Ziarul de Duminică

Enciclopedia sublimului/ de Jessica Kerwin Jenkins

Enciclopedia sublimului/ de Jessica Kerwin Jenkins

Autor: Ziarul de Duminica

26.09.2014, 00:01 146

Jessica Kerwin Jenkins şi-a început cariera la New York ca redactor la Women’s Wear Daily şi apoi a continuat la W Magazine, ca editor european al revistei, la Paris. A călătorit prin toată lumea, de la Madrid la Copenhaga, de la Atena la Veneţia, de Ibiza la Tallin, colecţionând  momente alese şi episoade neaşteptate, vizitând ateliere, vile, pallazos, chateaux şi haciendes.

Ideea centrală din spatele Enciclopediei sublimului este căutarea, pentru că pe măsură ce cauţi poţi descoperi frumuseţea în cele mai neaşteptate locuri, unde nebunia este esenţială, învăţând că luxul nu se măsoară în grămezi de bani risipiţi.

În prezent trăieşte în zona de litoral a statului Maine şi scrie pentru Vogue.

 

Cartea de faţă este un ghid al francofilului şi al anglomaniacului, al gurmetului, al expertului în stil şi al iubitorului de artă. Un omagiu al fastului, cu siguranţă una dintre cele mai neobişnuite cărţi, un compendiu atrăgător de schiţe literare, o călătorie în cele mai neaşteptate locuri dintr-o lume a reveriei plină de frumos.

 

CEAI

Băutură obşinută din frunzele arborelui de ceai

Manuscrisele chinezeşti din secolul întâi î.Hr. numeau ceaiul un elixir al nemuririi, însă nicăieri nu s-a înregistrat un entuziasm mai mare pentru această băutură decât în culturile japoneză şi engleză, unde fiecare picătură de ceai este sacră.

Servirea ceaiului verde a devenit un ritual în Japonia secolului al doisprezecelea, când călugării Zen au început să cultive arbori de ceai chinezeşti pentru a obţine băutura care să îi ţină treji pe parcursul lungilor sesiuni de meditaţie din miez de noapte. Tradiţia a evoluat prin conturarea ceremoniei ceaiului, numită chanoyu şi gândită astfel încât să-i încurajeze pe oaspeţi să se bucure în tihnă de ritual, în contextul unui adăpost rustic, construit ca o chilie. Totul, într-o atmosferă liniştită, plină de consideraţie. Fiecare gest era plănuit în detaliu, de la poziţia bolului în căuşul palmei până la complimentele şoptite la adresa decorului, în timp ce maestrul de ceremonii îşi serveşte oaspeţii.

Pentru un plus de smerenie, călugărul care a pus bazele ceremoniei, Murata Shukō (1422–1502), a construit în Kyoto o chilie modestă de doar trei metri pătraţi, promovând ceea ce a fost numit mai târziu estetica wabi – la care Shukō se referea cu cuvintele „răcoros şi uscat“. Discipolul său, Sen Rikyū (1521–1591), servea ceaiul în boluri sărăcăcioase, adesea cu crăpăturile peticite la vedere. Un alt adept a mers până acolo încât a rupt toarta unui vas pentru că era simetric. După cum explica Shukō, „un armăsar de curse arată cel mai bine într-un şopron de paie“.

În Anglia ceaiul se servea cu aceeaşi solemnitate ceremonială, însă aici valoarea estetică stătea în delicateţe, nu în simplitate. Anna Stanhope, a şaptea ducesă de Bedford (1783–1857) şi doamnă de onoare a reginei Victoria, a instituit obiceiul ceaiului de după-amiază, invitându-şi prietenele în budoar la un ceai cu pâine prăjită, întrucât de pe la ora cinci a serii – cu mult înainte de cină – suferea de „un disconfort“, după cum îi scria unui apropiat. Ceremonia engleză a ceaiului era intimă, dar opulentă. Pe la 1600, din cauza taxelor ridicate, preţul unei jumătăţi de kilogram de ceai era mai mare decât simbria pe un an a unui servitor. Moraliştii au socotit ceaiul o frivolitate, cu toate că taxele au fost reduse în 1834, odată cu descoperirea ceaiului mai accesibil din India. Până atunci însă, stăpâna casei obişnuia să ţină preţiosul bun sub cheie şi îl servea numai în ceşti de porţelan, pe care le spăla singură, de teamă să nu le spargă servitorii mai neîndemânatici. Serviciul de ceai al unei victoriene care se respecta trebuia să fie „graţios“, observa un ghid de etichetă, „iar învelitoarea ceainicului, delicată şi brodată meticulos“.

Urmând un set precis de reguli, gazda servea ea însăşi ceaiul, ajutată de servitori. Întreba de fiecare dată „Cu zahăr sau fără?“ Existau instrucţiuni clare despre cum se manevrează lămâia, cât de mult se lasă ceaiul la infuzat şi cum se toarnă în ceaşcă. Fursecurile şi sendvişurile erau nelipsite.

În fond, întreaga ei prestaţie era atent plănuită, la fel ca în Japonia antică. „Pe parcursul procesului de preparare şi turnare a ceaiului, conversaţia nu trebuie să lâncezească nici măcar o clipă“, scria într-un manual englezesc, „şi este inacceptabil ca un oaspete să capteze întreaga atenţie sau să fie neglijat.“ Paradoxal, în ambele ţări, secretul succesului în arta elaborată a servirii ceaiului este naturaleţea.

Trucuri de pregătire a ceaiului din Ce servim la micul dejun? sau Manualul micului dejun pentru toată lumea de Agnes Maitland (1901):

 

Umpleţi ibricul cu apă rece şi-l puneţi-l la fiert... Să nu preparaţi niciodată ceai cu apă reîncălzită sau fiartă prea mult timp. Aerarea naturală a apei se pierde prin încălzire îndelungată, iar „duritatea“, sau concentraţia de minerale, creşte prin procesul de evaporare. Cu cât se încălzeşte apa mai repede, cu atât mai bun iese ceaiul.

Încălziţi ceainicul. Puneţi ceai cu o măsură de 30 de grame la 7 persoane, sau o linguriţă pentru fiecare persoană şi încă una. Turnaţi apa fierbinte, umplând ceainicul rapid... Puneţi capacul şi lăsaţi ceaiul la infuzat între cinci şi şapte minute înainte să îl serviţi...

Dacă ceaiul trebuie servit în grabă, în timp ce fierbe apa puneţi frunzele în ceainic şi lăsaţi-l în cuptor, până când se încălzeşte bine. Turnaţi apa fiartă şi într-un minut va fi gata de servire.

 

CONSTRUCŢII NEOBIŞNUITE

Orice structură costisitoare care atestă curajul nebunesc al creatorului ei

Fascinaţia pentru arhitectură a produs numeroase monumente emblematice la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, dar cele ridicate de doi vizionari împătimiţi merită menţionate: castelul neogotic Neuschwanstein al regelui Ludwig al Bavariei şi extravaganta catedrală Sagrada Família din Barcelona a lui Antonio Gaudí.

Regele Ludwig (1845–1886), un estet desăvârşit, melancolic, a urcat pe tron la optsprezece ani, dar nu s-a simţit niciodată în largul lui ca rege. A fugit la izbucnirea războiului cu Prusia şi a fost găsit mai târziu într-o cameră întunecată, unde citea poezie cu voce tare, îmbrăcat în erou de basm. Dar lumea lui de vis s-a infiltrat în mod spectaculos în realitate prin proiectele de construcţie pe care le-a iniţiat în timpul domniei.

Dintre cele trei castele ale sale, Neuschwanstein – în traducere directă „noua-lebădă-piatră“ – era preferatul lui, construit sub forma unui palat cu turnuleţe din secolul al treisprezecelea, ca în povestea lui Lohengrin, un basm tradiţional despre un prinţ german care s-a transformat în lebădă, transpus de Wagner pe muzică. Nimic nu a decurs lin la acel proiect. În 1869, muncitorii au construit un drum abrupt până la locul stabilit, o stâncă greu accesibilă care oferea o vedere amplă asupra Tirolului. Odată cu demararea construcţiei, termenele nerealiste şi obsesia lui Ludwig pentru detaliu au dus de cele mai multe ori munca până târziu în noapte. A fost nevoie de paisprezece tâmplari timp de peste patru ani numai pentru decoraţiunile în lemn din dormitorul regal. O trapă în sala de mese permitea coborârea şi aranjarea mesei în bucătărie, fără ca servitorii să intre în scenă. Camera tronului era decorată în stil bizantin fantezist. O grotă cu stalactite aproape de biroul lui Ludwig venea la pachet cu o cascadă şi o „lună“ electrică în diferite faze. (Exteriorul uluitor de la Neuschwanstein, cu turnurile fusiforme, a fost modelul pentru castelul Frumoasei Adormite din Disneyland.)

Când costurile proiectului i-au depăşit bugetul, Ludwig le-a scris suveranilor din ţările vecine şi le-a cerut împrumuturi. Arhitectura era viciul lui. „Nu mă pasionează distracţiile banale ale oamenilor, mă dezgustă şi sunt complet împotriva naturii mele“, a explicat el. Acuzat de nebunie în 1886, regele l-a chemat la castel pe medicul local, cerându-i o a doua părere. „Practic această meserie de ani buni şi n-am întâlnit încă pe cineva complet normal“, a conchis doctorul, asigurându-şi spatele. Cu toate acestea, Ludwig a fost detronat şi a murit în mod misterios două zile mai târziu, înecat în lac. După şaptesprezece ani de construcţie, Neuschwanstein nu era încă terminat. Ludwig a trăit acolo 172 de zile.

Un alt geniu neînţeles al perioadei, Gaudí (1852–1926), a lucrat cu migală la proiectul şi înălţarea Catedralei Sagrada Família din Barcelona peste patruzeci de ani, ultima perioadă a vieţii sale petrecând-o cu totul pe şantier. Sub conducerea sa, catedrala a înflorit într-o ameţitoare sculptură cu unduiri masive, inspirate din lumea vegetală şi animală, în care prind viaţă flori, păsări, insecte şi tot soiul de vietăţi marine. Interiorul a fost proiectat ca să poată primi peste treisprezece mii de persoane, iar turnurile, cu aspectul lor de stalactite uriaşe, măsoară peste nouăzeci de metri. Viziunea lui Gaudí era, după cum a descris-o Salvador Dalí (1904–1989), de o „frumuseţe înfricoşătoare şi comestibilă“.

Gaudí şi-a dedicat cu totul ultimii doisprezece ani din viaţă neasemuitului proiect, abordând susţinători cu dare de mână pentru finanţarea lui, încercând să strângă fonduri şi prin forţe proprii, pe străzile oraşului. În tinereţea sa un bărbat deosebit de atrăgător, cu timpul a început să fie dominat de un adânc spirit religios, preferând să trăiască auster, în şantierul catedralei, departe de lume, pe zi ce trecea mai retras. „Încerca să îndeplinească în fiecare zi ceea ce Fecioara Maria îi spusese în noaptea dinainte“, a explicat unul dintre susţinătorii lui.

S-a stins din viaţă în anul 1926, lovit de un tramvai, cu bucuria de a fi văzut doar o parte a catedralei finalizată. Procesiunea funerară s-a întins pe aproape un kilometru, de la spital la cripta Sagradei, unde a fost înmormântat. În timp ce istoria îl cataloghează pe Ludwig drept nebun, Vaticanul a iniţiat procesul de beatificare a lui Gaudí, în anul 2003. Se estimează că Sagrada Família va fi terminată în prima jumătate a secolului douăzeci şi unu.

 

MĂNUŞI

Îmbrăcăminte pentru mâini cu înveliş separat pentru fiecare deget

Mănuşile se pot lăuda cu o utilitate evidentă, dar atunci când sunt exagerate – de exemplu, brodate delicat sau împodobite cu pietre preţioase – pot foarte uşor să încurce. Însă de-a lungul secolelor, mănuşile au făcut parte din viaţa de zi cu zi şi au devenit un simbol al seducţiei.

În timp ce grecii şi romanii, practici din fire, purtau mănuşi doar în grădină ca să îşi protejeze mâinile, după secolul al şaselea d.Hr. episcopii au început să le poarte în timpul slujbei, păstrându-şi Bibliile curate şi conferind o nouă faţă mănuşilor. Apoi s-au răspândit fulgerător, iar în Evul Mediu mănuşa regelui a ajuns să servească drept împuternicit al suveranului, fie că era încredinţată unui mesager ca semn de bună-credinţă, fie că garanta o călătorie în condiţii de siguranţă pentru drumeţul care deţinea talismanul cu cinci degete. Regii francezi le dăruiau pe patul de moarte fiilor lor. La încoronarea unui monarh englez, un prieten al viitorului suveran îşi trântea mănuşa pe jos – „aruncând mănuşa“ – în semn de provocare pentru oricine s-ar fi opus ceremoniei. Mănuşile erau şi un simbol al onoarei. Lovirea unui cavaler medieval cu mănuşa era o invitaţie la duel. Odată ce locul şi ora erau stabilite, dueliştii făceau schimb de mănuşi ca o garanţie că se vor prezenta la luptă.

Dar ca obiect – şi fetiş – al modei feminine, mănuşile reprezentau un alt tip de loialitate. Un îndrăgostit din perioada medievală îi oferea mănuşi iubitei lui în timpul unei ceremonii de logodnă, iar primirea mănuşii unei doamne era semn de bunăvoinţă. Cressida lui Shakespeare visa cum Troilus acoperea „în memorabile sărutări gingaşe“ o mănuşă pe care i-o dăruise. Favoritul reginei Elisabeta I, George Clifford, al treilea conte de Cumberland, îi purta preţioasa mănuşă îndoită şi aşezată pe coif chiar în dreptul frunţii, în timp ce un alt adorator, Robert Devereux, şi-a legat una dintre mănuşile suveranei de braţ, pe deasupra armurii, cu o panglică argintie.

În acele zile, regalitatea şi aristocraţia europeană strângeau şi făceau schimb de mănuşi într-o frenezie. Universităţile le dăruiau mănuşi demnitarilor aflaţi în vizită. Cei bogaţi le ofereau servitorilor mănuşi cu bani înăuntru. Răufăcătorii iertaţi le dădeau mănuşi judecătorilor, un obicei proscris mai târziu. În 1599, Filip al II-lea al Spaniei i-a oferit miresei sale, arhiducesa Margareta, două sute de perechi de mănuşi drept cadou de nuntă.

Erau la fel de multe obiceiuri legate de mănuşi ca şi stilurile de a le purta. Mănuşile femeilor erau parfumate cu mosc şi ambră cenuşie, brodate excesiv cu flori, fluturi şi păsări, ornate cu nasturi preţioşi, iar unele aveau tăieturi la încheietura degetului pentru a scoate în evidenţă inelele purtate pe dedesubt. În secolul al şaptesprezecelea, au devenit la modă mănuşile din piele moale de găină şi limericks, mănuşi confecţionate în Limerick, Irlanda, din pielea viţeilor nenăscuţi. Altele erau lucrate din piele de şobolan, de şoarece, de câine sau de căprioară. (Un naturalist francez din secolul al optsprezecelea a reuşit să facă o pereche de mănuşi din fire de păianjen ţesute.) Cele mai fine puteau fi împachetate într-o coajă de nucă, şi multe erau destul de valoroase încât să fie trecute în testament.

Moda lungimii şi a culorii era trecătoare, dar lungi sau scurte, dichisite sau simple, până târziu în secolul douăzeci nicio doamnă nu ar fi ieşit în public fără mănuşi. Femeile la modă din era rococo îşi schimbau mănuşile de cinci ori pe zi şi le păstrau când mâncau sau cântau la harpă ori clavecin. Un nobil înmănuşat, în schimb, nu se putea atinge de nimic de valoare. Prietenilor li se oferea întotdeauna mâna dezgolită, obicei care a continuat până în zilele noastre.

Punerea şi scoaterea repetată a mănuşilor erau o corvoadă ceremonială. Însă ocazional, pentru bărbaţi, regulile erau ocolite de dragul comodităţii. Într-o zi fierbinte un domn mai degrabă îşi păstra mănuşa când îi întindea mâna unei doamne decât să îi dea o mână transpirată, explica un specialist în bunele maniere din secolul al nouăsprezecelea. „Dacă nu e pe mână, foarte bine“, a conchis el, „dar e mai bine să îţi asumi riscul de a fi considerat nepoliticos decât să întinzi o mână goală, lipicioasă.“

 

Fragment din Enciclopedia sublimului  de Jessica Kerwin Jenkins, în curs de apariţie la Editura Baroque Books & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Ioana Diaconu. Ilustraţia copertei: Amalia Dulhan

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO