• Leu / EUR4.7536
  • Leu / GBP5.4061
  • Leu / USD4.3072
Ziarul de Duminică

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (III)/de Călin Hentea

„Enigme ale propagandei povestite incorect politic” (III)/de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

19 sep 2013 189

Ce facem cu nostalgia dictaturilor şi ofensiva populistă? Nostalgia în vestul Europei

Spania a cunoscut, din 1936 până în 1975, regimul fascist a lui Francisco Franco. Acesta a avut înţelepciunea de a-l pregăti din timp pe tânărul rege Juan Carlos ca succesor al său. Monarh înţelept şi iubit de spanioli, tânărul rege a asigurat tranziţia Spaniei de la dictatură spre democraţie şi o reuşită integrare europeană. Catedrala şi monumentul (săpate în munte, între 1940 şi 1959, de mii de foşti prizonieri politici antifranchişti ai Frontului Popular) din Valle de los Caídos / „Valea celor căzuţi”, în Sierra de Guadarama, aproape de Madrid, unde este înmormântat El Caudillo, chiar dacă a fost închisă câţiva ani de guvernul socialist Zapatero, începând din 2009, a rămas un loc de pelerinaj şi veneraţie a dictatorului ce a marcat istoria Spaniei. Nostalgia sau simpatia unor spanioli faţă de Franco şi regimul său, la fel ca aversiunea vecină cu ura ale celorlalţi spanioli împotriva a tot ceea ce este legat de Franco îşi găsesc cea mai consistentă explicaţie în rănile profunde şi nevindecate printr-un tratament adecvat rămase în corpul societăţii spaniole din timpul Războiului Civil din 1936-1939. După moartea lui Franco, în noiembrie 1975, pentru a salvgarda Spania de la un nou război civil şi a-i asigura evoluţia democratică, sub oblăduirea regelui Juan Carlos, a fost acceptat de către politicieni şi de către societatea spaniolă un aşa-numit „Pact al tăcerii”, conform căruia trecutul franchist nu va fi folosit în lupta politică. La acest pact s-a adăugat şi o amnistie a prizonierilor politici în 1977 (vizând îndeosebi foştii opozanţi ai lui Franco), o nouă constituţie în 1978 şi garanţia că foştii susţinători ai lui Franco nu vor fi persecutaţi în viitor. Rănile nevindecate şi culpabilităţile nejudecate s-au redeschis în decembrie 2007, o dată cu adoptarea aşa-numitei Legi pentru memoria istorică de către guvernul socialist Zapatero, prin care erau scoase din circuitul public simbolurile fasciste, inclusiv efigiile şi statuile dictatorului. Opiniile urmaşilor zecilor de mii de spanioli executaţi, dispăruţi sau condamnaţi în lagărele de muncă forţată din ordinul lui Franco şi cele ale la fel de numeroşilor urmaşi ai susţinătorilor regimului franchist rămân pe cât de puternic emoţionale, pe atât de radical opuse. Probabil că va fi marea provocare a viitorului rege al Spaniei, Felipe, fiul lui Juan Carlos, de a găsi o cale de împăcare a tuturor spaniolilor cu sângerosul lor trecut.

Pe malul atlantic al Europei se află mica ţară, origine a unui vast imperiu de-altădată, Portugalia. A fost şi ţara unei lungi dictaturi (40 de ani) naţionalist-catolice pentru unii, fasciste pentru alţii, cea a lui Antonio Oliveira Salazar. Fostul profesor de finanţe de la Universitatea din Coimbra, care a beneficiat din partea lui Mircea Eliade (la fel de anti-comunist şi naţionalist ca şi el) de o impresionantă hagiografie scrisă în vremuri de război  între dictatori (Hitler, Mussolini, Antonescu vs Stalin): ... „un dictator care-şi considera dictatura ca pe un sacrificiu adus neamului său (Ion Antonescu spunea cam acelaşi lucru, n.a.), ca o cruce pe care anii o fac tot mai grea”, opina Eliade în 1942. În 2007, acest dictator al ultimului imperiu european de peste mări a fost votat de portughezi într-un show de televiziune (după un format BBC) drept cel mai mare dintre portughezii care au trăit vreodată, devansându-i pe Vasco da Gama şi regele Henric Navigatorul - cărora Portugalia le datorează expansiunea colonială. În plină criză economică mondială (1929-1933), Salazar redresase finanţele Portugaliei, iar apoi l-a susţinut pe naţionalistul Franco împotriva comuniştilor republicani din Spania, dar a avut înţelepciunea politică de a păstra o anumită distanţă faţă de Hitler şi Mussolini şi o anumită bunăvoinţă faţă de tradiţionala alianţă multiseculară lusitano-britanică. Ca urmare, în perioada Războiului Rece a fost singurul dictator acceptat în NATO de liderii occidentali încă de la înfiinţarea organizaţiei, în 1949. Spre deosebire de ceilalţi dictatori ai timpului său, Salazar nu a recurs la un cult al personalităţii sale care să-i irite pe portughezi, la fel cum, de exemplu, i-a iritat Ceauşescu pe români. A folosit însă şi el, din plin, o foarte eficace poliţie politică secretă, PIDE, pentru apărarea statului, adică a regimului său şi a imperiului colonial portughez. Salazar a fost demonizat cu patimă drept dictator fascist după „Revoluţia garoafelor” din 25 aprilie 1974, dar dezamăgirile şi argumentele economice îi îndreptăţesc pe portughezii actuali, mai mult decât pe alţi europeni, să fie nostalgici după perioada stabilităţii dictaturii lui Salazar.

Dezamăgirile economice şi culturale, eşecurile şi frustrările personale nu pot fi singurele explicaţii ale nostalgiilor dictatoriale aparţinând tuturor acestor bravi cetăţeni europeni. Trebuie să mai fie şi altceva ce galvanizează astfel de atitudini. Conceptul de „banalitate a răului”, prin care Hannah Arendt a explicat actele criminale ale lui Eichmann (ajuns un fel de robot-criminal-administrativ descărcat de orice judecată şi simţământ omenesc) împotriva evreilor în Holocaust ar putea fi aplicat în cazul acestor regrete după nişte vremuri totalitare bolşevice, fasciste, naziste, comuniste, deoarece se pare că timpul a erodat surprinzător de mult amintirea lagărelor de concentrare, a execuţiilor în masă, a cenzurii omniprezente, a brutalităţii şi abuzurilor poliţiei secrete, a terorii ca realităţi cotidiene specifice. În pofida aparenţelor, „tentaţia totalitară” de care vorbea Jean Francois Revel nu este întru totul valabilă în cazul acestor nostalgii dictatoriale, deoarece subiecţii în cauză nu-şi doresc restaurarea totalitarismului comunist sau fascist, ci doar a acelor aspecte economice (stabilitate şi siguranţă) sau morale (limitarea corupţiei) pe care nu le regăsesc în regimul actual, dar le percep ca dominante în cel trecut. Singurătatea individului şi atomizarea societăţii, sesizate tot de Hannah Arendt, sunt mult mai accentuate în anii 2000 decât în anii '60, dar chiar dacă acest fenomen social produce efecte psihologice negative, de alienare a unor indivizi, totuşi, el nu poate justifica în întregime raţionamentele nostalgice şi apetitul populist actual.

Nevoia imperioasă a unei protecţii superioare, asigurate de „Tăticul” / „Tătuca” / „Părintele suprem” / „Conducătorul” din fruntea ţării, cel care le decide şi le face pe toate, cel care, la o adică, personifică întreaga ţară reprezintă pentru unii dintre cetăţenii umili şi anonimi soluţia, salvarea dintr-o lume brutal competitivă, nemiloasă, impersonală şi dominant mercantilă. Pentru o bună parte dintre cetăţenii fără veleităţi economice, spirtuale sau sociale, dictatura este formula cea mai comodă şi confortabilă, amintitul „Tătic”/ „Tătucă”/ „Părinte suprem”/ „Conducător” ocupându-se de toate slujbe, dreptate, pace/război, libertate, cultură. Într-o democraţie liberală, un astfel de personaj nu poate fi imaginat. Doar într-o dictatură comunistă, nazistă, fascistă. Cu toate acestea, mai voalat, mai cu jumătate de gură, unii lideri europeni se raportează la această poziţie de “Tătic atotputernic al naţiunii”: Vladimir Putin lansează aprecieri pozitive referitoare la “omul de oţel” Stalin, ce dusese URSS-ul pe culmile gloriei; Berlusconi îl evocă nostalgic pe Mussolini şi trenurile sale punctuale, iar Traian Băsescu se exprimă apreciativ la adresa Conducătorului Ion Antonescu, fie şi numai pentru a-l opune democratului Rege Mihai.

Despre dictatorii titulari ai regimurilor totalitare trebuie spus că ei au fost încă de la începutul  carierei lor politice, inevitabil nişte populişti, fie de dreapta, fie de stânga. Primul a fost Lenin, care a ştiut să le promită tuturor de toate, potrivit imperativelor fiecăruia: pace - pentru atragerea soldaţilor măcelăriţi pe front, pământ - pentru a obţine adeziunea obidiţilor mujici şi pâine - pentru numeroşii săraci ai Rusiei ţariste. Mussolini a erupt pe scena politică italiană speculând atât marile orgolii rănite ale italienilor dezamăgiţi de deznodământul Primului Război Mondial, cât şi de criza economică în care se zbătea Italia. Ducele a venit cu soluţia corporatismului fascist şi combaterea fermă a socialiştilor (foştii săi colegi de partid din tinereţe). Hitler a avut şi el capacitatea de a promite fiecăruia ce avea nevoie: slujbe - muncitorilor şomeri, comenzi de stat şi anihilarea comuniştilor - industriaşilor, o armată renăscută - militarilor, tuturor germanilor umiliţi de pierderea nemeritată a războiului şi condiţiile aliate de pace - un al Treilea Reich milenar. Franco, la fel ca toţi dictatorii de dreapta, pe timpul Războiului civil a apăsat cu tărie pe resortul naţionalist - apelul la o nouă Reconquista a Spaniei, dar nu de sub mauri, ci de sub comuniştii anticrişti, apelând şi la puternicul sentiment religios al catolicilor spanioli. În primele alegeri generale postbelice din ţările est-europene, deja aflate sub controlul Armatei Roşii şi la discreţia lui Stalin, comuniştii locali trebuiau să facă totuşi faţă competiţiei electorale, iar pentru aceasta au recurs masiv la promisiuni populiste pe care ştiau că nu le pot îndeplini. Dar ce mai conta acest detaliu după preluarea puterii? Chiar înainte de a deveni dictatori, aceşti politicieni comunişti populişti s-au prezentat drept „adevărata voce a poporului”, atacându-i şi dispreţuindu-i pe minoritarii intelectuali care, evident, nu puteau fi păcăliţi sau manipulaţi de găunoşenia discursului lor. Atunci când se credea că datorită emancipării politice şi sociale a popoarelor europene şi în urma transparenţei internaţionale asigurate de omniprezenţa presei, populismul nu ar mai avea şanse de recrudescenţă, fenomenul a luat din nou amploare în Europa. Astfel, premierul Italiei, Mario Monti, a ajuns să propună, în septembrie 2012, organizarea unui summit la Roma pentru contracararea periculoasei intensificări a acestuia. Iniţiativa antipopulistă a premierului italian a fost susţinută de preşedintele Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, care a recunoscut că pe fondul crizei şi dificultăţilor economice şi financiare traversate de multe state europene „reemergenţa vechilor stereotipuri şi tensiuni” poate fi periculos de ameninţătoare.

Pe mulţi dintre nefericiţii sau rataţii societăţii democratice actuale totalitarismul i-ar scăpa de griji şi nevoi, după cum urmează: le-ar asigura o slujbă cu caracteristici sclavagiste (sub raportul salariu/muncă depusă/condiţii de muncă), dar sigură; i-ar scuti de orice frământări  publice, deoarece le-ar impune oficial ce şi cum să gândească despre lumea înconjurătoare, furnizându-le în acest scop, în mod gratuit, o scară de valori obligatorie; i-ar linguşi copios şi permanent pe tema măreţiei şi eroismului trecutului lor istoric, repetându-le ritualic suma de calităţi şi talente înglobate prin naştere neamului lor; în fine, le-ar reaminti frecvent şi apăsat norocul providenţial pe care-l au cu un asemenea geniu conducător, care le-a redat demnitatea şi bunăstarea de care fuseseră privaţi de toţi cei de dinainte. Şi atunci cum să nu fie nostalgici după acele vremuri? Aceşti nostalgici ai regimului totalitar precedent din ţara lor sunt dintre cei ce nu au resimţit nici atunci şi nici în prezent de nevoia de a gândi liber, de a se exprima liber, de a îndrăzni şi risca liber, de nevoia de a spune pur şi simplu “Nu!”, aşa cum o fac în gura mare tocmai datorită regimului democratic pe care-l reneagă. Nostalgicii totalitarismului nu au cunoscut şi preţuit niciodată astfel de stări de conştiinţă, frământări existenţiale, conflicte morale, considerându-le nişte „mofturi intelectuale” sau „fiţe de îmbuibaţi”. Ei preferă entuziaşti zeama unei vieţi călduţe şi chioare, fără prea mari eforturi, asigurate în schimbul unei supuneri şi adoraţii oarbe a tătucului cel bun din fruntea ţării. Cam aici se află una dintre explicaţiile, cinice, prozaice şi teribil de omeneşti ale unor regrete după apusele epoci dictatoriale. În plus, ar mai trebui adăugat că, spre deosebire de Germania, unde nazismul şi principalii lideri nazişti au fost judecaţi public în procesele de la Nürnberg din 1945-1946, Stalin (şi, implicit, stalinismul) n-a fost niciodată supus judecăţii în Rusia, nici Mussolini şi fascismul în Italia. În România „Procesul marii trădări naţionale” din mai 1946 al lui Ion Antonescu a fost doar una dintre primele mari farse comuniste, fără nici o credibilitate pe plan naţional, dar care a fost mult mai minuţios regizat decât sceneta juridică ce le-a fost intentată soţilor Ceauşescu de noii stăpâni ai României, de Crăciun, pe 25 decembrie 1989.

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7536
Diferență: 0,1348
Ieri: 4.7582
Azi: 4.3072
Diferență: -0,453
Ieri: 4.3186
Azi: 5.4061
Diferență: 1,5802
Ieri: 5.4003
Azi: 4.3279
Diferență: -0,604
Ieri: 4.3262