• Leu / EUR4.9486
  • Leu / GBP5.5502
  • Leu / USD5.1027
Ziarul de Duminică

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (I)/ de Dumitru Radu Popescu

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (I)/ de Dumitru Radu Popescu

Autor: Ziarul de Duminica

26.08.2016, 00:03 205

I-am cerut un interviu scriitorului Dumitru Radu Popescu. Ştiam că fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor n-a mai dat nici un interviu de peste treizeci de ani. Mă aşteptam să mă refuze. Nu m-a refuzat, atât doar că, în loc să răspundă întrebărilor mele, una câte una, mi-a oferit un text de autor, o meditaţie marca D.R.P. despre scriitorul român şi literatura în care se scaldă. Academicianul Dumitru Radu Popescu a rămas acelaşi om care îşi pune întrebări şi mai ales scriitorul care şi-a apărat confraţii pe vremea cînd era preşedintele Uniunii Scriitorilor, chiar dacă el era şi membru în Comitetul Central al PCR iar unii dintre ei erau disidenţi vînaţi de Securitate şi puşi la index de reprezentanţii Consiliului Culturii. Cei care îl citesc pe DRP îl vor regăsi în acest text pe autorul Leului albastru, dar şi pe omul care a făcut politica literaturii nu pe cea a partidului cînd a fost preşedintele Uniunii şi redactor-şef la revista Contemporanul, iar cei care nu-l ştiu decât din auzite, unii confundându-l cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, ideologul ceauşist, sunt convins că îl vor citi pe scriitorul D.R. Popescu, după acest text care apare în serial în Ziarul de duminică – Cristian Teodorescu

 
 

Am folosit, cândva, o sintagmă, care suna aşa: „Este România o biserică a ţiganilor?”

Istoria, fie ea de hăis, fie de cea, cum este văzută azi de către diverşi hermeneuţi ai adevărului, cuminte sau revoluţionară, fie că se află în – cum ar putea spune Eminescu! – în „apus de zeitate”, sau în „asfinţire de idei”, caută să se-nlumineze în noi, fiind sigură că nimeni în ziua de azi şi în ziua de mâine nu va putea trăi consumând-halind doar adevăruri cu papion!

Războiul, devenit o oază de spiritualitate, îi oferă fiecărui cetăţean puterea de a fi, în acelaşi timp, individ şi colectivitate, o făptură distinctă şi un stat!...

Moartea e raţională, concretă, eficientă, şi chiar după unele perioade neproductive, e mulţumită de munca sa! Deşi, moarte fiind, niciodată nu visează nimic! Nici nu-i trece, nici în glumă, prin tet, să ajungă în ţara tinereţii fără de bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte! Ce să facă ea acolo, în acel spaţiu absurd, al eternităţii goale?! Acolo, te pomeneşti că după eşecul trăit de Adam şi Eva, nimeni, niciodată, n-a mai mâncat mere! Să vezi aceste fructe magnifice şi să închizi ochii, să înghiţi în sec?!... Să nu te bucuri de libertatea de-a înfăptui ce stă în puterea ta de a înfăptui? Aşa că moartea este satisfăcută, fiindcă, nici măcar, în prostie, nu visează să ajungă în acest paradis etern fericit!

Iar visul?!...

Visul, uneori, poate fi cel mai periculos eveniment ce te poate marca! Visul, o întâmplare venită din afara ta, care te poate împlini, sau te poate rata! Ori te poate reîntrupa într-un fel de om din vis, de vis! Oricum i-am putea zice stării prin care trece Manole trezindu-se din vis, într-o dimineaţă ce ar fi putut să fie egală cu alte dimineţi, el nu mai este cel care fusese cu o zi înainte!.... Găsise, în vis, cheia miraculoasă a încetării zidurilor bisericii de a se ruina!.... Era o bucurie, desigur, o eliberare, dar, în acelaşi timp, şi un semn de întrebare, tragic, parcă venit dintr-un fel de narcisiacă psihopatie!... Orgoliul de a încheia fericit construcţia bisericii fără de asemuire de pe Argeş la vale putea să răstoarne acest succes într-o tragedie personală... Bucuria putea fi adusă de o pulsaţie criminală, învăluită într-o credinţă divină, ascunsă într-o conştiinţă de plastilină, vicioasă?.... Dar dacă visul venea dintr-o şoaptă şerpească, dacă şerpele de dudău, desigur, promitea o putere divină, de a construi pe malul unui râu capricios, pe un pământ tulburat de cutremure ascunse, o biserică imposibilă?... Dacă visul era un pariu al diavolului?.... Dacă tot ce visul promitea era o farsă, care să demonstreze orgoliul nemăsurat al lui Manole de a construi cu orice sacrificiu o clădire sfântă?... Dar... Dacă această cale promisă de vis – de a dobândi, Manole, o cale a sufletului – era, totuşi – de sorginte lor divină!?

O, ce tragedie caraghioasă ar fi fost dacă Manole, după terminarea înălţării sfântului lăcaş de închinăciune, de pe Argeş, şi-ar fi uitat cu desăvârşire soţia şi pruncul nenăscut şi, luat de miresmele vieţii, s-ar fi îndrăgostit de cine ştie ce făptură belă – şi de joasă speţă – spiţă?!.... Sau dacă, din contră, cu inima însângerată, şi-ar fi pierdut minţile?!.... Să vezi un om care a construit o biserică – înnebunind?!

Ar fi fost un fel de tragedie a la Shakespeare – deşi suntem cam siguri că pe vremea lui Negru Vodă Englezul dârlogar încă nu se născuse! O, rătăcind prin păduri, pe malurile Argeşului, în sus şi în jos, prin biserică, Manole, încercând să uite ce nu putea să uite – pruncul nenăscut, mort înainte de a veni pe lume, soţia ce cu bucurie a vrut să-i împlinească visul de a înălţa o monastire fără de asemuire – încercând, da, să desprindă visul de realitate, trecutul de prezent, bolunzind cu fiecare pas, ar fi fost un exemplu cumplit?!...

Ei, dar!.... Care este visul zilei de azi?

Pe Argeş în jos, parcă departe de echilibrul pământului, tot ce peste zi se înălţa, peste noapte se ruina – clădiri, gândiri, credinţe!.... Astfel încât orice început de lume se autosfărâma, sub presiunea ocultă a unor legi indefinite, sub aceeaşi lumină parcă indiferentă, incoruptibilă, a stelelor. Cum puteai să crezi în Tătânele Ceresc, în acest spaţiu al devalorizării pământului, altfel decât prin încercarea de a pune capăt zgâlţâirilor infernului ascuns în adâncurile terei – prin înălţarea unei biserici?!.... O geografie fericită, identică, soră cu liniştita ei oglindă cerească, nu putea fi dobândită decât prin forţa divină ce se putea adeveri în spaţiul unei monastiri.

Negru-Vodă are această idee sublimă, a mântuirii sufleteşti, prin puterea frumuseţii unei biserici de a opri clătinările pământului de pe Argeş în jos! Acesta e visul său, visat în plină zi, zile la rând, ca mântuirea să înceapă în această biserică – în acest vis! Pe care-l şi visează, într-o noapte!

Aşa că Negru-Vodă tocmeşte nouă meşteri mari – şi cu Manole zice! – ca să-i clădească, din cărămidă, acest vis! Sigur, Manole nu ştia ce ştia Negru-Vodă, că pământul însorit, de pe Argeş la vale, era primitor doar pentru cimitire şi moarte!... Pentru o ruinare-ntruna, pentru o moarte-ntruna, fără de sfârşit, în nopţile fără de sfârşit!....

Manole înţelege, până la urmă, şi această tragedie a pământului, de a ruina tot ce se poate înălţa pe el fără nicio credinţă – în nimic! – sau se poate înălţa doar dintr-un orgoliu boieresc!.... Prezentul nesfârşitei ruinări nocturne se-nchină parcă propriului său întuneric mortuar... Ei, din această ecuaţie imposibilă, Manole e salvat, într-o noapte – culmea! – printr-un vis!... Dar acest vis izbăvitor avea în miezul său eflorescenţa unei crime – suprimarea celei mai frumoase şi iubitoare soţii!... Zidirea ei la temelia mănăstirii! Culmea tragediei: sacrificarea iubirii ei, a vieţii ei, cu ştiinţa ei, cu acceptarea ei!... Manole, printr-un sacrificiu, ce parcă nu putea neapărat veni din toată inima sa – trebuia să răspundă acestui vis!... Vis ce parcă semăna, cumva, cu încredinţarea rostită de şarpele din rai, în faţa protopărinţilor Adam şi Eva?... Că, adică, mâncând mere din mărul interzis, vor căpăta puteri egale cu ale Tatălui Ceresc?... Dar... Dacă visul, insistăm, venea din partea Satanei, dacă el promitea magia unui măr divin, care, până la urmă se va dovedi fără miez?!...

Sau visul său – al lui Manole, desigur! – să fie, totuşi, un prilej ce i s-a acordat pentru a se apropia de Dumnezeu?!...

Dar iată că, pe acoperişul bisericii, după ce visul său s-a împlinit, Manole se trezeşte alături de prietenii săi, cei nouă meşteri zidari, condamnat, împreună cu ei, la un fel de moarte venită din apropierea cerurilor, singură, sigură, însă, ireconciliabilă!... De parcă, din acele clipe, când biserica închinată lui Dumnezeu ar fi fost desăvârşită, Dumnezeu s-ar fi retras de pe malurile Argeşului, s-ar fi îndepărtat de oameni, predându-i morţii!... Dar, ca şi cei nouă meşteri zidari, Manole încearcă, făcându-şi aripi din lemn, să înfrunte moartea ce-i pândea ca o jivină invizibilă – şi să-şi recâştige viaţa pierdută pentru că înălţaseră un lăcaş de închinăciune!... Cui  nu-i convenise să vadă această biserică, vreunui şarpe, lui Dumnezeu însuşi?!... Vai, nu! Totul venise din orgoliul patologic al lui Negru-Vodă! Dar dacă Manole şi meşterii cei nouă, zburând cu aripi de lemn, şi-ar fi dobândit, coborând pe pământ, ca din ceriuri, o nouă viaţă, născându-se, cumva, a doua oară, nu s-ar fi dovedit că Dumnezeu nu s-a retras din lume?... Ba da!... Aşa că gestul lui Manole, de a încerca, având aripi de lemn, să scape din ghearele morţii, nu vine dintr-o gândire sinucigaşă... Visul nu-i prevestise că va muri după ce va înălţa biserica de pe Argeş!... Nu era, zborul, o încununare a disperării sinucigaşe, ci o dovadă... că el voia să moară, ca să se vadă până în străfundurile ceriului, şi până în miezul tuturor viselor, că el, Manole, omul, poate să împlinească şi ce gândeşte cu propriul său cap, nu doar ce visează!?... Da, dar dacă dictatura visului se dovedise exactă – doar zidirea bisericii se terminase, doar biserica exista, se afla chiar sub tălpile meşterilor! – dacă visul, credinţa, imaginarul, îşi împliniseră rostul, puterea lucidităţii minţi nu era în stare să croiască o nouă realitate, a zborului cu aripi de lemn, izbăvitor?!... Dacă pământul putuse să fie îmblânzit, ca să nu se mai cutremure sub zidurile bisericii, dacă zidurile putuseră să devină de neclintit, datorită împlinirii unui vis, aripile de lemn nu puteau salva viaţa cutremurată de moarte a celor zece meşteri mari, calfe şi zidari?... Dacă visul era divin, puterea minţii putea fi mai prejos?...

Era un orgoliu ce putea să semene cu promisiunea şarpelui – că omul va putea cunoaşte şi stăpâni aceleaşi valori ca şi Tătânele Ceresc?... Moartea trebuia să-l convingă pe marele meşter zidar că totul fusese o iluzie copilărească?... Da?! Bine, atunci măcar putea să trăiască bucuria frustă a morţii... ce nu venise din vis, ci pe care singur şi-o hotărâse?!... Visul rămânea vis, iar revelaţia... puterii aripilor de lemn!... Dacă visul putea decide apropierea, prin puterile creştine, ale bisericii, de Cel de Sus, judecata minţii putea să înfrângă, cu orice risc, o condamnare la o moarte venită pe acoperişul unei biserici – venită din partea unei minţi domneşti!...

Şi astfel, prin vis şi prin propria sa luciditate, Manole receptează – şi chiar pipăie! – tainele şi limitele lumii...

Dacă ne apropiem de ecriveni, nu putem spune că scrisul lor – şi scrierile lor! – acoperă energia unor vise? Pe unii condeieri visele îi despovărează, precum visul l-a despovărat pe Manole de zădărnicia unei construcţii... Visul lui Manole vine din afara sa, despovărându-l de golul din sine, ce nu găsea nicio soluţie între înălţarea bisericii de pe Argeş, la vale... Visul lui Făt Frumos, de a ajunge în ţara fără de bătrâneţe şi fără de moarte, vine, cu siguranţă, nu doar din afara sa – căci el visa când încă nici nu se născuse! – ci vine şi din afara mamei sale, care nu-şi dorea, cu siguranţă, ca pruncul, pe care-l purta în lichidul ei amniotic, să plece în afara împărăţiei în care îşi ducea zilele!... Toată viaţa împărăteasa îşi dorise o odraslă, şi împreună cu împăratul le ceruse chiar sfatul – şi ajutorul! – unor bătrâni, şi unor pricepuţi vrăjitori, în această cestiune!... Ştiindu-se împlinită, purtând în pântecele ei odrasla visată, împărăteasa era aproape imposibil să se gândească o clipă măcar la posibilitatea de a rămâne fără urmaşi!... Aşa că ea, nevisând acest vis visat de Făt Frumos, ne putem întreba de unde venea acest vis care-l bucura pe Făt Frumos, dar îi întrista pe împărăteasă şi împărat?!... Din inima şi mintea împărătesei nu venea... Ori, da, se mai poate întâmpla ca întâi să fi apărut visul, în lichidul cel amniotic, şi apoi să se fi întrupat Făt Frumos, din acest vis!... Visul îi vorbea pruncului de o tinereţe fără de bătrâneţe şi de o viaţă fără de moarte – nişte noţiuni despre care Făt Frumos absolut nimic nu ştia... ce reprezintă!... Era vorba de nişte realităţi – bătrâneţe, viaţă, moarte, ţară! – absolut imposibil să şi le imagineze fiul de împărat, aflat în scalda amniotică... El trebuia – conform visului! – să pornească într-o călătorie iniţiatică... spre centrul fericirii eterne! El trebuia să ajungă, cu ajutorul acestui vis, într-un spaţiu concret, al fericirii! Era o iluzie intrauterină, o fantezie?... Părinţii se îndoiesc de întruparea acestui vis, dar până la urmă îl consideră un fel de joc puştesc, un moft chiar, şi se lasă înduplecaţi să-l lase pe Făt Frumos să plece la drum... Bănuind că drumul va fi foarte scurt, iar calul încălecat de Făt Frumos îl va readuce cu grăbire acasă pe necoptul şi râzgâiatul fecior!... Şi astfel se va încheia visul din somnul intrauterin al lui Făt Frumos! Şi astfel visul, care-i împovărase pe genitorii lui Făt Frumos, stingându-se, îi dezpovăra!...

Pe ecriveni visele îi împovărează, îi dezpovărează? Visează ei că... o să înalţe, prin cărţile lor, o biserică? A culturii, a naţiei, a lui Dumnezeu? Şi se gândesc ei, până la capăt, la propriul lor destin? De ce să nu ne punem şi asemenea întrebări gonflate?... Apostolii, prin cuvintele lor, nu voiau să aşeze religia lui Cristos pe pământ, în inimile oamenilor?... Era vorba de o religie a binelui oamenilor!... A, desigur, această religie a binelui oamenilor putea veni – cum a şi venit, cum a venit, de fapt! – şi din partea unui spaniol care nu era Apostol al lui Iisus!... Don Quijote, despre care a depus mărturie un fost oştean, revenit din război fără o mână, Cervantes, nu fusese ucenic al lui Cristos, şi nici Cervantes n-avusese cum să fie!... Religia lui Don Quijote venea din cărţi, nu din experienţa vieţii cavalerului de la Mancha!... Era o religie – ca o concluzie a lecturilor!... Mai şonticăită, uneori, şi chiar mai absurdă – ca în ziua acelei bătălii absurde, cu morile de vânt, luate drept balauri, bătălie în care calul lui Don Quijote nu-şi spusese cuvântul – el, de altfel, neavând divina capacitate de a vorbi, precum calul lui Făt Frumos! – bătălie pe care doar scutierul Cavalerului, cu minţile sale întregi, o putea evalua!... Hm!

Ei, dar visele ecrivenilor s-au împlinit toate – deplin?! Proust, după ce a căutat timpul pierdut, în şapte volume, a dat ortul popii la 51 de ani, se pare că dintr-un ghinion care astăzi ar fi putut fi lichidat prin niscaiva doze de penicilină... Eminescu şi-a încheiat zilele şi mai repede... Başca faptul că o parte dintre ele au fost puse sub semnele mai multor întrebări!... Blaga a murit la 66 de ani, de o boală care a reuşit să-l umilească definitiv, după ultimii săi ani petrecuţi într-o umilinţă colegială şi politică... Dar au existat şi cazuri în care visele unor scriitori au avut aspecte finale mai absurde!... Dante a trăit o comedie divină tragică – a despărţirii de Florenţa!... Iar Rebreanu, după ce a murit, a mai fost omorât din nou – linşat de colegii săi dragi, ecrivenii cu care a fost contemporan!... Oh, domnilor Ion Călugăru, Ion Caraion, Oscar Lemnaru... şi... şi!... Ce cuvinte fără de bătrâneţe şi fără de moarte ne-aţi lăsat! Vă mulţumim pentru sinceritate!...

Iar Tudor Arghezi, deşi insul cu care se cunoscuse, până la prietenie, în închisoarea de la Târgu-Jiu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, era şeful României, a fost înjurat şi umilit ca la uşa cortului – la uşa cortului „Scânteii”! – de strălucitul putregai Toma Sorin, fratele lui Toma A. – şi sofisticatul pseudonim al lui... Hm!...

 

(va urma)

ZF Birouri şi Rezidenţial’22
AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9486
Diferență: 0,0141
Ieri: 4.9479
Azi: 5.1027
Diferență: -1,4809
Ieri: 5.1794
Azi: 5.5502
Diferență: 0,2384
Ieri: 5.5370
Azi: 5.2060
Diferență: -0,1821
Ieri: 5.2155