Ziarul de Duminică

Domnul Breton şi interviul/ de Gonçalo M. Tavares

Domnul Breton şi interviul/ de Gonçalo M. Tavares

Autor: Ziarul de Duminica

31.10.2014, 00:01 81

După ce, în Cinci plimbări prin cartier,Gonçalo M. Tavares şi-a creat propriul spaţiu utopic cu scriitori, locuit de cinci „domni“ – domnul Valéry, domnul Henri, domnul Brecht, domnul Calvino şi domnul Walser –, în Alte cinci plimbări prin cartier le-a venit rândul domnilor Juarroz, Breton, Kraus, Eliot şi Swedenborg să bată străzile, cafenelele şi sălile de conferinţe ale republicii literelor imaginate de scriitorul portughez. Cu umor, ironie şi uneori cu amărăciune sau duioşie, Tavares creează o lume în acelaşi timp jucăuşă şi gravă, infuzată de o scriitură sofisticată, în care logicul şi absurdul se împletesc cu măiestrie.

„Gonçalo M. Tavares a apărut pe scena literară portugheză înarmat cu o imaginaţie de o mare originalitate, care a spart toate tiparele tradiţionale. Dacă adăugăm la asta o scriitură inventivă şi îndrăzneaţă şi o stăpânire perfectă a limbajului înseamnă că putem spune fără exagerare că există o perioadă înainte de Gonçalo M. Tavares şi una după el.“ (José Saramago)

Gonçalo M. Tavares (n. 1970) este unul dintre cei mai importanţi scriitori portughezi contemporani. A publicat romane, eseuri, povestiri, poezii şi piese de teatru şi predă epistemologie la Universitatea din Lisabona. A debutat în 2001 cu volumul de versuri Livro da Dança. Pentru romanul Jerusalém (2004) a primit Premiul José Saramago, Prêmio Portugal Telecom de Literatura em Língua Portuguesa şi Premiul LER / Millenium BCP. A mai publicat, printre altele, volumul de eseuri Atlas do corpo e da imaginação (2013), O Bairro (Cinci plimbări prin cartier şi Alte cinci plimbări prin cartier, Editura ALLFA, 2014) şi romanele Um Homem: Klaus Klump (2003), A Máquina de Joseph Walser (2004) şi Aprender a rezar na Era da Técnica (2007; Prix du Meilleur Livre Étranger, 2010). În 2011, Tavares a primit prestigioasele Grande Prêmio da Associaçao Portuguesa de Escritores şi Prémio Literário Fernando Namora, iar până în prezent opera lui a fost tradusă în peste patruzeci şi cinci de limbi.

 „Trebuie să credem în puterea cuvintelor, şi în acelaşi timp să fim circumspecţi. Neîndoios, cuvintele sunt periculoase, există cuvinte care sunt foarte periculoase – dar nu ar trebui să uităm că, în ultimă instanţă, violenţa, orice fel de violenţă extremă este întotdeauna rezultatul unei suspendări a cuvintelor.“ (Gonçalo M. Tavares)

 

Interviul era pe cale să înceapă. Domnul Breton se aşeză, trase din ţigară, fumă puţin. Porni apoi reportofonul. Începu interviul.

 

Întrebarea I

Permiteţi‑mi să vă atrag atenţia asupra unei probleme, domnule Breton. Cu toţii cunoaştem noaptea şi cele două laturi pe care le au toate nopţile: noaptea dinăuntrul casei şi noaptea din afara casei. Adică: există linişte şi previzibil, dar există în acelaşi timp teamă şi straniu. Bineînţeles, se va putea spune întotdeauna că poezia nu se află nici de o parte, nici de cealaltă: noaptea are două laturi, iar poezia e uşa casei în clipa în care o deschizi şi întunericul acoperă iarba şi cerul. Dar atunci când ţi‑e teamă trebuie să alergi spre casă; iar atunci când te plictiseşti trebuie să alergi spre partea din afară a nopţii. Iar poezia, care pare un lucru static, rezolvă, în acelaşi timp, plictiseala şi teama; ceea ce e bine şi înseamnă două lucruri, în timp ce poezia e una singură.

Un lucru care se îndreaptă, în acelaşi timp, spre dreapta şi spre stânga sa nu‑i un lucru util (pentru că utilitatea e o chestiune de distanţe exacte şi predicţii ilustrate prin grafice), ci un lucru sacru şi magic.

Versul intrat pe sub piele nu‑i acelaşi lucru cu o durere sau cu inflamarea unui organ. Nu‑l înlătură medicamentele. Versul pe care omul îl ştie pe de rost nu‑i înlăturat decât prin amnezie brutală. Sau prin excesul de informaţii pe care lumea imbecilă îl obligă să le acumuleze. Pentru că un vers nu are timbrul unei informaţii. Doar ca să dau un exemplu: oamenii care se ridică nu fac parte din aceeaşi specie animală ca oamenii care sunt doborâţi şi rămân la pământ. Aşa e? Sunteţi de acord, domnule Breton?

Domnul Breton nu răspunse la întrebare. Se ridică de pe scaun.

Privi în faţă şi se văzu pe sine însuşi.

Domnul Breton aşezase o oglindă enormă în sală: fereastra cu viteza ideală.

Se întoarse, aşadar, din nou către oglindă şi, asigurându‑se că reportofonul este în continuare pornit, puse a doua întrebare.

 

A II‑a întrebare

Ştim bine, domnule Breton, că munca nu se împarte tuturor, ca feliile unei pâini. Sunt unii care lenevesc şi unii care acţionează. Ce e nefăcut în lume nu are o substanţă la fel de exactă ca lucrurile deja făcute – obiectele, alimentele etc. Munca – ceea ce e încă nefăcut – este viitorul, iar viitorul e definit numai prin codurile verbale ale profeţilor. Ceea ce e deja făcut – o masă sau pâinea de pe masă – constituie prezentul. Şi, tot aşa, există două poezii: una cu tendinţă spre peisaj şi alta care se distribuie prin mişcarea viitoare a lucrurilor, ceea ce face ca învăţarea unui vers să fie, uneori, desincronizată faţă de învăţarea suferinţei – pentru că nu suferi decât azi, niciodată mâine.

Să revenim la centru. Ştim de multă vreme, domnule Breton (şi domnul Breton, auzindu‑şi numele, se îndreptă pe scaun), ştim de multă vreme că nu se poate practica anatomia aşa cum se practică, de exemplu, croitoria, sau o disciplină sportivă. Pentru că anatomia e ceva ce există ascuns înăuntrul corpului; e interioară ca imaginile mentale, deşi mai puţin interioară decât imaginile mentale. Pentru că oasele, mi se pare, există, la urma urmei, în locuri mai puţin adânci decât ideile sau raţionamentele. Dacă aş putea face conversia în metri sau centimetri de profunzime, aş spune că, dacă oasele unui corp există, de exemplu, la trei milimetri de la suprafaţă (pielea), raţionamentele ar exista la trei virgulă treizeci de milimetri; iar aceasta este doar o aproximare, bineînţeles. Dacă faci excavaţii, cu instinct de arheolog, vei descoperi mai întâi tibia şi peroneul, şi abia apoi anumite celule inteligente. Sau, poate, mai potrivit ar fi: dacă sapi cu lopata ascuţită, vei descoperi mai întâi oasele occipital şi frontal şi abia apoi locul în care s‑a ivit înţelegerea celor trei legi ale lui Newton. Altfel spus: corpul omenesc înţelege ecuaţiile de gradul doi şi textul unui filosof într‑un loc mai adânc decât adâncul în care se află oasele. Dacă anatomia umană, în termeni de profunzime, s‑ar fi terminat cu oasele, omenirea n‑ar fi scris nici până acum Odiseea sau I Ching şi n‑ar fi existat nici formula E=mc2. Şi cât de mult ar lipsi din cotidianul nostru: când mâncăm, când bem, când dormim, când lucrăm, când iubim; cât de mult le‑ar lipsi obiceiurilor noastre formula, formula aceasta: E=mc2!

Cum am reuşi să ne îndrăgostim? Şi să ucidem? Cum am reuşi să fim ucişi?

Ironie, desigur, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce ocupa o nouă poziţie în faţa oglinzii), dar aici se află miezul problemei pe care o pun: oare ce lipseşte mai mult din zilele animalului uman: formula E=mc2 sau versurile lui Rilke? Unii sceptici în privinţa Literaturii şi Fizicii vor spune că nici lipsa uneia, nici a celorlalte nu va tulbura viaţa de zi cu zi a 99% dintre locuitorii oricărui oraş. Şi vor mai spune că lipsa unei coji de pâine la ora prânzului sau un simplu ambuteiaj tulbură mult mai mult ziua unui cetăţean decât uitarea formulelor Fizicii sau a formulelor vieţii (poezia).

Problema formulelor Fizicii şi a formulelor versurilor este că nici unele, nici celelalte nu sunt organice ca ierburile, pământul, ploaia, hrana de pe masă şi frigul. Pentru că formulele nu sunt decât cristalizarea unei explicaţii. Iar explicaţiile nu sunt organice, nu se mănâncă, nu defechează, nu se reproduc. Astfel, problema raţionamentelor verbale sau numerice, sau chiar a apariţiei cuvintelor care constituie anumite versuri, problema, deci, a Lumii acesteia care a luat naştere din capul oamenilor este că nimic din toate astea nu se ronţăie. Chiar aşa; scuzaţi‑mă, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce domnul Breton făcea un gest condescendent, ca şi cum ar fi acceptat scuzele cuiva).

Când femeile cu gene lungi (continuă domnul Breton) şi bărbaţii cu inima fremătândă spun că poezia este hrana lor, se vede bine că n‑au suferit niciodată de foame. Dar asta ar fi altă discuţie. Să nu vorbim despre ce e fundamental, să vorbim despre poezie.

Iar în poezie se întâlneşte alt aspect al acestei chestiuni, şi anume următorul: un vers nu are carieră. Adică: mi se pare că un vers, când e puternic şi bun, vine fără nimic în spate, fară un drum străbătut; se iveşte din nimic. Înseamnă mult şi e mare timp de o clipă, cât există în ochii şi în capul nostru, apoi dispare.

Versurile puternice nu au carieră şi nici, veţi spune Domnia Voastră, trecut. Nu lasă, deci, urme, ca acelea pe care le lasă copiii şi oamenii grei în nisip. Versul îţi striveşte, ce‑i drept, inima, de parcă ar fi opusul unui atac cardiac, simetricul bun al greutăţii rele. Un vers puternic nu are istorie cum au ţările. Nu are invazii, regi asasinaţi, mişcări de rezistenţă, trădări; şi patru adultere ale unei regine din Evul Mediu. Un vers, astăzi, nu are Ev Mediu înăuntrul său. Chiar dacă e un vers vechi de două mii de ani, astăzi, versul respectiv e absolut contemporan. Pentru că e vers. Un vers al domnului Homer citit astăzi, în ziua de şapte, are data aceasta şi niciun fel de carieră. Nu are Ev Mediu sau orice alt ev.

Dacă ar fi să stabilim o formulă finală, domnule Breton, am spune pur şi simplu că versurile cele mai bune sunt lipsite de carieră şi de profeţie. Există, în clipa aceasta, doar atât; dar există cu vârf şi îndesat.

Nu ştiu dacă subscrieţi la această definiţie, domnule Breton?

*

*     *

Domnul Breton se uită în oglindă. Opri reportofonul. Îşi aminti, fără să ştie bine de ce, de domnul Juarroz, un vecin din altă clădire, căruia îi era foarte greu să se gândească la un lucru şi să‑l vadă în acelaşi timp.

De exemplu, dacă se gândea la o masă anume, chiar dacă se afla la doi metri de masa reală şi concretă, nu reuşea s‑o vadă: parcă orbea. Nu vedea masa decât în capul lui. Iar atunci când începea să vadă clar masa din faţa lui era semn că nu se mai gândea la masă. Asta îi explicase domnul Juarroz.

Ba chiar, uneori, domnului Juarroz îi trecea prin cap, după cum el însuşi îi povestise, ideea că, dacă ar fi fost orb, măcar ar fi putut gândi neîncetat, fără nicio întrerupere impusă de lumea vizibilă. Orbirea ca eliberare, într‑un fel.

Ei bine, iată că domnul Breton avea o problemă asemănătoare. Nu se putea concentra suficient asupra frumoasei imagini pe care o avea în faţă. Trebuia să continue interviul.

Îşi asumă, deci, sarcina. Porni reportofonul.

Trecu la următoarea întrebare.

Începu să vorbească.

 

A III‑a întrebare

Domnule Breton, există unele cuvinte care lucrează şi există altele leneşe, care există pur şi simplu la locul lor în frază şi rămân acolo, fără deplasări. Mi se pare, totuşi, că lenea la cuvinte – şi vă atrag atenţia asupra acestei probleme, domnule Breton –, că lenea n‑ar fi neapărat o chestiune legată de imobilitatea cuvântului în sine, ci de ceva mai grav: de a nu‑l mişca pe cel care îl citeşte; asta înseamnă cuvânt indolent. Lenea în vers înseamnă, deci, a nu pune cititorul la treabă.

Există versuri doldora de sudoare şi efort care nu îi provoacă cititorului decât o uşoară compasiune, ca oferirea unei batiste azurii pentru a şterge fruntea obosită a cuvintelor.

Atunci când cuvintele ajung deja obosite la cititor, acesta nu va face nimic cu ele decât dacă este foarte cumsecade, bun la suflet, un cititor cu sentimente frumoase. Ei bine, mi se pare, şi poate sunteţi de acord cu această afirmaţie, domnule Breton, mi se pare, spuneam (şi domnul Breton se îndreptă pe scaun şi luă un aer serios), că aceşti cititori cu suflet bun nu există, dacă pornim de la presupunerea că oamenii sunt singurele fiinţe cu destinul îndreptat către literatură. N‑am văzut oameni cu suflet bun decât în versurile proaste, dar asta e doar o părere, eventual amară sau ironică, dar cel mai important este să ştim exact de unde începe un vers. Adică: oare versul începe de la prima literă a primului cuvânt al acelui vers? Nu mi se pare. Sunt unele versuri care încep la mijloc, de la un cuvânt central, de la un cuvânt care suferă mai mult decât celelalte şi care provoacă mai multă suferinţă decât celelalte. Sau încep, dimpotrivă, de la un cuvânt mai fericit, sau de la un cuvânt cu o concentrare mai mare de venin.

Este evident, de exemplu, că în versul „Elle passa sa nuit sainte dans des latrines“, începutul e în latrine. Altfel spus: versul începe de la cuvântul care îi pune capăt.

Ca să rămânem la acelaşi poet, în versul „Voilà! c´est le Siècle d’enfer!“, începutul este în infern, iar toate celelalte vin după aceea. Pare evident. Ba chiar aş risca să spun că versurile care încep de la începutul versului sunt şchioape; au, deci, partea care a eşuat mai mare decât partea care a reuşit. Lipsite de centru – care e mereu locul de unde încep lucrurile puternice –, versurile acestea nu au nici măcar laturi, parte de sus sau parte de jos.

Trandafirii, deşi sunt frumoşi, au o parte cafenie şi murdară care se află sub pământ. Iar versurile sunt ca plantele: sunt frumoase dacă cercetează pământul pe care destinul l‑a aşezat dedesubtul lor. Frumuseţea va fi, prin urmare, o adâncime, şi nu o statură, cu atât mai puţin o culoare sau o formă. Sunteţi de acord cu raţionamentul acesta, domnule Breton? Sunteţi de acord cu modul acesta de a deschide ochii?

*

*     *

Domnul Breton nu răspunse. Se afla acolo ca să pună întrebări, doar atât.

*

*     *

Domnul Breton credea că realitatea e complicată din cauza analfabeţilor care întreabă mereu, în faţa unei fraze scrise: Ce înseamnă asta?

Întrebările sunt cele care complică realitatea. Fără întrebări, realitatea ar fi simplă, gândea domnul Breton.

Dar realitatea nu era de ajuns, lipsea jumătatea cealaltă: reflecţia.

Luă o nouă poziţie pe scaun. Se uită în oglindă. Apoi spre reportofon. Era în funcţiune. Putea continua interviul.

 

A IV‑a întrebare

Am convingerea că scriitorii cred mai mult în cuvântul dumnezeu decât, propriu‑zis, în Dumnezeu. Iar modul acesta de a pune limbajul la loc de cinste nu aparţine sub nicio formă exclusiv poeţilor; cei care lucrează cu legi au şi ei mai multă încredere în cuvinte decât în viaţă în general. Altfel spus: au mai puţină încredere în lucrurile care se întâmplă neîncetat, înaintea sau în timpul existenţei verbului, decât în verbul propriu‑zis. Pentru a descrie apariţia Surprizei în lume nu există niciun decret‑lege, dar trebuie cu siguranţă să existe un vers. Pentru descrierea Repetiţiei poate că nu există un vers, ci un decret‑lege care o înţelege, o explică şi o prevede. Viaţa întreagă e, astfel, acoperită de cuvinte. Cu numai douăzeci şi şase de litere se dau nume tuturor lucrurilor din lume şi se explică în întregime mişcările tuturor lucrurilor din lume. Oare ce‑ar fi posibil, atunci, dacă alfabetul ar avea douăzeci şi şapte de litere? Unii sunt de părere, de altfel, că brutala necunoaştere a lui Dumnezeu este cauzată tocmai de absenţa acestei ultime litere din alfabet. Şi oricărei Limbi îi lipseşte o ultimă literă. Am terminat prea devreme şi, astfel, ne‑au rămas Misterele în lume. Dar asta e altă problemă, domnule Breton.

Ceea ce voiam de fapt să vă întreb, domnule Breton, vine, până la urmă, din altă preocupare, şi anume aceasta: oare numai realitatea unde există aşteptări se poate transforma în vers? Adică: ar putea oare poezia să fie înţeleasă ca momentele (plural) care precedă momentul (singular) în care un scaun, de exemplu, se rupe? Sau, altfel spus, mai definitiv: mi se pare că poezia e, pentru cuvinte, momentul în care limbajul e pe cale să se rupă în două. De ce? Pentru că a fost aşezată acolo o greutate excesivă: versurile aşază cuvinte deasupra limbajului, cuvinte care, unul lângă altul, atârnă mai greu decât e suportabil. Iar fraza poate să nu se prăbuşească niciodată, dar până la sfârşitul veacurilor promite să se prăbuşească, ameninţă să se prăbuşească. Şi se va prăbuşi.

Sau nu? Ce părere aveţi, domnule Breton?

Domnul Breton se ridică. Rămăsese aşezat multă vreme. Îşi întinse picioarele. Îşi îndoi trunchiul, făcând mici exerciţii. Mai întâi zece flexiuni, apoi cincisprezece abdomene.

Încercă să nu se uite în oglindă, se îndreptă către fereastră. Se uită afară. Izbucni în râs.

Era domnul Valéry, care trecea pe stradă, acolo jos. Înainta cu greu, pentru că era încălţat cu doi pantofi drepţi. Ce persoană interesantă! murmură domnul Breton.

*

*     *

Raţionamentul domnului Valéry era următorul:

Dacă încalţi doi pantofi stângi vei merge întotdeauna spre stânga, iar dacă încalţi doi pantofi drepţi vei merge întotdeauna spre dreapta.

Singurul lucru de mirare – gândea domnul Valéry – e cum reuşeşti s‑o iei la dreapta sau la stânga cu un pantof stâng şi unul drept.

În principiu – gândea domnul Valéry, în timp ce domnul Breton nu‑i vedea decât pălăria –, tocmai prin natura formei sale, un pantof ar anula mişcările celuilalt. Pantoful drept ar anula înclinarea pantofului stâng. Şi viceversa. Prin urmare, n‑ai merge decât în faţă.

Şi, în ciuda încrederii sale în voinţa omenească şi în liberul arbitru, domnul Valéry lua cu el neapărat, în plimbările lui, doi pantofi suplimentari: unul drept şi unul stâng.

Ca să o ia la stânga, îşi punea în picioare cei doi pantofi stângi, iar ca să o ia în partea dreaptă, făcea opusul.

Ritualul acesta era extrem de obositor şi de lung şi era enervant pentru cei care îl însoţeau.

*

*     *

De la fereastră, între timp, domnul Breton se mira de ce vedea. Domnul Valéry voia acum să meargă în partea stângă a cartierului: şi iată‑l încălţând doi pantofi stângi.

Dar, deodată, domnul Breton auzi o bufnitură puternică.

Era uşa clădirii de alături.

Tocmai ieşise delicata doamnă Woolf.

 

Domnul Breton termină de fumat. Se îndepărtă de fereastră şi se întoarse la oglindă. Era timpul să reînceapă interviul. Se aşeză. Porni reportofonul şi începu să vorbească.

 

Fragment din Alte cinci plimbări prin cartier (vol. II), de Gonçalo M. Tavares, în pregătire la Editura Allfa

AFACERI DE LA ZERO