• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (II)/de Călin Hentea

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (II)/de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

12 sep 2013 145

Ce facem cu nostalgia dictaturilor şi ofensiva populistă? Nostalgia în centrul Europei

Una dintre puţinele nostalgii dictatoriale justificate este cea a sârbilor şi bosniacilor după Tito. Acesta a decedat în 1980, după ce a fondat, condus şi menţinut în pace timp de peste 35 de ani Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Îndeosebi în Bosnia Herţegovina, jugo-nostalgia este evidentă. În Sarajevo, oraşul asediat ani de zile în timpul Războiului civil din 1992-1995, există o „Caffe Tito” ai cărei pereţi sunt tapetaţi cu fotografii de epocă înfăţişându-l pe mareşalul Tito alături de mari personalităţi politice internaţionale. Afară este un banner pe care scrie „Noi aparţinem lui Tito şi Tito ne aparţine nouă”. Într-adevăr, Tito a reunit o ţară ce s-a spulberat sângeros după moartea sa. Formula socialismului titoist le-a permis cetăţenilor iugoslavi un nivel de trai ce stârnea invidia celor din statele socialiste frăţeşti şi prietene: ei puteau călători şi munci în străinătate, aveau pe piaţa internă filme, haine şi muzică occidentală, exista o formă de proprietate privată. Când îi sunt reproşate lui Tito încarcerările şi torturile opozanţilor săi politici în lagărul de pe insula Goli Otok, imediat este amintită formidabil de curajoasa sa ruptură faţă de Stalin, din 1948, ce a impus arestarea staliniştilor care îl ameninţau din interiorul ţării. La zece ani după moartea sa, Iugoslavia începea să se destrame. Miloşevici, dictatorul naţionalist sârb a încercat zadarnic să îl copieze pe Tito în atitudini, ţinută şi trabucuri, dar tot ce a reuşit a fost să facă ţăndări republica federativă prosperă construită de idolul său şi să o scalde în sânge. Aceasta nu înseamnă că, în pofida numeroaselor vinovăţii săvârşite de Miloşevici (decedat în 2006, în celula sa, în timp ce era judecat pentru crime de război la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga), la mormântul din oraşul natal Pozevac nu se strâng la aniversarea morţii sale câteva mii de foşti simpatizanţi, inclusiv politicieni socialişti de marcă.

Înaintând spre miezul şi motorul Europei, adică în Germania, subiectul nostalgiei şi al trecutului oferă surprize, mai greu de înţeles atât de vecinii estici cu experienţe comuniste, cât şi de cei vestici, cu vechiul lor liberalism democratic. În Germania nu se poate vorbi nici pe departe despre o nostalgie după Reich-ul milenar promis de Hitler. Deşi există grupuscule pro-naziste, acestea nu au relevanţă. Procesele de la Nürnberg, campaniile de denazificare anglo-americane, reacţiile antistaliniste, filmele despre lagărele de concentrare naziste şi Holocaust, producţiile hollywoodiene sau sovietice de război, reconsiderarea treptată a conspiraţioniştilor de la 20 iulie 1944 (de la statutul imediat postbelic de trădători, la cel de patrioţi) şi, poate nu în ultimă instanţă, caracteristica de luciditate, raţionalitate şi disciplină a germanilor, toate au anulat orice iluzie asupra nazismului şi a lui Hitler. Abia dacă mai supravieţuiesc câţiva octogenari sau nonagenari, eventual urmaşi ai acestora, capabili să depună mărturie asupra realităţilor germane din timpul celui de-al Treilea Reich (1933-1945). Un cancelar vest-german, Willy Brandt, a avut înţelepciunea de a îngenunchia (aparent spontan) la 7 decembrie 1970, în Varşovia, capitala unei ţări comuniste ce fusese invadată de Wehrmacht în 1939, la monumentul victimelor revoltei din ghetto-ul evreiesc din 1943, contribuind astfel nu doar la credibilitatea îndrăzneţei sale Ostpolitik, dar şi la reconcilierea germanilor cu Holocaust-ul. A dispărut astfel orice sugestie că naziştii ar fi făcut totuşi şi lucruri bune, iar în Germania postbelică nu doar că simbolurile naziste sunt interzise prin lege, dar nici nu prea s-ar găsi cumpărători pentru suveniruri cu Hitler şi Goebbels.

Cetăţenii fostei Republici Democrate Germane, dispărute în momentul reunificării germane  la 3 octombrie 1990, sunt însă în putere, activi şi pertinenţi în poziţiile lor, adesea discordante faţă de cele ale conaţionalilor din partea vestică a celei mai puternice şi bogate economii europene. Surprinzător pentru restul cetăţenilor din celelalte ţări europene foste comuniste, mulţi dederişti nu-l regretă pe Erich Honecker, dar sunt nostalgici după viaţa din fosta republică socialistă, aşa cum releva o anchetă Der Spiegel din iulie 2009: temuta şi mult detestata STASI nu era decât un serviciu secret de intelligence cu au toate ţările; germanii sărăci din est degeaba au libertate dacă nu au bani cu ce să facă turism în străinătate, şi oricum „înainte” puteai vizita Praga sau Moscova, chiar dacă Bruxelles-ul şi Londra erau interzise; atunci era o dictatura etatistă, acum este o dictatură a capitalului; vest-germanii sunt aroganţi, iar est-germanii nu au de ce să le mulţumească în genunchi pentru reunificare; în general lipseşte sentimentul de tovărăşie şi solidaritate de dinainte de 1990. A apărut chiar şi un nou cuvânt - Ostalgie - pentru a numi nostalgia a circa 57% dintre est-germani, care cred că au fost scoşi din paradis o dată cu căderea Zidului Berlinului, cel care nu o dată era să fie casus belli între sovietici şi occidentali.

Străbătând Europa spre vest, merită cugetat şi asupra reconsiderării dictatorului fascist Mussolini, cel ce fusese atât de urât de italieni încât, după ce a fost executat prin împuşcare, a fost spânzurat de picioare alături de amanta sa Clara Pettacci, într-o piaţă din Milano, acolo unde fuseseră executaţi partizani italieni antifascişti. Astăzi, mulţi comentatori politici notează o recrudescenţă a cultului mussolinian, deşi principalul argument prezent în retorica favorabilă Ducelui este acela că el a făcut trenurile din Italia să ajungă la timp în gară (performanţă contestată de istoricii italieni). Fostul prim ministru de dreapta şi magnat media, controversatul Silvio Berlusconi a fost un susţinător al lui Mussolini, ale cărui legi rasiale anti-evreieşti din 1938 le-a apreciat doar drept nişte greşeli grave, dar a afirmat că, în multe alte privinţe, Il Duce fusese un dictator benign, care acţionase bine. Un înalt oficial al guvernului italian (Mirko Tremaglia, 1926-2011) s-a declarat nu demult mândru de a fi luptat cândva pentru Mussolini, afirmaţie pentru care ar fi riscat să fie împuşcat în 1945. Atunci, în anii de după război, în devastata Italie, nimeni nu-şi putea imagina ca o rudă purtând chiar numele dictatorului fascist va fi aleasă în Parlamentul italian şi apoi în cel european (Alessandra Mussolini, n. 1962, fost fotomodel şi nepoată, după mamă, a Sophiei Loren). Faptul că în oraşul natal Predappio, lângă Bologna, unde a fost în cele din urmă înmormântat Mussolini, se vând suveniruri cu Ducele, sau că un producător de vinuri nord-italian a vrut să-i pună efigia pe etichetele sticlelor sale (fiind, în cele din urmă, nevoit să le retragă doar ca urmare a protestelor în justiţie a unor organizaţii evreieşti) sunt doar detalii ale unei atmosfere peninsulare („Benitoland” este o poreclă relativ recent atribuită Italiei) ce pare a fi deschisă, din nou, populismului reprezentat de comediantul Beppe Grillo. Dincolo de motivaţiile economico-sociale ale italienilor, cercetări recente ale unor mai tineri istorici italieni precum Filippo Focardi (n. 1965) de la Societatea Italiană pentru studiul istoriei contemporane, în colaborare cu specialişti germani, (în speţă Lutz Klinkhammer) explică tendinţele de reabilitare parţială a lui Mussolini prin absenţa unor procese elocvente ale liderilor fascişti vinovaţi de crime de război. Acest lucru s-a întâmplat nu numai în Italia, dar şi în Libia, Etiopia, Albania, Grecia, fosta URSS. Conform unor documente recent decoperite de Filippo Focardi, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, liderii fascişti au fost protejaţi şi acoperiţi de politicienii italieni (precum Alcide de Gaspieri sau tânărul Giulio Andreotti) pentru a salva unitatea ţării, dar şi pentru a nu da apă la moară puternicei propagande comuniste.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743