Graţie Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă, anul acesta cititorii şi admiratorii lui Mircea Eliade au avut parte de un adevărat festin: vizita în România a doi dintre studenţii acestuia, astăzi profesori şi autori de cărţi peste care nu se poate trece.
Despre primul, Henry Pernet, am mai vorbit în această rubrică la timpul cuvenit: este elveţian şi a publicat recent în România o carte de corespondenţă cu profesorul său: "Mircea Eliade - Henry Pernet. Corespondenţă (1961 - 1986). Dragul meu prieten" (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011), în traducerea Mihaelei Gligor şi a lui Călin Cristian Pop. Ediţia este îngrijită de Mihaela Gligor, care scrie şi o postfaţă, iar prefaţa este semnată de Mac Linscott Ricketts. Aceeaşi echipă l-a adus în România pe Douglas Allen, pentru un program similar - conferinţe la Bucureşti şi Cluj -, după ce a publicat cartea acestuia "Mit şi religie la Mircea Eliade", în traducerea lui Liviu Costin, cu o postfaţă de Mihaela Gligor (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011).
Douglas Allen a fost profesor de filosofie la Universitatea din Maine (SUA), având ca specialitate fenomenologia religioasă şi filosofia lui Mahatma Gandhi. Este autorul a 14 cărţi şi a numeroase studii şi articole. A fost unul dintre colaboratorii profesorului din Chicago la faimoasa "The Encyclopedia of Religion", coordonată de M. Eliade. Până astăzi, Douglas Allen a scris nu mai puţin de cinci cărţi despre opera lui Mircea Eliade şi, declară în prefaţa la ediţia română, este foarte încântat să existe şi o ediţie în limba română a uneia dintre acestea. În Bucureşti, Douglas Allen a conferenţiat marţi şi miercuri la Biblioteca Metropolitană (M. Sadoveanu), la Universitatea Bucureşti (Facultatea de Litere) şi la Colegiul Noua Europă. Primele două conferinţe au fost dedicate lui Eliade şi moştenirii sale, iar cea de-a treia lui Mahatma Gandhi.
Fără îndoială, orice om care l-a cunoscut pe Eliade devine o sursă de informaţii pentru istoria culturii. Profesorul Allen a evocat câteva dintre întâlnirile sale personale cu Eliade, modul în care a avut şansa să fie luat sub aripa profesorului din Chicago, în condiţiile în care intenţiona să-şi dea un doctorat în filosofie indiană, iar alţi profesori din Statele Unite l-au refuzat. Cu siguranţă, experienţa indiană pe care au avut-o şi Eliade şi Allen a fost un bun punct de pornire.
Panoramarea pe care o face Allen interesului pentru opera ştiinţifică aparţinând lui Mircea Eliade este pragmatică, inteligentă şi generoasă. Indiscutabil, spre deosebire de imaginea sa în ţară, unde Eliade este, conform expresiei lui Allen, o "comoară naţională" (şi nu se înşală), Occidentul şi cercetătorii occidentali s-au îndepărtat întrucâtva de autorul celebrelor cărţi dedicate istoriei religiilor, şamanismului, yogăi. Explicaţiile sunt multiple: de natură ideologică, metodologică, ba chiar foarte subiective - complexul oedipian în cazul unor foşti apropiaţi, presupune Douglas Allen. Spre deosebire de aceştia, la celălalt pol, există încă adulatori lipsiţi de discernământ care, iarăşi, nu-i fac bine lui Eliade. Douglas Allen pretinde că face parte din categoria de mijloc - relativ redusă numeric -, cea a exegeţilor care-şi păstrează obiectivitatea şi care apreciază partea plină a paharului, identificând în vasta operă a profesorului Mircea Eliade acei vectori care încă rămân valabili.
Cu aceasta se ocupă, până la un punct, şi cartea de faţă structurată în 11 capitole, care abordează o generoasă tematică: "Antireducţionismul lui Eliade", "Criticii reducţionişti şi Eliade", "Dialectica sacrului", "Caracteristici şi funcţii ale simbolismului", "Atitudinile antiistorice ale lui Eliade", "Întâietatea structurilor non-istorice", "Camuflarea sacrului în lumea modernă profană" etc.
Nu intenţionăm să facem aici o prezentare a cărţii traduse în România. Mai interesante mi s-au părut impactul spuselor sale şi discuţiile, întrebările care i s-au pus lui Douglas Allen în Bucureşti. Cum a făcut de-a "îndrăznit" să-l proclame pe Iisus Hristos drept hierofania maximă - l-a întrebat Allan pe Eliade încă de la prima lor întâlnire. Ceea ce pentru alţi oameni de ştiinţă ar fi deosebit de riscant, mai ales astăzi, de când cu obsesiile aflate sub stindardul political correctness, am putea adăuga?
Curiozitatea sa pentru multiple domenii ale cunoaşterii, în opoziţie cu specializarea universitară de azi, pasiunea pentru substratul religios ancestral (regăsit în India, în România), iar nu pentru religiile oficiale, binomul sacru-profan - iată doar câţiva vectori care rămân de pe urma lui Eliade în viziunea lui Douglas Allen.
Dar autorul are şi multe obiecţii, precum aceasta: "abordarea lui Eliade trebuie să fie îmbogăţită pentru cel puţin trei motive: el respinge sau minimizează câştigurile modernităţii; exclude multe dintre vocile «celorlalţi» pe care Occidentul le-a suprimat; nu explică în ce mod alteritatea reprezentată în culturile tradiţionale a fost şi este reprimată. Aceasta deoarece, de pildă, vocile majorităţii au fost reprimate pe criterii de clasă şi gen atât în culturile tradiţionale, cât şi în cea modernă" "subliniere MV", (p. 396).
...Şi prin citatul de mai sus - ales neîntâmplător - ajungem la cel mai şocant moment al conferinţelor lui Douglas Allen la Bucureşti: acela în care, întrebat fiind care au fost lucrurile pe care şi le-a însuşit de la Eliade, acesta a recunoscut că a fost influenţat nu numai de îndrumătorul său de doctorat - pe care nu încetează să îl caracterizeze drept o persoană "foarte interesantă" atunci când enumeră, de pildă, diversele paradoxuri care "transpiră" din personalitatea istoricului religiilor. Ei bine, alte două au fost personalităţile care l-au marcat fundamental, mărturiseşte Douglas Allen: Mahatma Gandhi şi... Karl Marx! Mărturie riscantă în cazul celui din urmă, dacă este să facem recurs la memoria românească din cei 45 de ani de comunism şi la zicala "să nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului". Culmea, cu oarecare dezamăgire, Allen mărturiseşte că Eliade nu era interesat de Marx...! Precum majoritatea auditorilor români ai Universităţii Bucureşti care erau prezenţi în sală, presupunem, şi care - vizibil - s-au schimbat la faţă...
Candoarea lui Douglas Allen lasă însă loc generozităţii: rămâne unul dintre exegeţii importanţi ai lui Eliade, pe care însă nu-l va înţelege cu adevărat vreodată pentru simplul motiv că-i lipsesc instrumentele adecvate. Un Mircea Eliade tratat în cheie materialistă & marxistă este precum imitaţia de plastic a unui pom de Crăciun.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
