• Leu / EUR4.9474
  • Leu / GBP5.8404
  • Leu / USD4.7141
Ziarul de Duminică

Elizabeth a dispărut/ de Emma Healey

Elizabeth a dispărut/ de Emma Healey

Autor: Ziarul de Duminica

19.05.2016, 23:39 122

Traducere din limba engleză de Manuela Bulat

Roman de suspans şi psihologic sofisticat şi, în acelaşi timp, meditaţie sfâşietor de onestă asupra memoriei, identităţii şi îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenţei senile şi care începe o căutare disperată pentru a-şi găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani şi va avea consecinţe cutremurătoare. Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliţia, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notiţe scrise de mână pe care şi le lasă singură şi cu un sentiment copleşitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul şi să-şi salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariţie rămasă nerezolvată – cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleşesc, Maud găseşte o nouă motivaţie în căutarea ei. Ar putea misterul dispariţiei lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?

„O poveste captivantă de viaţă. O istorie extraordinară despre o tragedie obişnuită.” – Independent

„... o scriitură detectivistică palpitantă şi, în acelaşi timp, o descriere zguduitoare a suferinţei mentale. Şi totuşi mai expresivă şi mai amuzantă decât te-ai aştepta.” –  Observer

„Un roman de debut fascinant.” – New York Times 

 

– Ştiţi că o femeie în vârstă a fost jefuită pe-aici? Spune Carla lăsându-şi coada neagră şi lungă să-i şerpuiască peste un umăr. Ei bine, de fapt în Weymouth, dar ar fi putut să fie aici. Aşa că nimeni nu poate fi prea prudent. Când au găsit-o, Jumătate din faţă îi era zdrobită. Ultima propoziţie a rostit-o cu voce joasă, dar deficienţele de auz nu reprezintă una dintre problemele mele. Îmi doresc să nu-mi fi spus astfel de lucruri – mă lasă cu un sentiment neplăcut mult timp după ce uit poveştile în sine. Mă cutremur şi privesc pe fereastră. Nu-mi dau seama în ce direcţie este Weymouth. O pasăre trece în zbor prin faţa mea.

– Am destule ouă? – O mulţime, aşa că nu trebuie să ieşiţi astăzi. Ridică mapa îngrijitoarei, dă din cap aprobator spre mine şi mă priveşte până când aprob şi eu din cap. Mă simt de parcă aş fi la şcoală. Cu o clipă în urmă, aveam ceva în minte, o poveste, dar i-am pierdut firul deja. A fost odată ca niciodată – aşa începea? A fost odată ca niciodată o pădure întunecoasă în care locuia o femeie bătrână, bătrână, pe nume Maud. Nu-mi dau seama ce-ar putea urma. Poate, ceva de genul că îşi aştepta fiica să vină în vizită. Păcat că nu locuiesc într-o căsuţă dintr-o pădure întunecată – cred că mi-ar plăcea. Iar nepoata mea mi-ar aduce mâncare într-un coş. O bufnitură care se aude de undeva din casă mă face să rătăcesc cu privirea prin camera de zi – un animal, o blană de purtat afară zace pe braţul unei canapele mici. Este a Carlei. Niciodată n-o pune în cuier – bănuiesc că se teme să n-o uite. Nu mă pot abţine să nu mă holbez la ea, fiind sigură că se va mişca sau că se va refugia într-un colţ, sau că mă va mânca şi-mi va lua locul. Iar Katy va trebui să comenteze despre ochii ei mari, despre dinţii ei mari.

– Sunt atâtea conserve de piersici! strigă Carla din bucătărie. Carla, îngrijitoarea. Aşa li se spune, „îngrijitoare”. Trebuie să încetaţi a mai cumpăra mâncare, ţipă ea din nou. Aud conservele zgâriind blatul laminat. Aveţi destulă pentru o întreagă armată. Destulă mâncare. Niciodată nu poţi avea destulă mâncare.

Majoritatea pare să dispară oricum şi nu poate fi găsită nici după ce o cumperi. Habar n-am cine o mănâncă. Fiica mea e la fel.

– Ajunge cu atâtea conserve, spune ea scotocind prin dulapuri cu fiecare ocazie. Cred că hrăneşte pe cineva. Jumătate din mâncare dispare luată de ea, iar apoi se întreabă de ce trebuie să mă duc la cumpărături din nou. În sfârşit, oricum nu mi-au mai rămas multe plăceri în viaţă.

– Oricum nu mi-au mai rămas multe plăceri în viaţă, spun eu ridicându-mă în fotoliu pentru ca vocea să-mi ajungă până în bucătărie. Strălucitoare ambalaje de ciocolată sunt îndesate pe lateralele pernei fotoliului şi foşnesc din pricina mişcării, iar eu le scot de-acolo. Soţul meu, Patrick, obişnuia să mă certe că mâncam dulciuri. Mâncam multe acasă. Era plăcut să mănânc un şerbet de lămâie sau să beau o ceaşcă de caramel când doream, deoarece la centrala telefonică nu ni se permitea s-o facem – nimeni nu vrea să stea de vorbă cu o telefonistă care are gura plină. Dar el zicea că îmi strică dinţii. Însă eu am bănuit întotdeauna că era îngrijorat mai degrabă de silueta mea. Bomboanele mentolate Polo erau compromisul nostru, şi încă îmi plac, dar acum nu mai are cine să mă oprească dacă vreau să mănânc o cutie întreagă de praline. Ba chiar pot să-mi încep ziua cu ele. E dimineaţă acum. Ştiu asta pentru că soarele bate pe căsuţa păsărelelor. Dimineaţa, străluceşte pe căsuţa păsărelelor, iar seara, pe brad. Am o zi întreagă la dispoziţie până când lumina să ajungă la acel copac. Pe jumătate încovoiată, Carla intră în camera de zi culegând ambalajele bomboanelor din jurul picioarelor mele.

– N-am ştiut că eşti aici, dragă, spun eu.

– V-am pregătit prânzul. Îşi scoate mănuşile de plastic. Este în frigider, şi am pus un bileţel pe el. Acum, este 9.40. Încercaţi să nu-l mâncaţi până la 12.00, bine? Vorbeşte de parcă mereu înfulec totul, imediat după plecarea ei.

– Am destule ouă? întreb eu, fiindu-mi brusc foame.

– O mulţime, zice Carla punând mapa pe masă. Am plecat. Helen o să vină mai târziu, bine? La revedere!

Uşa din faţă se aude închizându-se, şi o aud pe Carla încuind-o. Încuindu-mă în casă. Peste uniformă, poartă o haină cu gluga tivită cu blană. O îngrijitoare în haine de lup. Când eram mică, aş fi fost bucuroasă să am o casă a mea, să mănânc ce era în cămară şi să port cele mai bune haine, să pun gramofonul să cânte şi să mă întind pe duşumea. Acum, aş prefera să am companie. Lumina a fost lăsată aprinsă, iar bucătăria seamănă cu o scenă goală, când intru să rearanjez lucrurile în dulapuri şi să văd ce mi-a lăsat Carla pentru prânz. Aproape că mă aştept să intre cineva, mama cu cumpărăturile ei sau tata cu braţele pline de peşte şi cartofi, şi să spună ceva teatral, ca în una dintre piesele de la Pier Theatre. Tata ar zice „Sora ta a plecat” şi s-ar auzi o tobă sau o trompetă, sau ceva, iar mama ar spune „Şi nu se va mai întoarce niciodată”, după care ne-am uita cu toţii unul la altul, spre încântarea publicului. Scot o farfurie din frigider întrebându-mă care ar fi replica mea. Pe farfurie este lipit un bilet: „Prânzul lui Maud, pe care să-l mănânce după ora 12.00”. Scot folia de pe farfurie. Este un sendviş cu brânză şi roşii. După ce termin de mâncat, mă întorc în camera de zi. E atât de multă linişte aici, nici măcar ceasul meu nu ticăie tare. Totuşi, arată timpul, iar eu îi privesc limbile mişcându-se încet în cerc, deasupra şemineului cu gaz. Am ore întregi din zi pe care trebuie să le umplu cumva, iar la un moment dat, trebuie să pornesc televizorul. E una dintre acele emisiuni de canapea. Doi oameni care stau pe canapea se apleacă spre o persoană care stă pe canapeaua aflată în faţa lor. Zâmbesc şi clatină din cap, iar în cele din urmă, cea care stă singură începe să plângă. Nu-mi dau seama despre ce-i vorba. După aceea urmează o emisiune cu oameni care umblă prin diferite case, căutând lucruri pe care să le vândă. Genul de lucruri urâte care sunt surprinzător de valoroase. Cu câţiva ani în urmă, aş fi fost îngrozită de mine însămi – să mă uit la televizor în plină zi! Dar ce altceva să fac? Uneori, citesc, dar intriga romanelor nu mai are sens şi nu-mi amintesc niciodată unde am rămas. Aşa că pot să fierb un ou. Pot să mănânc un ou. Şi pot să mă uit la televizor. După aceea, pur şi simplu stau şi o aştept pe Carla, pe Helen sau pe Elizabeth. Elizabeth este singura prietenă care mi-a mai rămas – celelalte sunt în cămine de bătrâni sau în mormânt. E pasionată de aceste emisiuni despre căutarea de lucruri de vânzare şi speră că, într-o zi, va găsi o comoară ignorată. Cumpără tot felul de farfurii şi vaze hidoase, din magazine caritabile, ţinându-şi degetele încrucişate pentru a atrage norocul. Uneori, îi cumpăr şi eu lucruri, în general porţelanuri ţipătoare – e un fel de joc de-a cine găseşte cel mai urât obiect de porţelan de la Oxfam. E o copilărie, dar am constatat că doar atunci când sunt cu Elizabeth, când râd cu ea mă simt eu însămi.

Mă frământă ideea că era ceva ce trebuia să-mi amintesc legat de Elizabeth. Poate că voia să-i dau ceva. Un ou fiert sau nişte ciocolată. Fiul ei îi dă raţii de înfometare. Nu cheltuieşte bani nici măcar pe noi aparate de ras pentru el. Elizabeth spune că pielea lui e jupuită din cauza bărbieritului şi îşi face griji că o să-şi taie gâtul. Uneori, aş vrea s-o facă. Zgârcitul! Dacă nu i-aş da eu de mâncare în plus, ar muri de foame. Am un bileţel pe care scrie să nu ies, dar nu văd de ce nu. Nu poate fi nimic rău în a da o raită pe la magazin. Scriu o listă înainte de a-mi pune haina, îmi găsesc pălăria şi cheile, verific dacă am cheile în buzunarul care trebuie, apoi, când ajung la uşa din faţă, verific din nou dacă le am. Pe asfalt sunt pete albe acolo unde melcii au fost călcaţi în timpul nopţii. Pe străzi apar mereu sute de victime după o noapte ploioasă. Dar mă întreb ce lasă acele urme, care parte din melc face ca pata să se albească în felul acela?

– Deci nu păli, iubite melc, spun eu aplecându-mă cât de mult îndrăznesc, pentru a vedea mai bine.

Nu-mi amintesc de unde este citatul, dar este posibil să fie chiar despre asta. Trebuie să încerc să ţin minte să-l caut când mă întorc acasă. Magazinul nu e departe, dar deja sunt obosită când ajung acolo fiindcă, din nu ştiu ce motiv, tot cotesc aiurea, ceea ce înseamnă că trebuie să ocolesc din nou toate clădirile pentru a ajunge în acelaşi loc. Mă simt ca după război. Adesea, mă rătăceam în oraş deoarece casele fuseseră bombardate şi transformate în mormane de moloz şi brusc apăreau spaţii goale, şi drumurile erau blocate de cărămizi şi zidărie, şi mobilă ruptă. Carrow’s este un magazin mic, ticsit cu lucruri pe care nu le vreau. Îmi doresc să mute nenumăratele şiruri cu bere la cutie şi să facă loc pentru ceva util. Totuşi, magazinul e dintotdeauna aici, încă de pe vremea când eram copil. Au schimbat doar firma, cu câţiva ani în urmă. Acum, pe el scrie Coca-Cola, iar Carrow’s este înghesuit dedesubt, de parcă şi-ar fi adus aminte cu întârziere. Îl citesc în gând în timp ce intru, iar apoi, oprindu-mă lângă un raft pe care se află cutii, citesc cu voce tare lista de cumpărături. Ricicles şi Shreddies, indiferent ce-or fi ele. – Ouă. Lapte – semnul întrebării. Ciocolată. Răsucesc hârtia astfel încât lumina să cadă pe ea. În magazin se simte un plăcut miros de carton, şi mă simt de parcă aş fi în cămara de acasă. Ouă, lapte, ciocolată. Ouă, lapte, ciocolată.

Rostesc cuvintele, dar nu mi-e prea clar cum arată aceste lucruri. Ar putea fi în cutiile din faţa mea? Continui să murmur cuvintele de pe listă şi în timp ce înaintez încet prin magazin, dar acestea încep să-şi piardă semnificaţia şi sună ca o psalmodiere. Pe listă scrie şi „dovlecei”, dar nu cred că vând aşa ceva aici.

– Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Horsham? Reg se apleacă peste tejghea, iar cardiganul lui gri se desface, acoperind dulciurile de un penny aflate în tăviţa lor din plastic şi lăsând pe ele scame de lână. Mă priveşte în vreme ce mă plimb prin magazin. Băgăcios individ. Nu ştiu ce păzeşte. Şi ce dacă, odată, am ieşit cu ceva fără să plătesc. Şi ce dacă? Era doar o pungă cu salată verde. Sau era un borcan cu gem de zmeură? Am uitat. În sfârşit, oricum a primit-o înapoi, nu? Helen i-a dus-o înapoi şi asta a fost tot. Şi nu e ca şi cum el n-ar face greşeli – de-a lungul anilor, de multe ori nu mi-a dat restul corect. Conduce acest magazin de decenii, aşa că e timpul să iasă la pensie. Dar mama lui n-a renunţat să lucreze până la nouăzeci de ani, aşa că probabil şi el va mai munci o vreme. Am fost bucuroasă când bătrâna a renunţat în cele din urmă. Ori de câte ori veneam, obişnuia să mă tachineze fiindcă, în adolescenţă, o rugasem să primească o scrisoare pentru mine. Îi scrisesem unui criminal şi n-am vrut să primesc răspunsul acasă, plus că folosisem numele unei vedete de film, în loc de al meu. Nu mi-a răspuns, dar mama lui Reg crezuse că aşteptam o scrisoare de la un iubit şi obişnuia să râdă în legătură cu asta mult timp după ce m-am măritat. După ce venisem? Rafturile pline se încruntă la mine în vreme ce le dau ocol, iar linoleumul albastru cu alb se holbează la mine, murdar şi cu crăpături. Coşul meu este gol, dar cred că mă aflu aici de ceva timp. Reg mă priveşte. Întind mâna şi iau ceva – e mai greu decât mă aşteptam, iar braţul meu este brusc tras în jos de greutate. E o conservă cu felii de piersici. Îmi convine. Pun câteva în coş, punându-mi pe braţ mânerele acestuia. Zăbrelele subţiri de metal se freacă de şoldul meu pe când mă îndrept spre tejghea. – Sunteţi sigură că asta aţi venit să cumpăraţi? întreabă Reg. Chiar ieri aţi cumpărat foarte multe felii de piersici.Îmi aplec privirea spre coş. Aşa să fie? Chiar cumpărasem aceleaşi lucruri ieri? Tuşeşte, iar eu văd un licăr de amuzament în ochii lui. – Foarte sigură, mulţumesc, spun eu cu voce fermă. Dacă vreau să cumpăr felii de piersici, pot să cumpăr felii de piersici. Ridică din sprâncene şi începe să tasteze preţul. Îmi ţin capul ridicat şi mă uit cum conservele sunt puse în chestia de cărat din plastic, pentru cărat, dar obrajii îmi sunt fierbinţi Ce am venit să cumpăr? Bag mâna în buzunar şi găsesc o hârtie albastră, pe care văd scrisul meu: „Ouă. Lapte? Ciocolată“. Iau o tabletă de Dairy Milk şi o pun în coş, ca să am măcar un lucru din cele de pe listă. Dar nu mai pot să pun piersicile la loc, Reg ar râde de mine. Plătesc punga cu conserve şi pornesc la drum cu ele zăngănind. Merg încet fiindcă punga este grea, iar umărul şi spatele genunchiului mă dor. Îmi amintesc vremea când treceam vâjâind pe lângă clădiri – aproape în goană –, către şi dinspre casă. Când mă întorceam, mama mă întreba ce văzusem, dacă anumiţi vecini erau afară, ce părere aveam despre noul gard al grădinii cuiva. Eu nu băgam de seamă nimic niciodată – totul se derulase într-o clipită. Acum, am timp din belşug să mă uit la toate, dar n-am pe nimeni căruia să-i spun ce am văzut. Uneori, când sortez lucrurile sau arunc din ele, găsesc fotografii din tinereţe şi este şocant să văd totul în alb şi negru. Am impresia că nepoata mea crede că noi chiar aveam pielea cenuşie şi părul lipsit de strălucire şi pozam în peisaje umbrite.Dar eu îmi amintesc că, pe vremea când eram o copilă, oraşul aproape că era prea strălucitor pentru a te uita la el. Îmi amintesc albastrul intens al cerului şi verdele întunecat al brazilor care se înălţau spre el, roşul strălucitor al caselor din cărămidă şi covorul portocaliu de cetină de brad aşternut sub picioarele noastre. Acum – deşi sunt sigură că totuşi cerul mai este albastru uneori, că majoritatea caselor se află la locul lor şi că brazii tot se mai scutură de cetină –, culorile par să fi pălit, de parcă aş trăi într-o fotografie veche. Când ajung acasă, un ceas deşteptător sună. Uneori, îl pun să sune pentru a-mi aminti de întâlnirile pe care le am. Las punga să cadă lângă uşa din faţă şi opresc ceasul. Nu-mi amintesc de ce l-am pus să sune de data aceasta – nu văd nimic care să-mi dea vreun indiciu. Poate că vine cineva.

 

Fragment din „Elizabeth a dispărut” de Emma Healey, în curs de apariţie la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Manuela Bulat

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9474
Diferență: 0,004
Ieri: 4.9472
Azi: 4.7141
Diferență: 0,2573
Ieri: 4.7020
Azi: 5.8404
Diferență: 0,0977
Ieri: 5.8347
Azi: 4.8270
Diferență: 2,2778
Ieri: 4.7195