Ziarul de Duminică

Eminescu în Bucureşti (II)/ de Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

M. Eminescu. Foto Franz Duschek

Galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

30.01.2014, 23:59 1246

Se impune o paranteză explicativă. Polemica eminesciană dură, logică şi sentenţioasă, cu trimiteri implacabile la o istorie neplăcută maghiarilor, a determinat urmărirea secretă a furibundului gazetar. Cum acesta îi atacase şi pe evrei, mai dur chiar decât pe unguri, pentru această misiune s-au oferit evrei maghiarofoni din Bucureşti, şapte sau opt la număr, printre ei un ziarist de la Bukarester Tageblatt pe nume Lachman. Baronul Ernst von Mayr, plenipotenţiarul habsburgic din România, preciza în raportul către ministrul de interne Kalkony: „Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman”, adăugând că acesta: „avea sub observaţie mişcarea iredentă a ardelenilor din Bucureşti”.

Prin urmare Eminescu nu a fost singurul urmărit. De altfel, parcurgerea listei membrilor Societăţii Carpaţii relevă o situaţie cel puţin stranie: majoritatea lor, mai puţin cei care au înţeles pericolul în care intraseră, precum T.L.Maiorescu, au murit în condiţii suspecte ori generatoare de suspiciuni, ceea ce duce gândul la execuţii politice, adică la crime aranjate şi niciodată probate de documente, ocrotite, însă, de stigmatul Teoriei Conspiraţiei. Însuşi Rosetti, creatorul planurilor iredentiste secrete (împreună cu Kogălniceanu şi Aaron Florian - a se vedea documentata lucrare a lui Teodor Pavel „Mişcarea românilor pentru unitatea naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale 1878-1895”), fusese condamnat la moarte, scăpând ca prin minune de focul ce i-a mistuit casa în noaptea de 27 ianuarie 1884, caz nici până astăzi elucidat!

Faptul că bănuitele atentate au început cu Eminescu, - arestat fără noimă de 3 ori în zilele de 24-26 iunie 1883, victimă a soţiei unguroaice a lui Slavici, pe numele de fată Ecaterina Szoke Maghyarosy, de care scriitorul arădean va divorţa în 18 noiembrie 1885, când, probabil, se va fi lămurit de vinovăţia ei şi a lui Grigore Ventura (Rică Venturiano), membru al lojei Discipolii lui Pitagora, acuzat de Alexandru Ciurcu şi el membru al Societăţii Carpaţii, expulzat din România în 1885 pentru atacuri la adresa Vienei, în Adevărul, în octombrie 1911, - denotă (speculativ) că în contra lui se puseseră în mişcare forţe ce depăşeau cu mult puterea de reacţie a micului stat român: Imperiul Habsburgic, Bismarck şi stăpânii Masoneriei. De aici şi atitudinea lui Maiorescu, el însuşi membru al respectivei Societăţi, mason, dar şi filogerman, vinovat în opinia savantului Dimitrie Vatamaniuc că a acceptat fără să verifice diagnosticul pus de doamna Slavici la ora 6 dimineaţa, atunci când nota cu creionul roşu: „Semne de alienaţie mentală la Eminescu” şi că îl trimisese la sediul Societăţii Carpaţii din strada Apolodor 14, la întrevedere cu inginerul Simţion. O coincidenţă trebuie neapărat semnalată: în 28 iunie 1883, când a început calvarul poetului concretizat prin internarea la Sanatoriul Caritas, au fost arestaţi – prin decret guvernamental - toţi membrii Societăţii Carpaţii aflaţi în sediu, Societatea fiind şi ea desfiinţată… Iar C.A. Rosetii se va rupe definitiv de Brătianu. La fel şi Kogălniceanu. Este inexplicabil cum aceşti doi oameni de stat nu întrevedeau pericolul în care angajaseră România. În fine, nu se cuvine ignorat nici faptul că tot în acea zi trebuia să fie semnat şi acordul dintre România, Germania şi Austria, semnare amânată până în 18/30 octombrie, că vreme de două zile Viena a rupt relaţiile cu Bucureştii, că Emil Galli şi Zamfir Arbore au fost expulzaţi din ţară, că, din capitala Austriei, Petre P. Carp i-a trimis lui Maiorescu un protest ce-l privea pe Eminescu, schimbat din funcţia de redactor-şef, protest ce seamănă cu un ultimatum şi că, imediat după internarea poetului, Maestrul a plecat pentru o lună şi jumătate din ţară… Aşadar, ziua de 28 iunie 1883 poate fi comentată din multe unghiuri.

Datorită marelui poet şi a Societăţii Carpaţii însăşi existenţa Statului Român era cât se poate de serios ameninţată. Bismarck i-a descris limpede Regelui Carol I şi lui Brătianu urmările logice ale situaţiei create, cea mai importantă fiind dispariţia statului român fără ca Germania să poată interveni. Puterile Centrale şi Rusia erau prea puternice pentru a se face dreptate românilor de dincolo de Vechiul Regat, abia peste un sfert de secol fiind posibilă. În momentul acela, orice încercare ar fi fost de la bun început o aventură cu urmări deosebit de grave. Din acest unghi acţiunile preconizate de Societatea Carpaţii se înscriau pe orbită antistatală şi antiunionistă, servind de minune ca pretext de intervenţie militară sau, odată cunoscute, de şantaj diplomatic. Nu-i de mirare că, profitându-se de problemele sale de sănătate, s-a construit scenariul nebuniei marelui poet şi ziarist: ca om liber, lucid şi neşantajabil devenise indezirabil, mai cu seamă în Bucureşti! „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, ceruse imperativ Carp. L-au potolit, administrându-i pentru posteritate şi un diagnostic fals, că ar fi bolnav de sifilis, contrazis de doctorul care îl trata, N. Tomescu: „Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Ar fi trebuit să continue menţionând printre cauze şi efectele distructive provocate de tratamentul cu mercur datorat acelui diagnostic fals! Însăşi arestarea lui Eminescu pune pe gânduri: poetul făcea baie în Stabilimentul Mitraşevski, aflat pe strada Poliţiei 4, din apropierea sediului Societăţii Carpaţii şi s-a trezit cu poliţia pe cap, de faţă fiind şi colegii de la Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, alarmaţi de Ventura. Reacţia descrisă de comisarul C.N. Nicolescu era a unui om normal, dar speriat, poetul: „Aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară. Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus Institutului Caritatea”. A fost îmbrăcat în cămaşa de forţă pentru nimic! A fost internat într-un ospiciu pentru nimic! Scenariul, indiferent de împrejurări, fusese respectat. Dacă atitudinea lui Maiorescu, informat, probabil, de I.C. Brătianu despre consecinţele activităţii Societăţii Carpaţii şi ale articolelor publicate de Eminescu, este justificabilă şi circumscrisă înaltelor raţiuni de stat, reacţia Veronicăi Micle la vestea internării poetului în ospiciu, adusă de Iacob Negruzzi, uimeşte: „A înnebunit Eminescu? Se vedea de mult că merge pe calea aceasta”.  

A fost trimis în octombrie la Sanatoriul din Ober-Dobling, dar, caracteristic principiilor lui, în Gara din Braşov a strigat: „Trăiască România Unită”! Se va întoarce în 27 martie 1884, locuind la Constantin Simţion pe strada Apolodor 4, până în 7 aprilie, când va fi urcat în trenul de Iaşi de Maiorescu, să fie cât mai departe de duşmanii din Capitală.

Va reveni în Bucureşti – miel în mijlocul haitei de lupi - în 12 aprilie 1888, la insistenţele Veronicăi Micle, locuind cu chirie la Herman Weinberger, în Casa Mircuş. Din noiembrie va reveni şi în gazetărie, colaborând la România Liberă şi, din decembrie, la Fântâna Blanduziei, în numărul din 13 ianuarie 1889 apărând ultimul său articol. Apoi, brusc, a început să delireze, probabil ca urmare a tratamentului cu mercur, starea lui fiind atestată de Veronica Micle într-o scrisoare către A.C. Cuza, nepotul lui Alexandru Ioan I : „Nu pot să-l văd lipsit de minte”. Raportată la reacţia faţă de vestea dată de Negruzzi, afirmaţia ei rămâne discutabilă, mai mult, confirmă surprinzătoarea decizie a Tribunalului Ilfov de a cere  Institutului Caritas date privitoare la starea mentală a lui Eminescu. Nici în presă, nici în jurnale, memorii etc., nu există vreun semn că ar fi avut vreo cădere psihică, doar în scrisoarea Veronicăi…

În 3 februarie a fost internat la Mărcuţa, apoi, în martie, la Caritas, pe strada Plantelor. Totuşi, mărturiile celor care i-au vorbit atunci dezvăluie un om lucid… Până în momentul lovirii cu o piatră de un anume Petrache Poenaru fusese un condamnat politic, însă, din acel moment, din 20 mai, a devenit un condamnat la moarte. Ajutat sau nu, delira continuu. Doctorul Suţu nu-i mai dădea nicio şansă. Primul martir pentru constituirea României Mari, autorul nemuritoarei Doine, va adormi întru Domnul în 15 iunie 1889. Se va trezi pentru o clipă în Poiana Ţigăncii, unde i s-a arătat Veronicăi Micle în apa pârului. A doua zi, 4 august 1889, din dragoste sau muncită de remuşcări, marea lui iubire lua o doză fatală de arsenic.

Trecerea lui Eminescu prin Bucureşti a semănat cu o vizită a Infernului şi nu sunt convins că doarme liniştit la Bellu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO