• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Eul chinuit din “irealitatea imediată”

Eul chinuit din “irealitatea imediată”

Opera lui Max Blecher "este fără corespondenţă in literatura română" (Saşa Pană) şi a absorbit din intreaga sa "viaţă adevărată", tragedia vieţii de infirm. Adolescentul Blecher, după obţinerea bacalaureatului, "pleacă la Paris pentru a urma facultatea de medicină, dar trebuie să renunţe din primele luni de a se mai duce la cursuri, având coloana vertebrală atacată de morbul lui Pott. Incepind cu 1928, de la vârsta de nouăsprezece ani, Max Blecher işi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck pe coasta franceză a Canalului Mânecii la Tekirghiol pe litoralul nostru. Tânărul condamnat de boală este un intelectual efervescent, cu interesul deschis deopotrivă literaturii, filozofiei, picturii şi muzicii".
Blecher ca un "mare amator de muzică bună, are la indemână un patefon, la care ascultă ceasuri intregi discuri cu inregistrări din concerte. Bach este unul dintre compozitorii preferaţi de el". In clipele de aparentă linişte, prietenii il surprindeau lucrând "in aceeaşi poziţie in care dormea şi in care mânca, cu caietul sprijinit de o scândură cu picioarele retezate pieziş, pe care o avea potrivită pe genunchii indoiţi prin anchilozare". (Dinu Pillat)
Insingurarea bolnavului lipsit de speranţă cunoaşte trăiri teribile unde "totul imploră o soluţie". Intins in pat, cu respirările incorsetate, apar trăiri şi sentimente prin care distanţele sufleteşti şi temporale se estompează. Astfel că "senzaţia de depărtare şi singurătate in momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat in incosistenţă e diferită de orice alte senzaţii. Cind durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată".
Neputinţa de regăsire aduce pe buze "teribila intrebare cine anume sunt", iar răspunsul nerostit vreodată "trăieşte in mine ca un corp in intregime nou, crescut in mine cu o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabil să se agite in corpul meu se agită, se zbate şi se revoltă şi mai elementar decât in viaţa cotidiană". (Călătorie in irealitatea imediată, pp. 5-6)
"Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată", lipsită insă de "senzaţia aceea de confort meschin pe care o avem intotdeauna cind aflăm de un accident intr-un loc unde ne-am fi putut afla noi inşine şi pe care il subliniem cu un mic râgâit intim "bine că eu n-am fost acolo". In cazul bolnavilor, "bine că nu sunt in locul lui, săracul" (in care "săracul" este adăugat ca un rafinament in plus al micii perfidii şi pentru salvarea persoanei noastre intime morale)". (Vizuina luminată, p. 17)
In viaţa adolescentului Blecher existau indelungate pasaje de tăcere când obiectele din cameră arătau "ca şi cum ar fi fost subit despachetate din hârtii subţiri şi transparente in care ar fi stat invelite până atunci, aspectul lor devenea inefabil nou. Păreau menite unei noi utilităţi superioare şi fantastice pe care in zadar m-aş fi căznit să o găsesc. Dar nu numai atât: obiectele erau apucate de o adevărată frenezie de libertate. Ele deveneau independente unele faţă de altele, dar de o independenţă ce nu insemna o simplă izolare a lor ci şi o extatică exaltare".
Iar apoi, sentimentul de final se resoarbe in trup şi fiinţă in timp ce "ferocitatea obiectelor se epuiza şi ea. In felul acesta se născu in mine ideea imperfecţiei oricăror manifestări in lumea asta, fie şi supranaturale". Cât chin şi câtă suferinţă pentru a afla răspunsul unei idei de departe. Oare "cum s-ar fi putut vindeca spaţiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu"? (pp.13-15)
"Spaţiile bolnave" erau o incremenire a prezentului transpus pe chipul bolnavului in arcuiri dureroase; viaţa era retrăită lent intr-o "teribilă senzaţie de abolire" pe care "n-o mai simţise decât in vis". (p.182)
Nu demult, in jurul său "evoluau lucrurile simple şi elementare ale vieţii. Un porc se scărpina de gard şi mă opream minute intregi să-l privesc. Nimic nu intrecea in perfecţiune hârşâitul perilor aspri de lemn; găseam in el ceva imens dar satisfăcător şi o liniştitoare asigurare că lumea continuă să existe…". (p. 77)
Dar in timp ce boala incurabilă iţi macină trupul, iar luciditatea minţii refuză imprevizibilul, trăieşti clipe stranii căci "există momente când eşti mai puţin decât tine insuţi şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care il priveşti, mai puţin decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, in subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se intimplă in jur... Eşti o formă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ti-ar trebui atunci un efort imens ca să inţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la mai puţin decât tine insuţi in imposibilitatea de a face acel efort". (Inimi cicatrizate, p. 301)
Dincolo de nefericitele substituiri, la care l-a obligat boala să participe, Max Blecher a simţit nevoia să comunice cu oamenii. "In singurătatea camerei sale, a aşteptat cu nerăbdare să fie vizitat de prieteni, a intreţinut o bogată corespondenţă cu mai toţi cunoscuţii din ţară şi străinătate". Printre alţii, Max Blecher a corespondat cu André Breton, André Gide şi Martin Heideger. Câteva luni inainte de moarte, M. Blecher "este adus pentru un consult medical la Bucureşti. Felix Aderca, mergând să il vadă la sanatoriul St.Vincent de Paul, găseşte forma crispată şi deteriorată a unui zvelt şi frânt adolescent" in timp ce un alt vizitator, Mihail Sebastian, nu are să uite "ochii mari, puţin sticloşi, dilataţi de o lungă insomnie" şi nici "vocea surdă, foarte rar aburită de lacrimi neplânse". Reintors la Roman, intr-o zi de mai, "când se rupea in carne ultimul spin, mâine diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu emoţie sugrumată in glas, Blecher i-a spus: Am trăit in 29 de ani mai mult decât alţii in 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască, fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare (aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii, au lăcrămat pentru intâia oară de când era bolnav). Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind. Şi a intrat in comă, fără nici un cuvânt despre calvarul lui". (Saşa Pană)

P.S. "Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ţi mereu suferinţa. Acel care le cunoaşte şi ştie să mulţumească pentru asta, acela rămâne creditor privilegiat al lui Dumnezeu". (Urmuz,1914)


ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.

Etichete: Max Blecher

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867