de la Nicolae Gârbaciu nu ne-au rămas decât puţine mărturii. Se ştie că s-a născut la Grindeni – Bălţi, la 1 ianuarie 1886, şi că şi-a desăvârşit studiile la Academia de Arte Frumoase din Iaşi între 1917-1920, la clasa lui Octav Băncilă. Între 1920-1922 a urmat cursurile Academiei libere la Bucureşti unde a lucrat cu Ştefan Popescu şi Arthur Verona. În perioada interbelică s-a stabilit la Braşov, iar între anii 1946-1947 ar fi participat la Saloanele Tinerimii Artistice. Se ştie că între 1940 şi 1959 a organizat o serie de expoziţii personale la Bucureşti, în care dominante au fost portretele şi peisajele.
Un articol de la sfârşitul anilor ‘50 al lui Ion Frunzetti, dedicat operei lui Gârbaciu, ne dezvăluie un pictor normal în mijlocul unei lumi întoarse pe dos. El îi remarca instinctul sigur, preferinţa pentru genurile cele mai uzitate ale picturii tradiţionale (peisajul, natura moartă şi portretul), armoniile cromatice expresive, chiar şi inegalităţile, însă în general „deplina sinceritate a tuturor lucrărilor sale”, pentru a-l contrapune tacit „celor ce fac compoziţie reuşită”, poate o aluzie voalată la arta grandilocventă, angajată a momentului.
Majoritatea lucrărilor ce figurează acum în licitaţia Goldart poartă datarea şi amprenta stilistică din perioada analizată de Ion Frunzetti în articolul său şi este posibil ca acestea să fi participat la expoziţia menţionată, încât picturile de azi pot fi pe deplin caracterizate cu vorbele de atunci: „pictura lui nu e conceptuală, uscată, ci dimpotrivă musteşte de sevă, de plenitudine, de bucuria de a trăi. În faţa priveliştii („Stradă la Tulcea”, „Din fereastră”, „ Podul”) el nu are nostalgii, nici tristeţi, nici regrete fals paradisiace: priveliştea e cum e şi frumuseţea ei stă în faptul că poate fi gustată cu ochii lacomi de culoare şi lumină, care o converteşte în giuvaer de smalţ viu”. În naturile statice (cu flori galbene, cu cărti, cu vase) „Gârbaciu nu vrea decorativul; lui îi trebuie materialitatea deplină, tridimensională şi perceptibilă tactil a lumii reale...”. Autoportretul, mai construit decât „Şirato” (portret cu unele reale calităţi, dar nu la înălţimea temei), păcătuieşte prin caracterul timid, cam şcolăresc al articulării limbajului, infinit mai spontan în peisaje.
Caracterizându-l pe autor drept un tonic, „ca vinul bun şi aerul de munte”, Frunzetti îşi încheia articolul cu urmatoarea recomandare: „kafkienii şi sinucigaşii eventuali ar face bine să ocolească expoziţia, căci ar putea risca să se tămăduiască de pesimism”. În comunism, Gârbaciu, care a dat socoteală pentru inadaptabilitate prin recluziune, a găsit, pe lângă pictură, şi o altă cale de a ocoli pesimismul, preferând exilul. A emigrat, se pare, în America, unde la fel de discret precum a trăit în ţara natală s-a stins la o dată necunoscută.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
