Având la dispozitie avantajele progresului tehnic, urmariti de ideea vicioasa ca el ne va oferi si mai mult confort, am uitat complet ca existenta inseamna cu mult mai mult. Am uitat ca viata, daca vrem sa fim la nivelul menirii noastre, inseamna mai ales spiritualitate si morala, o indârjita biruinta asupra sinelui, in numele umanitatii adevarate si inalte. Am uitat tot asa ca nu trebuie sa pierdem memoria trecutului, a traditiei, a incercarilor dramatice prin care au trecut predecesorii. Fiindca adevarul despre om si despre destinul sau nu este deloc simplu.
Doina Rusti a inteles asta si, de la inceputul si pâna la sfârsitul romanului sau, isi sustine opinia conform careia o cautare limitata si nechibzuita nu duce la adevar, adica la acea intelegere care da orizont. Ea insasi a pornit spre adevar, ca sa-l caute, având constiinta omului modern si crezând, in pofida provocarilor timpului nostru nihilist, in ciuda senzatiilor noastre obsedante ca traim intr-un mod absurd si ca nu mai exista scop si cale, crezând cu tarie ca demersul ei isi are inca rost. Aceasta convingere strabate de-a lungul intregii naratiuni.
Romanul Zogru (tradus de Vasilka Aleksova la Editura Balkani, Sofia, 2008) este o calatorie in istoria românilor, de la timpul crunt al lui Vlad Tepes pâna la regimul tiranic al lui Ceausescu si chiar pâna in zilele noastre. Cu ajutorul lui Zogru – un duh cu idei omenesti despre bine si rau, o fiinta destul de stranie, care trece prin timp si spatiu pentru a se angaja fara incetare in dramele omenesti – suntem provocati, de fapt, sa ne gândim la destinul omenesc. Mai intâi, la destin - si abia dupa aceea la ceea ce este specific in istoria românilor, care noua ni se pare asa cunoscuta si atât de apropiata de istoria poporului bulgar.
Intr-adevar, romanul aduce un text tulburator, cu valoare ontologica. El ne ofera acea cunoastere in care faptele istorice si legendele formeaza o unitate, ci Zogru este o povestire despre trecut, despre viata si moravuri, despre tragic si sublim – cum este istoria oricarui popor. In cazul acesta este vorba despre istoria poporului român, mai precis – despre acele momente care au contribuit cel mai mult la formarea constiintei nationale, a personalitatii si spiritului românesc. Dar trebuie sa subliniez ca, oricât de interesante si impresionante sunt aceste aspecte istorice, cu mult mai importante sunt detaliile referitoare la om, de fapt, la acel personaj care a gasit reteta pentru a trece granitele timpului si care cuprinde in episoade memorabile incercarile cele mai frecvente ale oricarui om. Pe parcursul vietii sale fabuloase, Zogru cunoaste tradarea, iubirea, indiferenta sau razbunarea etc. Dar, odata cu acestea, exista, in romanul Doinei Rusti, un mesaj constant, aflat in subtextul povestirii, unde descoperim treptat intrebarile autoarei despre destinul fiintei omenesti.
Si fiindca acestea sunt intrebarile unei scriitoare românce, nu pot sa nu-mi amintesc ceea ce a scris un compatriot al ei celebru – Emil Cioran. Marturisesc ca, in timp ce citeam romanul, imi venea in minte câte unul dintre aforismele pesimiste ale acestui gânditor exceptional pe care poporul român l-a dat lumii. Sunt departe de a face niste comparatii speciale, cel putin fiindca Cioran este un filozof care crede ca natura umana, neputincioasa, nu poate fi vindecata sau ca in istorie nu exista scop si sens, iar omul e numai o fiinta trecatoare care, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, isi va termina existenta pe pamânt si in univers. Dar nu pot sa ignor ca tot Cioran credea ca „Noi toti suntem obsedati de radacinile noastre". Ce-ar fi stiut despre existenta, daca nu si-ar fi petrecut copilaria la Sibiu si Bucuresti si daca nu pastra amintirea acelui prieten al sau, care, dimineata, deschidea fereastra, se uita la cer si cerea iertare lui Dumnezeu pentru ca s-a nascut român? Altele ar fi fost conceptiile lui si poate ca viziunea lui despre istorie, cu toata cruzimea si absurditatea care o domina, ar fi fost alta, daca radacinile lui nu l-ar fi impulsionat sa scrie: „Nu este nimic mai rau decât drama fara rost, decât suferinta care nu intereseaza pe nimeni. Acesta e cazul tarii mele."
Evident, ca românca, si Doina Rusti este obsedata de radacinile sale, de originile si identitatea poporului sau si, nu in ultima instanta, de identitatea proprie. Oare ce altceva poate fi povestirea sa despre atâtea destine omenesti, umilite, dar aparând cu fermitate, intr-un mod propriu, dreptul lor la viata si traditie, daca nu memoria pulsatorie despre stramosi, despre trecutul in care se poate gasi cauza prezentului si a viitorului?
Autoarea nu spune, ca Cioran, ca poporul sau sufera de infrângere endemica. Nu afirma nici ca poporul sau sufera de ulcer incurabil si nu gaseste in suferintele lui „o drama fara rost", de care nu se intereseaza nimeni. Doina Rusti povesteste soarta unui popor care a suferit, la fel ca si al nostru, la fel ca multe alte popoare in lume. De asemenea, ea povesteste despre dragostea oamenilor si iluziile lor, despre josnicia si sperantele lor, despre credintele lor, despre ceea ce este statornic in inima omului si despre metamorfozele eticii omenesti. Pentru Doina Rusti toate acestea au importanta, deoarece omul este vazut ca o suma a circumstantelor existentiale, fie ele impuse ori arbitrare.
Dar, chiar daca romanul Zogru nu inspira pesimism, intr-un mod subtil, el sugereaza totusi convingerea lui Cioran ca „Omul poate deveni mai bun numai daca, dintr-un oarecare motiv, isi pierde ambitiile". Este inutil sa spun ca aceasta sentinta are in vedere numai ambitia egoista, fara temei, adica acele negre porniri ale inimii, pline de ignoranta, care duc la totala lipsa de mila si dragoste fata de celalalt. Pe de alta parte, tocmai aceste ambitii dau forta istoriei, mai ales in perioadele sale cele mai groaznice, fie ele demult trecute, fie abia terminate, cum este si epoca totalitarismului. O buna parte a romanului Zogru este dedicata timpurilor mai noi. Amintind momente de groaza si impas din vremea lui Ceausescu, autoarea camufleaza contextual meditatii juste si profunde asupra conditiei omenesti, sugerând ca urmarile acestei perioade sunt sesizabile si astazi, in anii grei ai tranzitiei, de dupa prabusirea dictaturii. Servitoarea care, in timpul „puterii populare", ia casa fostului ei stapân, este acum universitara, oamenii Securitatii, vor deveni ministri si deputati in România democrata. De altfel, perioada actuala este surprinsa in culori extrem de realiste: Cristi si afacerile sale necurate, pornografia postcomunista, lipsa de spiritualitate si morala a lui Andrei Ionescu, nu numai cea mostenita de la tatal si de la bunicul lui, ci si cea formata in anii de dupa dictatura, toate acestea ilustreaza ultimele doua decenii, destul de inrudite cu cele bulgaresti, ca prelungiri firesti ale unor erori de destin colectiv.
Zogru, aceasta fiinta fantastica, acest „suflet curat", despre care ne povesteste Doina Rusti, trece prin zbuciumata istorie a poporului român, capabil sa intre fara probleme in corpurile si in sufletele a mii de oameni. Doar in timpul comunismului devine, câteodata, neputincios, cum spune autoarea: „Perioada aceea a fost cea mai grea pentru Zogru, deoarece multi dintre oameni devenisera ziduri de netrecut: erau inchisi intr-o platosa de fier pe care el nu putea s-o strapunga." Prin urmare, in morala oamenilor s-au petrecut modificari de neiertat. Ceva din substanta omului, care a incetat sa fie o fiinta libera si morala, s-a transformat in obstacol pentru bunul si atotputernicul Zogru. Sa ne mai amintim si cât de des i se intâmpla sa fie stupefiat, nesigur si destul de neputincios, când incearca sa impuna binele, chiar si in anul 2005, despre care se povesteste in roman. Dar nu se poate spune ca, aceste episoade, care implica diferite destine, sunt in mod clar ilustrari ale degradarii morale din timpurile noastre; nu avem de-a face cu un mesaj cioranian despre destinul colectiv ori despere un blestem al omului, ajuns in faza sa decisiva. Sfârsitul romanului Zogru, care nu este deloc pesimist, nu ne spune asa ceva. Insa, in ceea ce ma priveste, nu ascund ca, citindu-l, nu o data, gândurile m-au dus si in aceasta directiE.
Doina Rusti a scris un roman interesant, cu o compozitie solida, de finete artistica. Intr-un mod original, ea evoca momente din istoria poporului român, insa romanul dobândeste dimensiuni metafizice, problematizeaza, provocând o meditatie continua asupra destinului omenesc, atât de fragil si de schimbator.
Fantasticul in roman, sustinut mai ales prin constructia personajului titular, se impleteste cu evenimentul istoric si cu o observatie exacta asupra firii omenesti, ceea ce creeaza impresia ca opera surprinde acel miracol al vietii, acel ceva care face ca esenta lumii sa dispara instantaneu in fiecare clipa care trece. Se poate vorbi in sensul acesta despre Zogru ca despre o imagine a iluziei si a mecanismelor fine care il fac pe om sa spere, cu acea fidelitate (care-l consterna pe Cioran) fata de plasmuiri si iluzii, in ciuda tuturor evidentelor. Romanul Zogru este o pledoarie in favoarea ideii ca istoria si existenta omului au rost si scop, insa Doina Rusti sugereaza in acelasi timp ca totul, tot ceea ce a gândit si ne-a povestit, ar putea fi doar rodul iluziei, al acelei iluzii care salveaza si sudeaza legaturile: iluzia artei adevarate si inspiratoare.
Literaturni Balkani, Sofia, 1/2009
(traducere: Vasilka Aleksova)
BOJIDAR KUNCEV, profesor de literatura moderna la Universitatea din Sofia, unul dintre cei mai apreciati critici literari din Bulgaria este totodata si un admirator al operei lui Cioran, din care citeaza cu lejeritate, si ale carui carti le citeste in special in germana.
Bojidar Kuncev a scris numeroase monografii, eseuri si tratate de estetica, intre care se numara "O viziune asupra poeziei" (1990), "Singur cu Gulliver" (1997), "Destinul in creatiile lui Atanas Dalchev, Alexander Gerov si Alexander Vutimski " (2003) s.a.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
