Se spune că am o privire plină de pasiune,
dar aspră (o privire, chipurile, profundă,
întunecată). Nu ştiu, ce pot să spun?
Mereu la săpături, arheolog de taină,
mai port pe umeri colb şi-n ochi
scânteia unui drum, dar şi epuizarea.
Piele palidă, degete subţiri, straie
negre, prăfoase. O rază nevăzută
pleacă dinspre mine şi mă uneşte
cu o blândeţe secretă, dincolo de clarul lunii.
Nu pot să mă-mbunez, nu mă pot îmblânzi,
nu pot ceda. Acolo unde mulţi îşi află
plăcerea, eu nu găsesc nimic. Am rămas
pentru totdeauna a unui vis de foc. Şi astfel,
mulţumesc, într-o lume rece, undei unui răspuns,
reamintire a firului în stare să mă ducă-napoi
înspre ceea ce, în ochiul ochiului meu,
nu contenesc să văd.
De aceea îţi port recunoştinţă,
mulţime nepăsătoare, care te risipeşti generoasă
pe străzi, în fluvii de parfum, ori ţie, vânzător
necunoscut: în magazin ai răspuns parcă
la această ardoare şi ai făcut o reverenţă
în sufletul tău pentru ea, atunci când , dintre toate
dulceţurile, mi-o recomanzi pe cea de trandafiri.
Politeţea mai presus de orice, în vreme ce-mi întinzi
borcanul cu forfot răcoros în el, o calmă vâlvătaie.
A câta oară îmi repet în sine că, prin războaie,
dogme şi indiferenţă, prin decretata isprăvire-a
explorării, lumea comunică îndrăgostită, liberă,
printr-un fluid lăuntric. Sub măşti, o prospeţime
de neînfrânt.
Într-un trandafir am tânjit dintotdeauna să-mi afund
faţa, dimineaţa şi la apus. Într-un trandafir
să-mi văd blestemul şi să-l prefac în mireasmă,
în tremur de petale. Şi-apoi tot dintr-o roză
să ies, în zbor. După firea mea, aş fi fost altfel.
Soarta m-a silit să iau chipuri la care n-am visat,
să-nvăţ, ciudate, tot alte meserii şi meşteşuguri.
Supunerea la metamorfoză, priceperea
plină de bunăvoinţă m-a salvat.
Un înger ieşea mereu, ca dintr-un tablou de Magritte,
să se uite la mine, când îmi era greu.
Cumpăr dulceaţa de trandafiri, mă pierd
în icoana bobocului translucid -
foc latent, care-mi aduce-aminte că, în pofida
umilinţei, eu am puterea!
Şi pe moarte de-aş fi, puterea aceea ar fi în mineîntreagă.
Neguţătorule, tu ai nobleţe, fiindcă recunoşti, într-un
om deposedat, rangul său - cineva
care, fără-a avea nimic,
este totuşi bogat şi demn de respect.
Acasă, ca-ntr-o catedrală, în tăcere,
gust câte-o petală trandafirie,
sorb ceea ce n-am fost,
ce n-am putut fi, dar mă aşteaptă intact.
Pe sub geam trec, aromate,
într-un vacarm însumând tăcerea,
râuri de oameni.
Doar Domnul îmi vede masa, gardată de sfeşnice-lănci.
Pentru toată durerea mea,
El mă va preface-ntr-un trandafir.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
