Prima şmecherie iritantă tronează chiar pe copertă, repetată pe pagina de titlu. Sus, in spaţiul rezervat, după canoane, autorilor, şi-au pus numele Nicolae Merişanu şi Dan Taloş, hotărâţi să ţâşnească din umbra lui Virgil Ierunca in lumina crudă a reflectoarelor şi să-şi facă un nume din exploatarea numelor, mai mari sau mai mici, care-l aşteaptă pe cititorul avid de senzaţional, dar şi cu pretenţii de subţirime intelectuală, intre coperţile primitoare, ca orice coperţi– „numele de ruşine". Apoi, mare, titlul menit să atragă şi să vândă, iar, ca subtitlu, numele adevăratului autor al antologiei, păcălitul care nu mai poate replica, pentru că nu mai este printre noi. Sărmanul Virgil Ierunca! Exploatat in scopuri comerciale şi de autorlâc ştiinţific-mediatic, devine, din autor de antologie, simplu colportor („după Virgil Ierunca"), iar colportorii antologiei apar pe copertă in locul rezervat autorului! Haram! Ruşine să le fie… (cui altcuiva decât) lăudătorilor comunismului (proşti dar cinstiţi?; deştepţi dar cinici?) şi scribilor slugarnici care intonau osanale cuplului demonic Nicolae-Elena!
„Antologia ruşinii" nu este, să o repetăm, opera cuplului Merişanu-Taloş, ci o rubrică ţinută de Virgil Ierunca in presa românească din exil, intre 1957-1961 şi 1971-1989. Imaginată şi pusă in operă nu ca să-l facă celebru sau bogat pe incăpăţânatul antologator al apologeticii bolşevice in variantă mioritică, ci pentru a constitui, prin juxtapunerea crâmpeielor consemnate, mozaicul unui antimodel ideologic, cultural şi, mai ales, moral – o monstruozitate care nu trebuie să se mai repete. Sarcina de a aduna textele alese de Virgil Ierunca pentru viitoarea antologie şi risipite prin presa exilului şi-a asumat-o tandemul Merişanu-Taloş. Dacă este sau nu o „ediţie integrală", aşa cum se susţine la p. 24, nu putem şti. Trebuie să-i credem pe cuvânt pe cei doi vânători-culegători de texte, care la inceputul anului 2008 se plângeau in presă că asupra lor se fac presiuni pentru a nu include in viitorul volum câteva feţe simandicoase. Să sperăm că, după cum promiteau, nu s-au lăsat nici intimidaţi, nici induplecaţi şi că ediţia cuprinde toate numele şi toate textele date de ruşine de Virgil Ierunca. Dar un drăcuşor vine şi ne şopteşte la ureche să ne indoim, fiindcă lipsa de profesionalism a celor doi nu poate fi suplinită de bunele intenţii…
Marele neajuns al cărţii vine din insăşi concepţia care a stat la baza alcătuirii ei, din modul de organizare: in loc să aleagă, aşa cum ar fi fost normal, criteriul cronologic, pentru a surprinde „ascensiunea tot mai alarmantă şi mai grotescă a acestui cult" sal personalităţii lui Nicolae Ceauşescut, aşa cum declară (pag. 15), increzători, neglijenţii noştri ingrijitori de ediţie, a fost preferat criteriul alfabetic, iar rezultatul este că pe aceeaşi pagină (de pildă pag. 38) apar texte din 1989, 1977 şi 1958! Să renunţi la viziunea diacronică organică a antologiei pentru a adopta sistemul fişelor de cadre e o decizie care ingreunează inutil atingerea scopului (declarat, nu şi urmărit) de „a inlesni comentarii critice şi analize argumentate ale fenomenului colaborării cu regimul comunist" (pag. 27). Adevărata dorinţă, nemărturisită, a celor doi editori, de a pune la indemâna noilor comisari ai poporului un instrument uşor manevrabil, sub forma fişelor personale, nu ar fi fost totuşi irealizabilă, chiar dacă se păstra cronologia. Un indice de nume ar fi oferit ordinea alfabetică jinduită. Căci băieţilor noştri le place să lucreze cu degetul: să arate acuzator spre scribi, nu să radiografieze fenomenul degradării scriitorului in scrib.
Faţă de amputarea dimensiunii diacronice amintite mai sus, observaţiile critice care urmează pot părea palide chiţibuşării, dar nu sunt decât argumente in plus pentru a demonstra neseriozitatea şi lipsa de profesionalism.
Am fi preferat ca textele să aibă indicată sursa, revista in care le-a publicat Virgil Ierunca. Tandemul nostru nu s-a arătat insă interesat de acest amănunt, lipsit de importanţă in ochii publicului doritor de sânge.
Contaminaţi, probabil, de mânia proletară care răzbate din câteva texte antologate, ingrijitorii noştri vorbesc de „slugi mereu dispuse să scrie intru gloria partidului", de „valurile de ruşine" din presa comunistă (pag. 12), despre „adaptabilitatea lichelelor" (pag. 21) şi despre „foştii lingăi de partid" (pag. 22). Am fi preferat un limbaj mai rece şi mai lucid care să explice, de pildă, ce e cu „Addenda" care ocupă un sfert din carte. Nici in „Cuvântul inainte", nici in „Nota asupra ediţiei" nu ni se explică de ce s-a tras linie şi o parte dintre texte apar in „Antologie", iar alta in „Addenda", primele beneficiind de note biobibliografice ale autorilor. Şi intr-o secţiune, şi in cealaltă intâlnim personaje de toată mâna, de la academicieni, scriitori şi artişti, până la politruci. De ce, atunci, unii să fie discriminaţi prin plasare in „Addenda"?
Şi am mai fi preferat ca ingrijitorii să ştie să mânuiască aparatul critic (să-l folosească pe „ibidem", de pildă, atunci şi acolo unde trebuie) şi să cunoască subtilităţile ortografiei (care spune că una e să inchizi ghilimelele şi să pui punct şi alta e să pui punct şi abia apoi să inchizi ghilimelele). Cum să credem in acribia unui asemenea „editor"?
Şi am mai fi preferat să ia in serios redactarea notelor biobibliografice, in care declară că au insistat „pe legătura scriitorilor/artiştilor cu instituţiile statului comunist". Câteva exemple ne vor edifica despre seriozitatea celor care le-au redactat: despre Eugen Barbu nu se aminteşte că a fost şi scenarist şi, mult mai important, membru corespondent al Academiei. Ion Agârbiceanu a fost decorat cu „Ordinul Muncii" şi cu „Steaua Republicii". Despre Ion Ardeleanu şi George Beza nu se ştie dacă mai sunt sau nu in viaţă şi se vede treaba că băieţilor noştri le-a fost lene sau au uitat să verifice. Radu Budeanu a fost redactor-şef la revista „Lumea", ediţia internaţională. Henri Coandă a fost membru al Academiei. Narcis Zărnescu a fost redactor la „Săptămâna" şi, după revoluţie, pionier al presei erotice. In ce ne priveşte, ne-am lămurit, ne vom opri aici cu semnalarea lipsurilor din note.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o ediţie serioasă a „Antologiei".
Despre impărţirea „scribilor ruşinii" in patru categorii (oportuniştii valoroşi, activiştii culturali, anonimii şi veleitarii, colaboraţioniştii din exil) evităm să ne pronunţăm. A făcut-o deja, la lansarea volumului, directorul Editurii Humanitas, care i-a calificat, in bloc, drept „mâncători de rahat" – unii, ce-i drept, de „rahat dublu rafinat". Formula a făcut deliciul presei.
Trist este că stilul acesta declamator-intransigent, pe care il inţelegeam şi il aprobam in anii 90, când apele nu se limpeziseră şi viitorul era pe muchie de cuţit (amintiţi-vă de lovitura de stat de la Moscova, care i-a făcut să schelălăie speriaţi până şi pe câţiva bătrâni ţărănişti) nu a devenit rece-chirurgical, singurul care ajută la stabilirea diagnosticului şi, eventual, a tratamentului. In prezentarea pe care şi-o face pe pagina a doua a cărţii, N. Merişanu ţine să precizeze că „Nu a fost membru al UTC, nici al PCR". Să treci, in anii 80, prin liceu şi prin facultate fără să fii „făcut" utecist sau membru de partid…? Ciudat, aproape anormal… Si să mai şi faci din asta, in 2009, un punct de onoare… Am fi preferat ca Nicolae Merişanu să fi fost şi utecist, şi membru de partid, dar să ştie să ingrijească o ediţie a „Antologiei ruşini"i…
Nu putem incheia inainte de a pune o intrebare nevinovată: banii pe care Merişanu-Taloş ii vor primi de la Humanitas se adaugă salariului pe care l-au incasat de la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, care i-a plătit ca să realizeze antologia? Si dacă da, ar fi dispuşi să-i doneze unor cercetători autentici, care să realizeze o ediţie decentă a „Antologiei ruşinii" a lui (nu „după") Virgil Ierunca…? Sau, şi mai bine, să păstreze drepturile de la Humanitas şi să doneze salariile, care au fost plătite din bani publici!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
