În colecţia „Poeţi români contemporani” a Editurii timişorene Brumar au apărut de curând volumele semnate de două poete foarte bune, cu o biografie asemănătoare – amândouă vin spre literatură dinspre studii şi preocupări ştiinţifice.
Monica Patriche –Cât o mie de nopţi
Monica Patriche este lector dr. La facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti. A publicat articole de specialitate şi cărţi de specialitate. Dar şi cărţi de literatură: „Dar de nuntă”, „Ascultând plânsul ghitarei”, „Memoria fluviului”, „Seminţe de piatră/ Graines en pierre”. Cea despre care vorbim este prefaţată de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu.
„Mai puţin cu o noapte decât Şeherezadei îi trebuie personajului liric din Nopţile iguanei, prima secţiune a acestei cărţi, pentru a-şi depăna povestea, în care femeia şi bărbatul, aflaţi în postura de miri primi, îşi consumă dragostea – mai exact forma ei nepământeană, căci el este aproape lipsit de determinări fizice şi rămâne mut la toate interpelările ei, ca adâncit într-un somn perpetuu. Până la urmă, aceasta e o stare profund poetică, pentru că, în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul? Ai spune că taciturnul iubit, mirele mut, este o entitate adamică, iar ea «o nouă Evă», cum se şi autonumeşte la un moment dat.
Cred că nu forţez deloc când spun că, în cele mai bune pagini ale sale, cartea transcrie viziuni şi că nu metaforele, ci codurile, în cheia cărora sunt sublimate experienţele, primează aici.
Scenariile se derulează ritualic şi însuşi discursul capătă pe alocuri accente biblice, peste care nu se poate trece fără nelinişte şi luare-aminte.” (Ioan Es. Pop)
„E noaptea unică a femeii, care, cu păsări/ izbucnind din braţe, intră acolo unde te aştepţi/ ca păsările să nu găsească vreodată odihnă/ şi aripile lor să se zbată permanent – cripte/ în mişcare, ziduri obosite, lângă care/ aş îngenunchea permanent şi aş plânge.//Aş plânge şi lacrimile ar deveni grele,/ ar fi lacrimi de pământ amestecat cu frunze,/ pe faţa unei femei îndrăgostite. Şi pentru că ştiu/ nu numai că m-ai văzut, dar m-ai şi vizitat/ sub zidul de frunze, merg înainte în acest/ anotimp în care paşii devin grei, cadenţaţi,/ ca ai unei armate.// Tărâmul imaginaţiei s-a deschis pentru că/tu ai fost înainte acolo./ Miezul de somn dulce, parfumat, a fost armura ta/când ai umblat prin lume, singur, chemat/ de gândul meu, înviat de degetele mele,/ care căutau o prezenţă prelungită, ieşind din trup,/ ca o margine a lui care vrea să se desprindă,/ să plece, să călătorească, independentă/ şi luminoasă, păstrând căldura trupului viu.// Tu erai deja acolo, erai în această călătorie./ Mă aşteptai./Erai ceasornicul, alungit ca o sabie, care tăia/ marginile unei sfere de somn, portocalie/ şi înmiresmată, viaţa mea în care intru/ ca o străină, în miezul căreia tu eşti prezent/ mereu cu un pas mai devreme.”
Luminiţa Amarie –Cărbune de fum
Luminiţa Amarie s-a născut la 20 Ianuarie 1987 în Dorohoi, jud. Botoşani, a copilărit în comuna Ibăneşti, dar acum trăieşte şi lucrează la Londra. Studii de specializare în Secretariat Medical, Social, Turism, Marketing şi Administraţie imobiliară în Paris. A publicat trei volume de poezie („Lacrimile, dinţii albi ai durerii”, „Chintesenţa de a fi”, „Fericirile care dor”). Traian T. Coşovei scria în prefaţa la volumul „Chintesenţa de a fi”: „Poeta străbate un teritoriu între tăgadă şi speranţă şi disputat între trecutul asumat şi un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor-trecut se naşte un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării (...) Spirit profund şi puternic, Luminiţa Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedeşte că realitatea poate oricând deveni sentiment şi sentimentul caligrafie existenţială.”
„mi-au spus că femeile nu scriu poezie/ dar ei nu întâlniseră niciodată una”
„dormi şi somnul tău/adună noaptea/din visele tale ies câmpii cu flori şi sălbăticiuni/te privesc şi uit mâinile mele pe inima ta/caut să respir lin să pot îmbrăţişa bucuria ce iese// din trupul tău luminat de întuneric/ pentru că tu dormi femeia din mine iese din trup/ să te poată trăi/îţi spune pe nume apoi te înveleşte în ea/ visele tale se întorc la casa lor/ liniştea ta spune acum adevărul/ iar eu nu pot să fac mai mult decât să te iubesc/ mai mult decât să te-ngrijesc/ să mângâi somnul tău/ să îmblânzesc sălbăticiunile/ gândurile tale noi/ să mă rog lor să mi te dea// pentru că somnul tău de acum e atât de adânc/ femeia din mine iese şi se aşază în tine.” (cuib tu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
