• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

„Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”/ de Tudor Greceanu

„Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”/ de Tudor Greceanu

Autor: Ziarul de Duminica

11 aug 2016 536

Ieşirea din încercuirea de la Stalingrad

 

Ne găsim la mijlocul lunii septembrie 1942 pe Pipera, la Bucureşti. Grupul 7 Vânătoare este comandat acum de locotenent-comandorul av. Crihană Grigore, fost şef al biroului Mobilizări din Flotilă. Om înalt şi voinic, el era un foarte bun organizator şi, sub autoritatea lui, refacerea grupului se desfăşurase în cele mai bune condiţii. Cu efectivele completate în personal navigant, specialişti şi trupă, aveam acum, din nou, 37 de avioane şi cadre complete pentru escadrilele 56, 57 (cap de grup) şi 58.

Escadrila 56 era comandată de Stătescu Tiberiu, 57 – de Alexandru Manoliu, iar 58 – de Dan Scurtu. În completarea acestor cadre au venit, în grupul nostru, căpitanul Alexandru Şerbănescu şi Dinu Pistol, ambii foşti ofiţeri de elită la vânătorii de munte, confirmaţi în aviaţie după obţinerea brevetelor de piloţi de vânătoare şi o scurtă trecere pe Me 109G.

Mutaţi disciplinar de la o unitate la alta ca „incomozi”, datorită personalităţii lor intransigente, ne-au fost repartizaţi – la cererea lor – pentru a pleca pe front, căci ştiam că vom pleca în curând pe front.

Făcusem tot felul de antrenamente, încercări de avioane, trageri la Mamaia, misiuni în apărarea teritoriului şi antrenări de piloţi noi, cu unele pierderi regretabile (Neagu Nicolae), şi eram la curent cu activitatea de pe frontul de Est şi cu grelele bătălii care se dădeau la vest de Stalingrad de către unităţile germane.

În prezenţa lui Jienescu, Romanescu, Celăreanu, Ramiro Enescu şi Gîrleanu, plecarea a avut loc în formaţii strânse, pe escadrile şi patrule, pe data de  28 septembrie 1942: Galaţi – Nicolaev – Melitopol – Rostov – Tuzov. Toate cu realimentare, două nopţi (Melitopol şi Rostov), iar la data de 1 octombrie aterizam la Tuzov, la circa 80 km vest de Stalingrad.

Cap compas 90 grade de la Pipera, zburând cu 500 km/oră trei zile, cu ochii pironiţi pe peisajul dezolant de sub noi, vedeam cum se înşirau sutele de kilometri care ne îndepărtau parcă ireversibil de casă, de ţara pe care o cunoşteam şi care „era a mea”. Nu-mi venea să cred că pustietatea care defila sub mine putuse fi străbătută cu piciorul de către trupele în luptă, că eu, NOI, vom intra în această luptă în care duşmanul principal părea să fie mai puţin inamicul, ci această imensitate dezolantă. 

Consideram că aveam puţine şanse să ajung vreodată să mă întorc de acolo de unde acum mă înfigeam etapă cu etapă, cu 500 km/oră.

Stepa Nogaika: un deşert de praf – nu-i pot spune „nisip” – în care pământul nu poate fi văzut decât la verticală, căci ziua praful se ridică până la 2.000 de metri înălţime. Busola mergea ca nebună din cauza subsolului bogat în zăcăminte de minereuri feroase şi nu puteai naviga decât la vedere.

Cu toată dificultatea ultimei etape (Rostov-Tuzov), căci nemţii de la Rostov n-au vrut să ne dea liber la decolare din cauza vântului de peste 100 km/oră, a furtunii magnetice, a prafului şi a vizibilităţii reduse, pe la orele 10 (ora Europei centrale) am aterizat cu bine la Tuzov, un cătun pierdut în nisip la o margine de cale.

Pe terenul de zbor ne aştepta un eşalon avansat al mecanicilor noştri, transportaţi acolo cu câteva zile înainte, cu un avion Ju 52 de la LARES.

Coloana auto, transportată cu trenul (Omida), a sosit abia a doua zi cu locotenent-comandor Ţăranu şi locotenent mecanic Simoneta şi, odată cu ea, benzina, corturile, hrana, celelalte. Corpul Aerian Român, care făcea parte din Corpul Expediţionar Român, se stabilise la Morozovskaja, cam la 200 km vest. Aici îşi aveau baza bombardamentul, recunoaşterea şi aviaţia sanitară.

Pe Tuzov, în afară de noi, mai erau două grupuri de vânătoare cu IAR-uri 80 şi o escadrilă de observaţie cu IAR-uri 39, comandată de căpitanul Dicescu.

Pe Tuzov n-am stat decât o săptămână, executând misiuni de însoţire, atacuri la sol, recunoaşteri de linii şi vânătoare liberă deasupra sectorului Stalingrad-Volga, nord şi sud. Imediat ce aerodromul nostru a fost descoperit de ruşi, am fost frecvent atacaţi de către asaltul şi vânătoarea sovietică (fără mari pierderi). Corpul s-a văzut nevoit să mute unităţile. Grupul 7 a fost trimis la Karpovka, 30 km vest de Stalingrad,  iar IAR-ul 80 la Pitomnic şi Obliskaja, la 60 km vest de Stalingrad.

Pe Karpovka nu eram singurii români. Se afla aici şi personalul de la cele două baterii de Artilerie Contra Aviaţiei. O baterie de Wikers 75, comandată de locotenentul Şerbu, şi o baterie de Reinmetall de 38 mm, comandată de căpitanul Apostolescu, în protecţie directă. Pe acelaşi aerodrom de campanie mai erau un grup german de Stukas şi o escadrilă de observaţie.

Subzistenţa o primeam de la nemţi. La fel, benzina şi muniţia.

Pe acest aerodrom am primit ordin să ne îngropăm în bordeie, căci aici urma să petrecem iarna; deja, media zilnică era sub 0º C. Materialele le luam chiar din Stalingradul complet distrus de artilerie şi bombardamentele aeriene. Construirea bordeielor a durat cam două săptămâni. Noi ocupam laturile de sud (calea ferată) şi est, iar nemţii laturile de nord şi vest. Aerodromul era, de altfel, nelimitat de mare şi destul de bun ca sol.

Misiunile decurgeau în ritm foarte susţinut deoarece inamicul ataca zilnic şi în oraş, şi în vecinătatea lui. Întâlniri, victorii şi pierderi erau pâinea noastră cea de toate zilele. Aici a căzut căpitanul av. Alexandru Manoliu, iar comanda Escadrilei 57 a fost luată de Alexandru Şerbănescu.

Lemne pentru foc în bordeie aduceam zilnic din Stalingrad, cu maşina, care ne completa „confortul” cu ferestre, poliţe, sobe de fier sau alte obiecte de mobilier mărunt. Vremea s-a deteriorat. Ninsoarea şi îngheţul acoperiseră totul. Făceam zilnic câte 3-4 misiuni fiecare, căci distanţa era mică, la înălţime mică (cât ne permitea plafonul) şi cea mai mare parte a misiunilor consta acum în atacul la sol al trupelor şi al blindatelor. Cele pe care le puteam descoperi, căci camuflajul la ruşi era o artă.

Grupul nostru era subordonat Corpului Aerian prin intermediul Flotilei 2 Vânătoare, comandată de căpitan comandor av. Titi Tănăsescu. Corpul era comandat de generalul de escadrilă Gheorghiu Ermil, având ca şef de stat major pe comandor av. Gheorghe Davidescu, iar la secţia a IV-a, pe Ionescu Râmnic.

Pe Karpovka, puşi în subzistenţa germanilor şi nedepinzând nici de Flotilă, nici de Corp, ne simţeam abandonaţi şi singuri. Cu marile unităţi de care depindeam nu mai aveam decât o vagă dependenţă operativă, iar legătura se stabilea numai prin radio, căci pentru telefon era prea departe. Ca aerodrom de lucru sau de nevoie foloseam şi un aerodrom chiar la vest de oraş, Gumrak. Avea o pistă betonată, însă era complet găurită de bombe şi proiectile. (Am făcut o dată o aterizare forţată pe el, cu un radiator împuşcat, şi am petrecut o noapte teribilă în canalizările oraşului Stalingrad.)

O dată la două săptămâni venea din ţară curierul, care ne aducea poşta cu un avion de la LARES şi care, din proprie iniţiativă, lungea cursa până la noi. Altfel, greu ar fi ajuns şi doar din când în când.

Repet că, începând din octombrie, vremea se înrăutăţise. Gerul era de minus 15-20º C, un vânt năprasnic de 50-100 km/oră şi un plafon atât de jos că adesea eram nevoiţi să zburăm cu burta la pământ, pentru a putea, cât de cât, să intervenim la nevoie. Cine n-a văzut niciodată aşa-numitul „ger alb” nu ştie că aerul poate deveni albicios şi opac, chiar fără ceaţă, opacitate datorată suspensiei moleculare de cristale de gheaţă care fac aerul să nu mai fie incolor, ci alb.

Pe data de 10 noiembrie 1942 am primit, direct de la Flotila 4 germană, iar apoi retransmis prin curier de către Corpul Aerian, un ordin în care ni se schimba misiunea. Ni se semnala că ruşii au spart frontul cam la 100 km nord de Stalingrad şi au un „mic” cap de pod peste Volga, care „desigur, va fi repede lichidat”.

Se mai produsese un „mic” cap de pod la 50 km sud, în regiunea lacului Zaza, în sectorul Diviziei a 3-a de bersaglieri italieni şi al Diviziei de cavalerie română. În rezervă erau doar rămăşiţele Corpului vânătorilor de munte români, care, la fel, „vor lichida imediat această operaţie”.

Zilele care au urmat au dovedit că lucrurile nu stăteau deloc aşa.

Cu toată vizibilitatea redusă, cu tot plafonul practic zero, noi executam zilnic până la 12 ieşiri de avion şi pilot, nemaialimentând decât cu muniţie, căci puteam face 2-3 misiuni fără a mai pune benzină; căram muniţia în capul a tot ce mişca în spatele frontului inamic. Dar, în timpul zilei, nimic nu mişca acolo. În zori găseam linia frontului tot mai avansată şi lărgită în cele două capete de pod. Acţiunea blindatelor se petrecea numai noaptea, iar ziua fiecare tanc pătrundea într-o clădire care se surpa asupra lui, constituind camuflaj. Seara pleca din nou la atac.

Toate mijloacele de luptă, oameni şi tehnică, erau vopsite în alb şi, de aici, dificultatea de a le descoperi din viteza avionului.

Foarte curând ne-am dat seama că această vastă învăluire urmărea o încercuire a trupelor noastre, a celor germane şi italiene. Sigur că a existat şi reacţie puternică germană, dar cu prea puţine forţe (căci unităţi în rezervă nu existau). Totuşi, ştiam că două corpuri de armată germană erau deplasate de urgenţă pentru a se opune atacului sovietic. Corpul blindat al generalului Guderian, aflaserăm noi, plecase într-un marş forţat cu intenţia să zădărnicească încercuirea, venind de la Orel (marş forţat care a rămas în analele războiului drept cea mai extraordinară mişcare de blindate din istoria militară), dar toate aceste intervenţii au fost tardive, căci pe ziua de 20 noiembrie am constatat că încercuirea se definitivase, iar Karpovka cu unităţile pe aerodromul ei, împreună cu Armata a 6-a germană, a generalului von Paulus, erau izolate într-un perimetru de circa 600 km².

Mă întorc puţin pentru a relata câte ceva despre comportamentul propriilor noştri comandanţi. În zilele de 11 şi 12 noiembrie noi raportasem prin radio Corpului Aerian situaţia. Am primit ordin că menţinem formaţia şi să trimitem înapoi coloana auto cu materialele, bagajele şi trupa, păstrând doar strictul necesar pentru a putea opera. De aceea, pe ziua de 16 noiembrie, coloana auto cu locotenentul mecanic Simoneta, plus 300 de oameni, a plecat spre Tacinskaja, unde se mutase Corpul Aerian (mult mai înapoi), în timp ce bombardamentul, recunoaşterea şi celelalte avioane rămăseseră la Morozovskaja. Seara, Simoneta s-a întors cu coloana, spunând că şoseaua (unica) fusese interceptată şi că nu mai aveam pe unde trece.

Am raportat Corpului Aerian. Nu peste mult timp s-a recepţionat radiograma „Puneţi-vă sub ordinele unităţilor germane de pe aerodrom şi în subzistenţa lor, nu putem face nimic pentru voi. Dumnezeu fie cu voi!”

Era un aviz de a nu mai deranja Corpul cu problemele noastre şi un fel de a se descotorosi de o unitate „sacrificată”.

Ulterior am aflat că la repetatele sesizări făcute de cei de la observaţie asupra mişcărilor de trupe şi blindate din spatele frontului rusesc, cu mult înainte de încercuire, generalul Ermil Gheorghiu răspunsese căpitanului Dicescu: „Vreţi să râdă nemţii de noi? Vă speriaţi? Nu mai fiţi alarmişti şi vedeţi-vă de treabă!” Aceste rapoarte au fost scrise şi se găsesc în arhivele militare.

În ziua de 20 noiembrie, după masă, ne-am pomenit pe aerodrom cu două avioane Savoia Marchetti pilotate de Udriski şi de Nae Spuză. Fără ordin, numai din solidaritate camaraderească, au venit la noi pentru a evacua răniţii (Panait Ioan, coechipierul meu, grav rănit, a refuzat evacuarea), piloţii fără avioane şi ce mai puteau lua din tehnicieni şi bagaje. Au plecat pe înserat, după ce le-am mulţumit. Ne-au îmbrăţişat. Erau convinşi că nu ne vor mai vedea.

Atunci a plecat de la noi şi Vintilică Brătianu, care aici şi-a încheiat cariera de foarte bun pilot de vânătoare, excelent luptător şi român.

Noi am rămas singuri, am luat legătura cu cei de la Stukas, ne-am pus sub ordinele maiorului Barnhelm şi am conlucrat cu ei în zilele următoare. Ei ne-au spus că la timpul util ne vor da ordin de evacuare.

Pe 21 şi 22 am însoţit formaţiile de Stukas şi împreună am atacat peretele încercuirii; acum ajunsese de 300 km. Activitatea aeriană rusească era slabă (totuşi, existentă) din cauza condiţiilor meteo atât de nefavorabile.

Pe ziua de 22 seara, Stukas-urile au plecat într-o „misiune” pentru care n-au cerut însoţire. Nu s-au mai întors pe aerodromul Karpovka. Ne-au lăsat absolut singuri, fără subzistenţă; numai cu benzină şi muniţie.

Presiunea ruşilor pentru a restrânge zona încercuită devenise atât de puternică, încât acum auzeam ziua şi noaptea duelurile de artilerie, de mitraliere şi „ronţăitul” specific al şenilelor de tancuri. Gerul făcea ca schimburile de santinelă să fie doar de o oră şi le dublasem. Oamenii erau nedormiţi, noi la fel şi mai trebuia să mai şi zburăm, atât pentru a ne opune cât de cât presiunii ruseşti, cât şi pentru a şti exact linia acestui front interior care se restrângea ceas de ceas.

Bateriile de artilerie antiaeriană fuseseră aduse pe aerodrom. Dintr-un moment într-altul ne aşteptam să fim atacaţi.

 

Din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Prefaţă de Neagu Djuvara. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743