La cinci ani, este exmatriculată pentru indecenţă de la grădiniţa călugăriţelor ursuline din Santiago de Chile. La 14 ani, citeşte pe furiş O mie şi una de nopţi în atmosfera impregnată de senzualitate orientală a Beirutului. La 30 de ani, mamă de familie, militează în America de Sud pentru emanciparea femeilor şi revoluţia sexuală. La 45, îşi descoperă jumătatea în California. Însă, după cum recunoaşte chiar ea, nimic din ce a trăit nu se compară cu ceea ce şi-a imaginat… Într-o savuroasă alchimie a adevărului şi ficţiunii, Isabel Allende îşi însoţeşte confesiunile sentimentale şi viziunea asupra nenumăratelor faţete ale iubirii cu cele mai frumoase pagini despre dragoste din romanele, povestirile şi volumele autobiografice pe care le-a semnat.
Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă. În 1982, primul său roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). Un an mai târziu fiica scriitoarei moare în urma unei crize de porfirie. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De acelaşi succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în toamna lui 2007 publică romanul autobiografic Suma zilelor, în 2009, Insula de sub mare, în 2011 Caietul Mayei iar în 2013 Ripper.
În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.
*
* *
A fost o vreme când am avut o lungă iubire clandestină, o relaţie bazată pe râs şi senzualitate care a inspirat multe scene de amor din cărţile mele, numai că atunci când scriu mai importantă decât memoria este imaginaţia: scriu ceea ce mi-aş dori să experimentez. Magia meseriei mele îmi permite să trăiesc vieţile protagoniştilor mei, iar plăcerea de a descrie pe îndelete şi grijuliu întâlnirea erotică depăşeşte cu mult plăcerea de a o trăi...
Juan făcea parte dintre bărbaţii aceia arătoşi şi veseli cărora nici o femeie nu le rezistă la început, dar mai apoi îşi doresc să scape de ei, căci produc multă suferinţă. Nu se străduia să fie seducător (nu se străduia niciodată pentru nimic, de altminteri), era de ajuns prezenţa sa de mascul frumuşel ca să pună femeile pe jar; de la paisprezece ani, când începuse să-şi exploateze farmecele, trăia de pe urma femeilor. Râdea spunând că pierduse şirul bărbaţilor cărora nevestele le puseseră coarne din pricina lui şi al ocaziilor în care o luase pe coajă de la soţii geloşi. „Dar acum toate astea s-au terminat, acum sunt cu tine, dragostea mea“, adăuga atunci ca să mă liniştească, în timp ce îi arunca ocheade soră-mii. Aspectul şi felul lui de-a fi simpatic l-au făcut să fie preţuit şi de bărbaţi, era mare băutor şi jucător de cărţi, avea un repertoriu nesfârşit de anecdote decoltate şi planuri fanteziste de a câştiga bani fără efort. Am priceput repede că gândurile îi erau la ziua de mâine şi la viitor, fiind o fire nemulţumită. La fel ca atâţia alţii în perioada aceea, se hrănea cu poveştile fabuloase despre Lumea Nouă, unde comorile şi onorurile cele mai mari se aflau la îndemâna îndrăzneţilor dispuşi să rişte. Se credea menit isprăvilor majore, precum Cristofor Columb, care plecase pe mare înarmat doar cu propriul său curaj şi descoperise cealaltă jumătate a lumii, sau Hernán Cortés, care obţinuse cea mai preţioasă perlă a imperiului spa niol, Mexicul.
— Se spune că pe-acolo s-a cam descoperit tot ce era de descoperit, spuneam eu, încercând să-l fac să se răzgândească.
— Habar n-ai ce spui, femeie! Mai sunt încă multe de descoperit. Din Panamá până în sud e pământ virgin, acolo sunt bogăţii mai mari decât cele ale lui Soliman.
Mă îngrozeau planurile lui, asta ar fi însemnat să ne despărţim. În plus, bunicul auzise prin cârciumi că aztecii din Mexic făceau sacrificii umane. Se formau şiruri lungi de o milă, mii şi mii de nefericiţi prizonieri îşi aşteptau rândul ca să urce treptele templelor, unde sacerdoţii – sperietori sinistre, pline de sânge uscat şi proaspăt – le scoteau inima din piept cu un cuţit de obsidian. Trupurile cădeau pe trepte şi rămâneau grămadă pe jos, mormane de carne în descompunere. Cetatea stătea pe un lac de sânge, păsările răpitoare, sătule de carne omenească, erau atât de greoaie, că nu mai puteau zbura, şobolanii erau cât câinii ciobăneşti. Toţi spaniolii erau la curent cu aceste lucruri, dar asta nu-l speria pe Juan. În vreme ce eu coseam şi brodam din zori şi până-n noapte ca să agonisesc ceva bani pentru nuntă, Juan îşi petrecea timpul prin cârciumi, seducea fete şi muieri, bea cu bărbaţii şi visa să se îmbarce spre Indii, singura destinaţie pentru un bărbat de teapa lui, după cum spunea. Uneori dispărea cu săptămânile, chiar cu lunile, şi se întorcea fără să dea explicaţii. Unde se ducea? Nu spunea niciodată, dar cum îi dădea zor cu plecatul pe mare, lumea începuse să-l ia în bătaie de joc, iar mie să-mi spună „logodnica din Indii“.
I-am suportat purtarea mai mult decât ar fi trebuit, căci eram cu capul în nori şi cu trupul pe jar, cum se întâmplă îndeobşte când eşti îndră gostit. Juan mă făcea să râd, mă distra cu cântece şi versuri picareşti, mă făcea să mă-nmoi imediat cu sărutările lui. Era de-ajuns să mă atingă şi plânsul mi se transforma în suspine de amor şi supărarea în dorinţă. Bună-i dragostea, atoateiertătoare! N-am uitat prima noastră îmbrăţişare, la adăpostul unei păduri. Era vară, pământul tresălta, călduţ, roditor, mirosind a laur. Plecasem din Plasencia pe rând, ca să nu dăm apă la moară bârfelor, coborâserăm dealul, lăsând în urmă zidurile oraşului. Ne-am întâlnit la râu, am alergat mână în mână spre pădurea deasă, am căutat acolo un loc cât mai departe de drum. Juan a adunat frunze, a făcut un cuib, şi-a scos pieptarul pe care m-am întins eu, după care m-a învăţat fără grabă ceremoniile plăcerii. Adusesem măsline, pâine şi o sticlă de vin şterpelită de la bunicul, pe care am sorbit-o unul din gura celuilalt. Sărutări, vin, râsete, căldura care ieşea din pământ, iar noi îndrăgostiţi. Mi-a scos bluza şi cămăşuţa şi mi-a lins sânii, spunându-mi că erau precum piersicile coapte şi dulci, deşi mie mi se păreau mai curând nişte prune cam tărişoare. A continuat să mă cerceteze cu limba până când am crezut că o să mor de atâta plăcere şi iubire. Mai ţin minte că s-a întins pe spate pe frunze şi m-a aburcat peste el, goală, udă de sudoare şi dorinţă, căci dorea ca eu să fiu cea care să impun ritmul dansului nostru. Astfel, uşor şi ca în joacă, fără spaimă şi durere, mi-am pierdut virginitatea. Într-o clipă de extaz mi-am ridicat ochii spre bolta cea verde a pădurii şi mai sus, spre cerul fierbinte al verii, şi mi-am strigat tare şi îndelung bucuria pură şi simplă.
Din volumul Dragoste, de Isabel Allende, în pregătire la Editura Humanitas fiction, Seria de autor Isabel Allende. Traducere de Cornelia Rădulescu. Volumul va fi lansat de Ziua îndrăgostiţilor, pe 13 februarie, la librăria Cişmigiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
