• Leu / EUR4.7576
  • Leu / GBP5.4657
  • Leu / USD4.1938
Ziarul de Duminică

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (IV)/ de Dumitru Radu Popescu

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (IV)/ de Dumitru Radu Popescu

Autor: Ziarul de Duminica

16 sep 2016 54

Urmarea destituirii lui Păunescu. Vipa. Un kilogram de carte

Am fost de faţă în biroul lui Cornel Burtică, în ziua când, – aş putea spune! – s-a hotărât numirea lui Păunescu la „Flacăra”, o revistă moartă, de pripas!... Geo Saizescu, fost coleg de clasă cu Burtică, la „Liceul Traian”, din Turnu Severin, a insistat să mă ducă în biroul proaspătului secretar al Partidului... Burtică şi Saizescu vorbeau între ei ca şi cum s-ar fi aflat pe malul Dunării, unde mâncau seminţe de floarea soarelui şi se uitau la gagicile plimbăreţe... Ei, la un moment dat, Burtică l-a întrebat pe Saizescu Geo ce se mai întâmplă prin cultură?...  Geo i-a povestit ceva despre o piesă de teatru, semnată de Sorescu, oprită, de, la „Teatrul Bulandra”... Burtică l-a întrebat ce părere are despre Adrian Păunescu... Era vorba să fie numit şef la o gazetă... Geo a spus: „Păunescu este formidabil!...” Mi-am dat şi eu cu părerea... „Dacă Păunescu ar fi numit şef la un ziar din Botoşani, peste o vreme acel ziar s-ar citi în toată ţara...” Nu vreau să spun că la această şuetă s-a decis numirea lui Păunescu la „Flacăra” şi nici că plecând de la această discuţie, piesa lui Sorescu a avut, peste o săptămână, premiera!... Vreau să spun doar că am fost de faţă la două întâlniri în care a fost vorba de Păunescu!...

Urmarea destituirii lui Păunescu... O cunoşti, domnule Teodorescu: Adrian Păunescu a ajuns redactor la revista „Contemporanul”. O, nu, nu imediat!... A fost o vreme şomer, cum se mai poate spune... Am avut mai multe discuţii cu Secretarul Partidului, Enache... N-a fost uşor, deşi, Enache era, după mine, un om cumsecade. I-am sugerat o idee: să i se dea lui Păunescu un post la orice ziar, până apare o soluţie mai!... Da! Au fost câteva publicaţii care aveau posturi libere... Dar!... Nimeni n-a voit să-l angajeze pe Adrian Păunescu! O, cauzele erau diferite!... Am propus... să fie angajat la „Contemporanul”. Da, dar „Contemporanul”, mi s-a spus, n-avea posturi libere!... Am propus... să ne fie dat un post în plus, de la Ministerul Culturii... Până la urmă – ni s-a dat! Apoi... apoi am vorbit cu Mitea, şeful Presei, de la CC... L-am rugat să vină împreună cu mine... în ziua când Păunescu va fi prezentat redacţiei... Constantin Mitea a acceptat imediat! A venit, a vorbit, a spus cuvintele de rigoare... Deci s-a hotărât de sus... totul, nu era vorba de mai ştiu eu ce!...

Pe scurt: înainte de evenimentele de la Timişoara, Păunescu a fost cel mai curtat scriitor!... Energiile occidentale vedeau în el un stâlp al viitoarelor puteri din România! Nu  intru în detalii. Păunescu n-a vrut să intre în acest joc de şah. Putea să fie şeful ţării... Sigur! A zis nu – ştiind, cu siguranţă, că nimeni nu poate sări peste umbra sa! Omul, de, în magnifica, luminoasa şi absurda – chiar! – întrebuinţare a libertăţii, poate – de ce nu? – să fie făcut şi mat! În zilele confuze ale libertăţii de piaţă, un ins s-a dus la Păunescu... şi i-a dus un cap de porc! Dacă ar fi fost Păunescu ştab, îl pupa în fund! Cum s-a întâmplat, cu alţii, peste ani, când au ajuns, oho, ho!... Ce să mai zici?!

Unii politicieni, când îşi scriu autobiografia, utilizează, cu hărnicie, guma de şters! Literaţii sunt mai circumspecţi, unii dintre ei, desigur, sau mai deschişi!... Iată ce mărturiseşte profesorul, criticul şi istoricul literar, Dumitru Micu: „Niciodată nu am făcut ceea ce, eventual, aş fi dorit; constant, am făcut doar ceea ce se putea face în circumstanţele date.”

Dacă politica este, cumva, dulcea injurie adusă vieţii, să nu uităm, totuşi, că Păunescu a fost – şi este! – un poet foarte talentat, un publicist remarcabil, un jucător de şah, care, din păcate, jucând cu el însuşi, a fost, uneori, înfrânt de el însuşi, ieşind pe locul secund! Dar să nu uităm că în ierarhiile absurdităţii nu întotdeauna unii artişti nu s-au putut anihila definitiv pe ei înşişi, aşa cum a fost cazul lui Céline, cazul lui Picasso, Laureatul Premiului Lenin, cazul lui von Karajan, care avea două carnete de partid – în partidul lui Hitler!

 

Vipa

O jună proprietară de cimitire, cu două doctorate despre gustul tainic, orgasmatic, al materiei umane, fiind lăsată obleagă, cu buzele umflate, de către un poetician bântuit de onirismul politic, l-a reclamat la Agie pentru o nesătulă boemie sexuală, şi, pe moment, i-a stricat reveriile sufletului său visător, lăsându-l cam, de, cu căruţa în drum şi în ploaie! Preopinentul s-a revoltat niţeluş şi el, împotriva televizoriştilor sub acoperire, spunând că nu înţelege cum o vipă insaţiabilă, care şi când doarme stă cu gura deschisă, poate fi luată drept uşă de biserică ortodoxă, când e clar şi pentru surzi şi orbi că foamea ei de cunoaştere fiziologică, necontenită, a trecut şi graniţele Bulgariei, Turciei, Afganistanului şi Braziliei, fără nicio frică de ţânţari! O, o vipă care este recunoscută pentru avânturile ei spirituale şi pentru rădăcinile ei flexibile, pentru cântecele ei, în câmpul muncii, destul de bine argumentate prin vocalize revoluţionare, ca şi pentru adverbele, adjectivele şi vânturile ei lingvistice subterane, o vipă cu vechi state de serviciu şi în cadrul clubului „Dinamo Finanţe Bănci”, o vipă care, în talentata şi preţuita ei întreprindere nu gâfâie nici când deschide porţile dimineţii sau închide obloanele zilei, o vipă căreia ar fi bine să i se înalţe o statuie pentru priceperea cu care ştie să ridice şi să coboare – şi să aşeze pe dreapta sau pe stânga! – punctele de întrebare şi de mirare, anatomice, ale filosofilor de mare sau de mică folosinţă, întâlniţi în cale, pe cărare... poate fi pusă la icoane!... Cimitireasa fotogenică, fotosintezică, filoarabă şi filofranceză, nu s-a lăsat intimidată de osanalele fostului ei partener de idei şi a insistat pentru detronarea lui din postul de inspector al cimitirelor – în care fusese, de curând, uns!... Atunci în el s-a trezit cultul pentru limba strămoşească şi a întrebat cum de mama dracului i se spune vipă unei târfulene de piaţă?!... Şi cum de mai sunt puse pe cântarul orb al justiţiei independente şi suverane cuvintele unei sfinte în înăuntrul căreia se mai aud, în devălmăşie, ţipetele unor nenumăraţi copii nenăscuţi?!... Şi, mă rog, a mai întrebat el sfânta justiţie, patriotică şi dolofană, cum de unei cotcodame, cocodame, i se mai spune vipă?! „De ce să nu i se spună cum doreşte fiecare ins să-i spună, doar noi ne-am recâştigat ţara şi libertatea de a vorbi liber!...” a zis reprezentantul oarbei judecăţi de pe tera... „Pentru că face zgomot?!” „Cine?!” „Vipa asta!” „Când face zgomot, domnule?” „Face zgomot şi când mănâncă!” Purtătorul de cuvânt la gât, al tribunalului irefutabil, care debutase, la începutul sublimei sale cariere, cu un splendid articol, în ziarul judeţean de la Bistriţa (târgul cu puşcărie, de altădată, unde scrisese – în puşcărie, se-nţelege! – Cerişel, prima scriere în limba română!) – despre  semănatul în pătrat, i-a răspuns, pe scurt: „De ce i se spune vipă, domnule?! Pentru că în Ardeal, curvelor li se spune vipe!” Reclamatul a rămas foarte mulţumit de doxa purtătorului de cuvânt al zeiţei oarbe şi surde, care împarte de secole dreptatea în lume, zeiţa cu un prosop pe ochi şi cu un cântar în labe, făptura supremă, care, pusă în orizontul unor maşini medicale moderne, i-a făcut pe experţii tehnicieni şi savanţi chinezi şi americani, înfrăţiţi, să constate şi să declare că infailibila judecătoreasă nu are în tet, în piele, în sânge, în măduva spinării, în ochi, în urechi, în nas, în gură, în călcâie, în păr, în salivă, în puţă, în nicăieri, nimic, niciun simţ, nicio simţire, nicio glagorie – fiind de lemn – Tănase, oarbă, surdă, fără orgasme, doar cu o limbă mare, lungă, cu o gură mare, neobosită, guralivă, capace doar să transmită în lume vidul zeiesc al justiţiei...

Aşa că geamănul înţeles ieşit din gemenele cuvinte – modernul vipă, în Transilvania, şi transcrierea sunetelor sale în limba uitată, decebala-traianică, târfă! – nu deranjează deloc gravitaţia pământului, şi nici gravitaţia patului în care vipa lingvistică îşi exercită misia, până intră într-un somn adânc, semănând cu moartea – plus sforăiturile de rigoare, perfect umane! Sforăituri adânci, uneori mortuare, cu sughiţuri mortale, de zeci de parale! Din care se trezea, în pat, ca din moarte, precum Pasărea Poenix, vie şi gata de zbor!

O, da, în timp ce noi ne ocupăm de vipa bipedă, harnicii pădurari români contemporani taie, pe oră, trei hectare de pădure! În 24 de ore – câte hectare?!   Într-o lună câte hectare?!... Suedezii, finlandezii, norvegienii, austriecii – sunt nişte neisprăviţi! Toţi nu taie, într-un an, cât tăiem noi – muncind, fireşte! – într-o!... Sunt nişte, , ptiu... Ai noştri, însă, sunt mândri ca brazii din parlament şi ca stejarii din guvern!

Între timp, o treime din elevi au căzut la bac! O!... Başca încă patruzeci de mii de elevi care n-au căzut la bac – fiindcă nu s-au prezentat la bac!... O!... Dar fleacul acesta nu intră în orizontul justiţiei!... Că doar nu s-o apuca Pasărea cu ADN şi DNA zeiesc să pună pe cântar ce fac deputaţii de stânga şi de dreapta! Precum şi ce fac tehnocraţii guvernamentali, de dreapta şi de stânga, mai ales că ei, fiind în afara traseismului ideologic şi economic, formează biserica de azi a ortodoxiei politice danubiano-pontice!

O, să nu privim superficial această cestiune banală!... Nu, nu politicienii vor să ajungă prin rugăciuni la Dumnezeu!... Mai degrabă Tătânele ceresc se străduieşte să ajungă la politicieni! Şi să-i roage una-alta!... Poate mai exact ar fi să se vorbească de îndumnezeirea politicienilor, concomitentă cu încercarea Tătânelui Ceresc... Să fie El însuşi om, dar să nu dea de dracu!... Sporul de îndumnezeire din Adam şi Eva, pământenii croiţi după modelul Creatorului divin, n-a fost suficient!... Un simplu măr interzis a fost de ajuns ca să arate că asemănarea dintre cei doi şi Dumnezeu era un fleac! Dumnezeu, atunci, i-a aruncat pe cei doi păcătoşi înfumuraţi peste pârleazul raiului!... Acum nimeni, însă, nu poate spune că Dumnezeu încă n-a fost aruncat de politicieni şi militari peste pârleazul pământului!

 

Cartea – un kilogram, 9,99 lei

Ţiganii, băgând de seamă, într-o zi, că zilele lor sunt făcute din nimic – zile de nimic! – îşi propun să le desprindă de nimicurile lor, să le acopere cu o lumină, să le încarce, mereu, cu o lumină divină – aşa că încep să caute un loc unde să înalţe această lumină, această biserică a lui Dumnezeu! Doar Dumnezeu este mare şi atotputernic şi în dimensiunea modestă a bisericii!... Dintr-un lăcaş de închinăciune, orice dimensiune ar fi avut el, Dumnezeu te putea asculta şi îţi putea vorbi cu mila şi iertarea Sa!... El, Dumnezeu, întâistătătorul a tot şi a toate, privindu-te doar din icoane, El, cel de dinaintea lumii, de dinaintea luminii, lumina zilei de ieri, a zilei de mâine şi a prezentului etern, El trebuia proslăvit cu evlavie într-o biserică înălţată cu mâinile şi cu bucuria tuturor ţiganilor!... Dar din ce să fie făcută biserica?!...

Şi din ce să fie făcuţi sfinţi din icoane? O, da, în închipuirea rromilor sfinţii şi sfintele începeau să arate aşa cum trebuiau să arate! Da... Îi şi vedeau în faţa ochilor!... Da...

Sfinţii din icoane erau fără umbre. Sfintele, în anatomice volume hieratice, puneau în lumină un farmec duios, cu accente de senzualitate, accente care, desigur, nu considerau trupul doar un lăcaş al Credinţei, însă nu te obligau, în niciun caz,  să crezi că în orice sfântă din icoane era vorba de o încetare a vieţii fizice!... Această vigoare delicată oferea sfintelor o feminitate vie, de extaz iluminat, rod al pătrunderii sacrului în natura umană... Copleşiţi de o poetică onirică a divinului, ţiganii s-au întrebat, într-o baladă culeasă de Tache Papahagi, din ce material să construiască biserica?...  Din lemn, nu, căci lemnul putrezeşte! Şi apoi, poate şi-au zis, aducându-şi aminte de biserica zidită de Manole, lemnul nu l-a ajutat pe Meşter nici când şi-a croit două aripi, ca să zboare din moartea ce i se pusese la cale!... O, şi se vede treaba că n-ar fi scăpat cu viaţă nici dacă şi-ar fi pus aripi de lemn la picioare! Şi apoi, lemnul – copacii, arborii! – se bucură de o existenţă subterană, subconştientă, mai apropiată de adâncimile iadului decât de splendorile paradisiace!... Să înalţe biserica din fier? Fierul rugineşte! Fierul nu are caracter, se lasă modelat în toate formele, în toate religiile, niciodată nu este doar vertical, sau măcar orizontal, nu are o demnitate nici măcar derizorie, acum se lasă, uşor, să devină puşcă, sabie, sau lanţ de closetă, acum ia chipul caraghios al atâtor nimicuri – şuruburi, platoşe, oliţe de noapte, descalificându-se!... Fierul mai devine – ca să-şi arate sie însuşi propria sa dinamică! – punct, virgulă, semn al întrebării, semn al mirării, paranteză, forme în care nu poţi discerne decât o labilitate lipsită de duh creştin!... Ca să nu mai vorbim de culoarea sa inexpresivă! Şi, ruginind, în bătaia zilelor şi a nopţilor, a anotimpurilor – a timpului, de! – începe să ia chipul unor fosile indeterminabile, diavoleşti!... Ce mai, fizionomia sa, statică, nocturnă, moleşită, traseistă, conjuncturistă, politicianistă, te duce cu gândul spre niscaiva sfinţi sub acoperire, părăsiţi de orice duh divin!

Dacă, uneori, eşti tentat, asemeni unor cercetători, să consideri că „Biserica ţiganilor” nu este un mit, şi nici un antimit, căci nu face, fundamental, obiectul unei Credinţe, alteori poţi s-o consideri un mit, astfel încât în complexitatea ei, această baladă poate fi citită şi înţeleasă în feluri diferite – ca un elogiu adus Credinţei, sau precum o divagaţie ce nu face obiectul Credinţei...” Căci, totuşi, o biserică presupune înălţarea unei idei, o trăire a visului, nu doar o contemplare turistică, lejeră, a unei clădiri... De ce trebuie să ai o biserică? Pentru a fi, cât de cât, tu însuţi, chiar în necredinţă! Să fie biserica o oglindă a conştiinţei de sine, sau biserica poate fi o cutie a Pandorei? Să fie un lăcaş al împlinirilor bucuriei sufleteşti, desigur, dar niciodată un lăcaş în care de două ori să trăieşti aceeaşi moarte!... Pentru Negru Vodă şi Manole, cu siguranţă, seara, apa Argeşului este vânată, în valuri posomorâte, mortuare, iar stelele, sub nori, învălmăşite, neclare, stau gata să apună, nu să răsară, de parcă s-ar fi născut din morminte... Era nevoie de o biserică pe Argeş la vale, ca măcar luna să strălucească blândă şi deplină, iar noaptea să nu acopere lumea cu vise chioare!... În visul său, Manole vede înălţându-se o biserică a luminii, având la temelie o sacrificare a unei fericiri personale... Era vorba de o biserică ivită în vis, de o biserică de vis, o întrupare a lumii luminii divine!... O biserică onirică, desigur, dar aflată dincoace de moarte!

Biserica ţiganilor nu vine dintr-o ambiţie domnească şi nu se împlineşte datorită luminii dintr-un vis... Ţiganii stau cu picioarele pe pământ şi se-ntreabă, realist, din ce-ar fi făcută biserica mai bine, din fier, din lemn, din ce?...  În varianta culeasă de Tache Papahagi, din Maramureş, răspunsul e clar:

„Din lemn a putrezi,

  Din fier a rugini,

  Din piatră a musti...”

Adică, da, ar fi cumplit ca o biserică să putrezească, vai, cu sfinţii putrezind în icoane, cu Dumnezeu putrezind şi El!... O biserică, vai, să ruginească – şi Dumnezeu, în ea, să ruginească!...

Soluţia fericită respingea şi zidurile din piatră!... Musteau! Cum să vezi o sfântă monastire mustind, cum să-L vezi pe Dumnezeu mustind?!... Era mai bine ca biserica, da, da!... Să fie făcută...

„Din caş în dungă...

  Să tragă copiii la rugă;

  Şi-n pod de clisă groasă

  Să fugă copiii la rugă de-acasă.”

Ei, da, aşa era bine s-o facă şi din caş. Da, spune o altă variantă...

„Când o bate vântul

  Să curgă untul.”

E lesne de presupus că sfinţii din icoane, sfintele, Iisus, şi chiar Dumnezeu însuşi!... Da, din faguri de miere trebuiau întrupaţi, sfinţii din miere de rapiţă, sfintele din miere din flori de tei, iar Dumnezeu, din miere albă, de salcâm!... Totul, în biserică, era o bucurie, o lume a copilăriei fericite, a tinereţii fără de bătrâneţe, a vieţii depline, aflată în afara morţii!... Cum Dumnezeu este peste tot în lume, o îndumnezeire, în afara Lui – afara Lui era imposibilă, căci Tătânele Ceresc, fiind peste tot, repetăm, nu putea fi dincolo de El! Buimăcit în bezna grea şi apăsătoare a cerului, te bucuri când biserica, prin lumina ei, desface, pentru tine, lumina cerului, şi-au zis ţiganii până în ziua când, luaţi cu munca, s-au luat de păr între ei!... Şi atunci, cu grăbire, fapt nemaivăzut, nemaiîntâlnit, nemaiauzit, nemaiavând ei nevoie de gândire, nemaisimţind, niciunde, nicio lumină, flămânziţi de noi idei împlinitoare, satisfăcătoare, şi-au mâncat biserica! Brânza era gustoasă, altarul, din unt, dădea bine la foamea din foale, împreună cu trupul şi capul lui Dumnezeu, din fagure de albine, dulci ca mierea!...

Aşa că astăzi, cu gustul morţii pe limbă, ne putem întreba, da, dacă nu cumva cultura română este o biserică ţigănească?!... Literatura română este ce?...

Nu, Jamailă, şi toţi colegii mei de la primară – şi toţi ţiganii din Dănceu-Mehedinţi!... Nu... Niciodată în biserică, Dumnezeu nu era speriat sau trist! Aşa că oricâte cărţi o să apară legate în piele de om, deşertăciunea visului nu este deşartă.. Am mai zis: dacă-ţi baţi popa, poţi să-l şi omori – şi să-l mănânci, fript cu ceapă; iar dacă icoanele sunt din elemente comestibile, poţi să le mănânci şi pe ele, cu sfinţii de pe ele cu tot, cu Dumnezeu cu tot!... Şi?!... Halitorilor o să li se zbârlească părul de fericire! Atât!

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7576
Diferență: 0,2022
Ieri: 4.7480
Azi: 4.1938
Diferență: -0,1024
Ieri: 4.1981
Azi: 5.4657
Diferență: 0,715
Ieri: 5.4269
Azi: 4.1895
Diferență: 0,2153
Ieri: 4.1805