Ziarul de Duminică

Edward S. Curtis şi idilismul fotografiei etnografice (I)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Edward S. Curtis şi idilismul fotografiei etnografice (I)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

21.07.2016, 23:42 116

Christopher G. Cardozo, un pasionat colecţionar şi autor al câtorva volume dedicate operei fotografului Edward S. Curtis, a organizat o expoziţie itinerantă în care a adunat o suită de 100 de imagini reprezentative pentru modul în care maestrul a imortalizat pe „americanii originari” în mediul lor natural. Între 19 februarie şi 29 mai 2016 aceasta a fost deschisă la Palm Springs Art Museum din California. Fotografia etnografică a avut un reprezentant de vază în Edward Sheriff Curtis (1866-1952) care şi-a consacrat întreaga viaţă constituirii unui corpus documentar în care să fie reprezentate toate triburile indiene din Statele Unite ale Americii şi Canada.

Numele şi opera lui Curtis nu sunt necunoscute românilor, în special publicului bucureştean. Fotografii realizate de el au mai fost prezentate în câteva expoziţii de răsunet deschise în Capitală de-a lungul timpului, precum Vestul American – amplă prezentare a mirificelor ţinuturi apusene ale Lumii Noi şi a pionierilor care, prin temeritatea lor, au cucerit un continent – organizată în primăvara anului 1974 la Sala Dalles de Amon Carter Museum of Western Art din Fort Worth, Texas (apoi itinerată în alte câteva oraşe importante ale ţării), al cărei curator a fost dr. Ron Tyler, distins colaborator al revistei noastre (S.C.I.A. tom 5/2015), Arta indienilor din America la Bibiloteca Americană, în acelaşi an 1974, Reflexeimagini din America la Muzeul Naţional de Istorie a României, din 1976, Generaţii indiene, expoziţie de etnofotografie americană de la Arhiva Naţională Antropologică a Institutului Smithsonian din Washington D.C., organizată de noi în intervalul octombrie-decembrie 1994 la Fotogaleria Gad de la Etaj 3/4 a Teatrului Naţional şi Moştenire sacră: Edward S. Curtis şi indienii nord-americani, organizată de Ambasada Statelor Unite ale Americii în rotonda Sălii Auditorium de la Muzeul Naţional de Artă al României între 8 iunie-31 iulie 2006. 

Edward S. Curtis s-a născut în Wisconsin ca fiu al unui predicator. În 1887 a venit în Vest şi s-a stabilit la Puget Sound, în statul Washington, pentru ca, în 1891, să se dedice fotografiei şi să se mute în oraşul Seattle unde a deschis un studio. Devine, în scurt timp, portretistul la modă al elitei. Dar activitatea aceasta, deşi profitabilă, nu-l atrăgea prea mult. Ieşea adesea în afara oraşului şi fotografia spectaculoasele peisaje din împrejurimi. În 1896 a avut primul contact cu băştinaşii: atunci a realizat portretul unei bătrâne de 80 de ani, Prinţesa Angelina, fiica şefului Seattle, care dăduse albilor locul pe care se ridicase oraşul ce-i purta numele. Angelina era săracă şi-şi câştiga existenţa culegând scoici şi moluşte de pe malul oceanului pe care apoi le vindea la piaţă. Acolo, pe plajă a şi întâlnit-o fotograful. Pentru a o convinge să-i pozeze, Curtis i-a dat un dolar, fapt pe care bătrâna l-a apreciat foarte mult, remarcând că ar fi foarte profitabil pentru ea să fie mai des fotografiată decât să culeagă zilnic fructe de mare. O nouă ocazie de a cunoaşte populaţiile indiene s-a ivit în 1899, când a primit funcţia de fotograf oficial al expediţiei organizate în Alaska, de Edward H. Harriman, un magnat al căilor ferate.

Hotărârea de a realiza un mare portofoliu cu imagini ale tuturor triburilor indiene din Statele Unite era deja luată. S-a deplasat în capitala federală, la Washington, pentru a convinge oficialităţile de la Smithsonian Institution să-i subvenţioneze proiectul, dar a fost refuzat sub cuvânt că planul său era mult prea amplu şi ar fi necesitat munca a 50 de specialişti, iar el singur nu ar fi putut-o finaliza. Peste câteva decenii el avea să demonstreze că fusese capabil să ducă la bun sfârşit acest proiect gigantic, cu mari eforturi şi aproape fără alte ajutoare, dar cu mare entuziasm şi pasiune.

Între 1898 şi 1906 a făcut călătorii pe cont propriu în zona nord-vestică în care era chiar el stabilit, apoi în sud-vest şi în Marile Preerii. Soţia sa continua să conducă atelierul şi să facă portrete pentru a întreţine familia – aveau împreună trei copii – şi a-i subvenţiona proiectul. Dar Curtis şi-a dat seama că năzuinţele sale îi depăşeau cu mult posibilităţile materiale şi s-a hotărât să solicite subsidii din afară.

În 1905 a ţinut un ciclu de conferinţe la Washington, pe care şi le-a ilustrat cu imagini luate de el printre indieni şi pe care le proiecta cu „lanterna magică”. Expunerile sale s-au bucurat de mare succes şi au atras atenţia preşedintelui de atunci, Theodore Roosevelt, care era un mare iubitor al Vestului. Avea să se apropie foarte mult de preşedinte după ce acesta îl invitase, în 1908, la reşedinţa sa, să-l pozeze împreună cu întreaga familie, iar Curtis se împrietenise cu nepoţii acestuia, cu care se juca şi făcea giumbuşlucuri. Fotograful obţine protecţie prezidenţială şi recomandări către diverşi magnaţi. În 1906 i s-a adresat bancherului John Pierpont Morgan, considerat pe atunci cel mai bogat om al Americii şi un generos mecena, şi obţine de la acesta mult doritele sume necesare continuării lucrării. El preconizase că-şi va încheia documentaţia în 5 ani şi că are nevoie de 75.000 de dolari pentru deplasări, materiale şi cheltuieli neprevăzute.  Pierpont Morgan îi condiţionează patronajul şi ajutorul de publicarea imaginilor, aşa că a fost proiectată tipărirea a 20 de volume de text şi ilustraţie în 500 de exemplare, din care mecenatul trebuia să primească 25 de exemplare şi 300 de fotografii separate. Datorită acestui sponsor, în 1907 apare primul volum din The North American Indian, prefaţat de preşedintele Roosevelt. În 1909 a fost fondată o companie specială purtând acest nume. Din păcate, Pierpont Morgan moare în 1913, dar fiul acestuia preia contractul şi continuă să subvenţioneze proiectul, însă cu o pauză de aproape 10 ani, sponsorizarea fiind reluată abia din 1922.

În 1911, când fuseseră publicate doar 8 din cele 20 de volume, Curtis a făcut un nou turneu de conferinţe pentru a aduna fonduri. Folosea diapozitive făcute după fotografiile sale, pe care le colora de mână. Şi, pentru a-şi introduce auditorii în atmosfera specifică a ceremonialurilor tribale, expunerea era însoţită de muzică interpretată de o orchestră, după compoziţiile lui Henry F. Gilbert, inspirate de folclorul indian cules chiar de conferenţiar şi înregistrat pe cilindri de ceară, pe fonograful lui Edison.

Pentru atingerea scopului final, Curtis a îndurat multe privaţiuni. Petrecea mai tot anul pe drumuri, în condiţii precare de locuire şi igienă. Îşi transporta aparatele şi materialele pe catâri. De multe ori i s-a întâmplat ca aceşti catâri să scape poverile în apă ori să cadă cu totul în prăpăstii, pierzând rezultatul unei săptămâni de lucru. De patru ori indienii au deschis focul asupra lui, crezându-l vrăjitor. Dar el era deosebit de tenace şi nu lua în seamă asemenea lucruri. Uneori străbătea de mai multe ori aceeaşi distanţă, revenind pentru a-şi fotografia modelul în lumina dorită. Era foarte bun diplomat şi nu-i lua pe băştinaşi prea repede; dimpotrivă, se aşeza în preajma satului lor şi aştepta timp îndelungat pentru ca aceştia să se acomodeze cu el, să-l agreeze, să capete încredere în el şi să vină chiar ei să-i propună să le facă portretul. Fusese poreclit „The Shadow Catcher” (Cel ce prinde umbre), pentru abilitatea sa de a face fotografii. Dar lui îi plăcea să se definească drept „misionar” pentru că, la fel ca părintele său, şi el îndeplinea misiunea sacră de a aduna pe clişeele de sticlă chipurile şi mediul de viaţă al unei rase care, în acel moment, părea pe cale de dispariţie.

Fotografiile sale se plasează la graniţa dintre etnografie şi artă, având preponderenţă cea din urmă. A fost chiar criticat pentru lipsa de autenticitate din vestimentaţia diverselor modele unde se repetau, de la unul la altul, anumite elemente sau piese decorative. Intenţiile sale declarate erau de a prezenta indianul într-o lumină idilică şi cu aura de „bun sălbatic”, neafectat şi nealterat de contactul cu albii, ceea ce era foarte dificil după o coabitare, mai mult sau mai puţin paşnică de 200 de ani, ce lăsase urme adânci în civilizaţiile tradiţionale. El spunea „Pozele sunt menite a fi reproduceri pentru generaţiile viitoare care ar putea să vadă indianul cât mai natural posibil, aşa cum se mişca, încoace şi încolo, înainte de a vedea o faţă palidă şi de a şti că, în natură, mai există alte fiinţe umane sau altceva decât văzuse el. (...) Doresc să prezint indianul aşa cum era în viaţa sa normală, nobilă, astfel încât lumea să ştie că el nu a fost un vagabond corupt, ci un om cu o statură mândră şi cu înnăscută nobleţe.” De aceea, multe dintre imagini erau regizate în cele mai mici amănunte, erau aduse costume şi arme vechi, erau îndepărtate toate elementele modernităţii şi se căutau locaţii cât mai sălbatice. Unghiurile de fotografiere erau, de asemenea, studiate cu multă atenţie în prealabil. Totuşi, se întâmpla să-i scape câteodată câte un obiect modern, aşa cum este cazul cu un ceas deşteptător plasat în centrul compoziţiei cu interiorul unui cort al unei căpetenii Piegan: aceea era o piesă mult preţuită de locatari şi, de aceea, o aşezaseră la mare cinste, în imediata lor apropiere, fără a bănui că-i vor strica puristului fotograf imaginea ce se dorea o reconstituire a vieţii de altădată. Curtis a trebuit să retuşeze acel cadru, dar au mai rămas unele copii în care ceasul a fost păstrat.

Fusese influenţat de stilul fotografiilor lui Alfred Stieglitz cu accentuata lor picturalitate, cu absorbţii în umbră şi tonalităţi intense ori suprafeţe transparente, eterice. Multe dintre compoziţii sunt voit neclare pentru a sugera aburii dimineţii ori înserarea. Spre a accentua calităţile plastice ale imaginilor, acestea au fost tipărite manual, prin tehnica fotogravurii, pe hârtie specială, mată şi poroasă, cu o textură specială, vizibilă la o privire atentă a compoziţiei la fel ca structura pânzei ce slujeşte de suport unei picturi în ulei. Hârtia avea o fontă uşor gălbuie sau ocru iar imaginile erau sepia. Faţă de portretistica de studio unde, în secolul al XIX-lea, modelul era arar aşezat în profil şi aceasta numai la cererea sa expresă pentru că ştia că are trăsături frumoase ori interesante, Curtis excela în fotografii de profil, gros-plan, care evidenţiau expresivitatea şi nobleţea acestor reprezentanţi ai civilizaţiilor naturii. Uneori folosea câte un paravan ori o draperie pe care să se deseneze mai bine profilul, eventual decupat pe propria-i umbră. Prefera fondurile neutre, cerul încărcat de nori sau vegetaţia pădurii, pe care adesea le estompa spre a nu concura cu nimic acele chipuri puternice, ridate şi marcate de intemperii ale războinicilor şi căpeteniilor. Tehnicile sfumato şi clarobscur, preluate din pictură, dau un efect deosebit prin nota de mister ce o conferă subiectului, întors parcă din alte vremuri şi încă învăluit de mantia nedefinită a iluziei. Totuşi, modelele erau cât se poate de reale şi cunoşteau prea bine realităţile vremurilor în care trăiau şi, de aceea, mulţi a trebuit să fie plătiţi pentru a accepta să pozeze.

În mulţimea de portrete expresive pe care a realizat-o în lunga sa carieră se detaşează acela al lui Joseph, căpetenia Nez Perce, cu destin sublim prin tragismul său, ale cărui trăsături nobile, cu o expresie împietrită, de sfinx, sunt marcate de trista experienţă a vieţii de luptă şi de speranţe năruite, în care a ştiut să îşi păstreze demnitatea şi măreţia.

„Cel ce prindea umbre” avea o imaginaţie compoziţională inepuizabilă. Fiecare motiv şi model îl stimula să-l pagineze altfel, să îi evidenţieze personalitatea şi specificul zonal, să valorifice elementele decorului natural în care îl plasa. În acest sens pot fi comparate două compoziţii în care sunt surprinşi câte doi călăreţi din regiuni şi în anotimpuri diferite: Apus de soare în ţinutul Navajo şi Campanie de iarnă, Aparoke. În ambele artistul şi-a aşezat aparatul la nivelul de călcare spre a obţine o imagine montantă, monumentală, a călăreţilor. În primul caz, zona aridă nu agresează cu nimic siluetele statuare ale războinicilor călări pe când, într-a doua, zăpada în care se înfundă copitele şi peisajul montan înceţoşat ofereau fundalul potrivit pentru sublinierea grandorii celor doi călăreţi porniţi pe calea războiului în sezonul rece.

AFACERI DE LA ZERO