Una dintre cele mai frumoase cărţi de critică nu doar din 2012, ci, poate, din ultimii ani, e recent apăruta "Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă"* a Mihaelei Ursa. În primul rând, pentru că ea umple un gol în peisajul criticii româneşti. După 90, când n-a virat direct spre jurnalistică, critica românească s-a încruntat întru refacerea canonului literar, angajându-se în programul general de "revizuiri" şi reconsiderări.
Nu zic că acestea din urmă nu sunt necesare, nici că ele sunt complete la ora actuală. Cu atât mai puţin că volumele unor critici precum Eugen Negrici, Sanda Cordoş, Iulian Costache Andrei Terian, Paul şi Bianca Cernat (pentru a enumera câţiva dintre autorii cei mai de seamă din ultimii ani) nu sunt utile în clarificarea unor problematici cruciale în istoria literară românească. Constat doar că a dispărut aproape fără urme acea critică gratuită - speriată probabil şi de inflaţia obligaţiilor CNCSIS şi ISI - care făcea casă bună cu eseul şi cu reflecţia morală. Ubi sunt, aşadar, Ibrăileanu sau Zarifopol, Paleologu şi Manolescu din "Teme", autori care şi-au scris măcar o parte din textele critice cu plăcerea de cititor ingenuu la vedere?
Cartea Mihaelei Ursa e cu atât mai surprinzătoare cu cât aproape nimic n-o recomanda să scrie un eseu hedonist despre ficţiunea erotică occidentală. Bine crescută la şcoala clujeană de critică şi istorie literară, autoarea a arătat până acum preocupări constante pentru abordarea teoretică a literaturii. "Optzecismul sau promisiunile postmodernismului" era nu atât o inventariere a fenomenului literar viu, cât mai degrabă o încercare de circumscriere a unei paradigme. Iar "Scriitopia", cartea următoare, construia în filigran imaginea unui teoretician doct şi serios, capabil să dialogheze dezinvolt pe teme teoretice de mare actualitate.
Astfel încât, încă din primele rânduri, "Eroticon" capătă aspectul de utopie personală a interpretului. E, cu alte cuvinte, cartea pe care Mihaela Ursa şi-ar fi dorit s-o scrie dintotdeauna. Faptul decurge, pe de o parte, din aspectul confesiv al "tratatului" - cum e subintitulat, niţel ironic - nu mai mare de 200 de pagini. La baza acestei biblioteci erotice de uz personal stă, după cum mărturiseşte autoarea, nu doar experienţa cu cărţile, ci şi experienţa "de viaţă" în cel mai pur sens al cuvântului. Referinţe mai mult sau mai puţin directe, dincolo de cărţi, sunt şi "textele existenţiale care sunt bărbatul şi copiii mei, oamenii pe care îi iubesc, prietenii şi studenţii mei cei înţelepţi înainte de vreme, dar care n-au apucat nici să trăiască totul, nici să iubească până la capăt". Cartea nu cade niciodată însă în stereotipia "trăiristă" şi în exhibarea kitsch a propriilor experienţe biografice. Mihaela Ursa aderă mai degrabă la modelul cercetătorului participativ - în vogă în disciplinele umaniste americane -, capabil să gireze cu propria personalitate autenticitatea descoperirilor ştiinţifice.
Pe de altă parte, caracterul de carte visată - a book comes true - provine din dezinvoltura pe care şi-o asumă interpretul în interiorul ei. Mânată de pasiunea pentru propriul subiect, Mihaela Ursa regăseşte în "Eroticon" o triplă libertate: a materialului de lucru, a abordării şi a mizelor. Autoarea are în vedere un corpus foarte larg de texte, cu treceri vertiginoase între etaje temporale, culturi şi chiar discipline diferite. Platon, Dante, Shakespeare, Jane Austin, Tolstoi, Flaubert, Boris Vian, Marquez, Bataille, Nabokov, Bruckner şi mulţi alţii sunt invocaţi integral sau doar episodic din unghiul teoriilor sau al practicilor erotice. Reflecţii, scene reprezentative, frânturi de imagini compun, mozaicat, acest tratat despre iubire menit să pună întrebări pe cât de simple, pe atât de stringente şi de captivante: De ce e asociată femeia cu Răul? Cum s-a ajuns la înţelegerea sexualităţii ca păcat originar? De ce iubirea maritală nu e un subiect de ficţionalizare? Cum s-a transformat iubirea-pasiune în discurs pasional? etc. Volumul câştigă în intensitate prin dublarea acestor problematici majore printr-un registru jos, parodic, extrem de savuros. Titlul fiecărui capitol, nu mai lung de două-trei pagini, rezumă o treaptă dintr-un traseu de iniţiere subtil şi amuzant, astfel încât cartea s-ar fi putut foarte bine numi şi "Dragostea povestită pe înţelesul cititorului inteligent". "Unde ni se arată cum poate ucide un nume", "Autorul îndrăgostit", "Unde se poate înţelege de ce au uraganele nume de femei", "Nu eu, Doamne! Eva e de vină!", "Unde se arată că pe Don Juan îl interesează bărbaţii", "Cum li se recomandă femeilor să mimeze orgasmul", "Curtezana şi material girl", "Despre cum ajunge teribila Catarina o biată păsărică", "Make love, not war!", "Unde se vede că Platon râde uneori", "Androginul - un sughiţ discursiv", sunt doar câteva dintre tematicile colorate de Mihaela Ursa cu mult umor.
De unde nu rezultă nicidecum un tratat neserios, ci doar unul redactat în tonalitatea adecvată unui subiect atât de proteic. Cuprinsă de ciclotimiile iubirii-pasiune pentru propria tematică, autoarea se deghizează pe rând în istoric al ideilor, în comparatist, în critic literar şi, pentru a pune stăpânire pe obiectul dorinţei odată pentru totdeauna, în …teoretician menit să aşeze totul în concepte. Căci flirtului cu ipostazele fragmentare ale discursurilor amoroase îi urmează, aproape logic, angajamentul conjugal faţă de câteva instrumente critice specializate. Mihaela Ursa priveşte toată această materie literară nărăvaşă din două unghiuri teoretice extrem de fertile: "eroticonul" şi "erotologia". Primul e chiar nucleul central al ficţiunii amoroase, întrucât postulează suspendarea caracterului discursiv al literaturii în favoarea celui vizual: "definesc eroticonul drept o imagine vizuală concentrată, la care avem acces prin intermediul discursului literar aflat la dispoziţie, dar în înţelegerea căruia discursul verbal dispare, se face nevăzut pentru a permite mai degrabă lectura proprie poeticilor vizuale în analiza imaginii, a figurii. Cu alte cuvinte, ficţiunea amoroasă ne obligă să vedem mai degrabă decât să citim". De aici şi miza majoră a cărţii: redescoperirea, în spatele tratatului de poetică amoroasă, a lecturii de plăcere şi a relaţiei nemediate dintre critic şi operă. Celălalt concept, "erotologia", e mai practic, în măsura în care îşi propune să inventarieze diferite tipuri de "pseudo-explicaţii", de "ideologii ale erosului", menite să-i restaureze discursiv adevărul ultim. Androginismul, platonismul, iubirea-pasiune, idilismul, iubirea-boală sunt doar câteva dintre aceste tipologii.
Noroc că, urmând cursul propriei plăceri, Mihaela Ursa nu-şi urmăreşte îndeaproape tipologiile. Frumuseţea "Eroticonului" constă în faptul că tocmai când autoarea începe să se ia în serios cu distincţiile şi taxinomiile, o dorinţă secretă o readuce în informul viu al textului. Ceea ce face ca analizele pe texte literare clasice, mult bătătorite, să devină originale şi nuanţate. Câteva dialoguri din Platon beneficiază de o lectură în cheie parodică, bine susţinută de argumente naratologice. Excelent identifică autoarea, apoi, imaginile obstacolelor necesare din poveştile amoroase ale lui Lancelot sau Don Quijote. Preferatele mele sunt, însă, reflecţiile şi asocierile libere între Madame Bovary şi Anna Karenina, cu totul simptomatice pentru prospeţimea privirii critice: "Doamna Bovary are capacitatea de a-şi şterge identitatea de fiecare dată când copiază comportamentul vreunui personaj de roman. Ea se lasă, într-un fel, locuită când de un personaj, când de altul, ca un medium prin care lumea cărţilor şi lumea vieţii sale comunică, de aceea, ea nu ştie cine este, iar ceilalţi sunt mereu circumspecţi faţă de lipsa ei de consecvenţă temperamentală (…) Cu Anna, lucrurile stau cu totul altfel: fascinând deopotrivă bărbaţi şi femei, ea constituie un centru de atracţie empatică pentru celelalte personaje ale romanului. Rădăcina acestei relaţii cu sistemul romanului se află tocmai în anti-bovarismul său clar: când se visează în locul personajelor despre care citeşte, Anna Karenina se visează invadându-le viaţa cu propria personalitate, cu propria viaţă, dezlocuindu-le pentru a face loc unui elan vital şi unei dorinţe de a trăi care nu mai încap în propria viaţă".
Probabil că lucrul cu adevărat remarcabil la "Eroticon" nu e atât plăcerea cu care a fost scris, vizibilă la toate nivelele textului, cât caracterul ei molipsitor, capabil să împace şi cititorul fără tragere de inimă spre critica literară.
*) Mihaela Ursa, "Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă", Cartea românească, Bucureşti, 2012, 216 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
