Doar putin dupa ce adormisem, pe la douasprezece si un sfert, sub fereastra mea a inceput sa tiuie alarma unei masini. Nu zece secunde, nu un minut, nu zece… Am coborat din pat si am inchis geamurile, desi in casa ma sufocam de caldura. Zadarnic. Am dat drumul la televizor. Zadarnic. Mi-am varat vata in urechi, dar tot zadarnic. Dumnezeule, iar proprietarul masinii nici gand sa dea vreun semn ca ii pasa de mine si de drama mea. Asta fie locuieste pe cealalta parte a blocului si nu aude nimic, fie a baut ca vita toata seara si acum doarme dus, fie s-a carat cu altii prin cine stie ce baruri si si-a uitat cheile de la masina acasa… Nu, e clar, noaptea asta nu va mai fi noapte.
Ies a cincea oara pe balcon si fumez. Ticaloasa de masina, care s-a transformat intr-un monstru, continua sa tipe la mine – si parca numai la mine – pedepsindu-ma poate pentru faptul ca nu m-am facut si eu tandari, ca sa n-o mai aud.
La trei (noaptea, dimineata), tiuitul continua sa-mi ia mintile, asa ca-mi infund urechile cu si mai multa vata, ca pe vremuri Ulise cu ceara, ca sa nu auda cantecul sirenelor, dar eu n-am norocul anticului grec, pentru ca vata nu-i ceara, iar camera nu-i corabie. Si de atatea ore de cand stau si tremur, visand la o mare razbunare, nimeni, dar absolut nimeni din blocul asta nu s-a trezit, nimeni n-a iesit la geam, nimeni n-a lansat vreun protest, de parca toti au murit si am ramas singurul viu ori, si mai rau, de parca am murit doar eu si am ajuns intr-un iad plin de parcari cu masini care tiuie la nesfarsit.
Nu, e clar, sirena masinii blestemate nu va tacea pana-n zorile largi, iar eu nu mai indur, asa ca pe la patru ma imbrac, ies pe usa, parasesc scara blocului si pornesc in bejenie, mutandu-ma din strada-n strada si din bulevard in bulevard, unde aud alarmele altor masini, dar parca nici una atat de ucigatoare ca a masinii din parcarea de sub fereastra mea.
Nu, nu ma intorc acasa nici la cinci, nici la sase. Sunt sigur ca ma asteapta, piuind pedepsitor, in iadul din parcare. Mor pe mine de frica de a ma intoarce la sapte, asa ca mai strabat trei bulevarde, iar la opt si jumatate, frant ca ultimul alcoolic, urc clatinandu-ma scarile spre apartament. Masina nu mai e in parcare, nesimtitul s-a trezit si a plecat, dar in urechile mele sirena continua sa tipe.
Asta ar urma sa fie ziua mea libera. Ar urma ca diseara sa merg sa-l ascult pe Harry Tavitian, am promis s-o fac. Dar n-o sa mai merg, o sa dorm. Pentru ca la noapte masina se va intoarce. Se va intoarce. Se va intoarce.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
