Eu nu cred într-un Dumnezeu răzbunător, ranchiunos, veşnic încruntat.
În acelaşi timp, nu cred într-un Dumnezeu bun să apelezi la El doar când dai de greu. După cum nu cred într-o Biserică – aceea Ortodoxă, în care m-am născut, sau oricare alta – bună doar de nunţi, botezuri, înmormântări, sfeştanii. Am întâlnit mulţi oameni care se plâng că Biserica s-ar comporta ca o firmă de prestări servicii, dar nu-şi pun nicio clipă problema dacă nu cumva avem şi noi vreun rol în asta.
Cred cu tărie că Dumnezeu este atotputernic şi atotprezent, dar nu şi atotintervenţionist. Mi se pare ridicol să-ţi imaginezi că, dacă eşti (sau măcar te consideri) dreptcredincios, altruist, bun şi blând (cam aşa ne vedem fiecare, nu?), Dumnezeu musai să se pună pavăză ca nu cumva să-ţi rupi vreun deget. Şi mi se pare şi mai caraghios să I te rogi să nu se petreacă aşa ceva. Rugăciunile – extrem de importante şi cât se poate de justificate – ar fi frumos să fie înălţate pentru situaţii ceva mai grave...
Dumnezeu a lăsat oamenilor libertatea alegerii. Este un lucru senzaţional, de prea puţini înţeles cu adevărat. Libertatea alegerii înseamnă inclusiv libertatea alegerii greşite. Ar fi mult dincolo de îndrăzneală neruşinată să-i punem lui Dumnezeu în sarcină greşelile, păcatele, infracţiunile şi mârlăniile noastre!
Şi chiar de n-ar fi vorba de greşeli şi crime, un preţ oricum ar exista. Nimic pe lume nu vine fără un preţ. Cu singuranţă nu libertatea! În acest colţ de lume, noi, românii şi fraţii noştri întru strivire sub tancurile sovietice şi sub jumătatea de secol de întuneric pe care au adus-o, am experimentat pe pielea noastră, acum un sfert de secol, preţurile libertăţii. De pildă, responsabilitatea. Câţi dintre noi, cei maturi în Decembrie 1989, luam vreo decizie cât de cât importantă, profesional vorbind, înainte de acel moment? Dintr-o dată am avut voie să facem şi să spunem orice, şi asta ne-a derutat foarte tare! Dintr-o dată am avut voie să scriem cărţi fără cenzură, şi asta ne-a dat rău peste cap!
Un preţ – o lungă listă de preţuri! – are şi democraţia. Am văzut asta foarte de curând, în Grecia, care a creat un precedent extrem de delicat. Mâine, s-ar putea organiza undeva în lume un referendum pe tema: „Vreţi să nu mai plătiţi niciodată niciun impozit şi nicio taxă?” Oare care ar fi rezultatul?...
Aşadar, Dumnezeu ne-a dat libertatea alegerii. Nu I se poate cere socoteală pentru ce-alegem noi – ca indivizi, grupuri sau naţiuni.
Eu nu cred într-un Dumnezeu ostil cunoaşterii, considerând cercetarea ştiinţifică o ofensă la adresa Lui. Trebuie să fii foarte superficial sau foarte rău-voitor ca să socoteşti că îndemnul „Crede şi nu cerceta!” scoate ştiinţa în afara legilor spirituale. El nu se referă la niciun aspect ştiinţific, ci tocmai la lucrurile care se află dincolo de ştiinţă. La miracole. „Nu cerceta!” nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că ar fi inutil! Şi impropriu. Cum bine spunea Charles Bukowski, religia şi ştiinţa nu se pot afla în contradicţie, necum în rivalitate, pentru simplul motiv că nu au acelaşi obiect de activitate!
De altfel, toate Bisericile milenilui trei se folosesc la greu de ştiinţă – cum ar putea să-i nege utilitatea? A!, că există „opinii separate” privitoare la chestiunile care implică etica ştiinţifică – eutanasie, clonare – asta e cu totul altceva, şi nu are neapărat legătură cu credinţa în Dumnezeu. Sunt destui atei sau agnostici care au serioase rezerve faţă de atare demersuri. În cartea „La nord de noi înşine”, Radu Tudoran relatează scena halucinantă în care doi studenţi la medicină examinează atent uterul proaspăt extirpat al mamei lor, şi conchide fără drept de apel: „Există o limită dincolo de care curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu se poate justifica”. N-o face din perspectivă religioasă, ci umană.
În fine, nu cred într-un Dumnezeu lipsit de nuanţe, morocănos şi fără simţul umorului. Nu cred într-un Dumnezeu care, ţinând cont de a treia Sa Poruncă, „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”, îl trimite negreşit în focurile Gheenei pe cel care face o glumă cu conţinut religios.
Cred într-un Dumnezeu care se emoţionează uneori şi alteori zâmbeşte. Un Dumnezeu care şi-a lăsat copiii să alerge pe dealuri, cu riscul de-a se împiedica, de-a cădea într-o râpă, de-a se răni. Tresare pentru ei, ca orice părinte, dar nu intervine decât în rare situaţii.
Pentru ca ei să rămână liberi. Cu totul şi cu totul liberi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
