Europa

Născut în 1954, Tim Parks este un romancier britanic caretrăieşte lânga Verona din 1981. A publicat mai multe titluri deficţiune şi nonficţiune. A tradus mult din romanicerii italieni. Înromanul de faţă, "cândva la începutul anilor nouăzeci, nu-miamintesc cu exactitate când, am călătorit la Parlamentul Europeande la Strasbourg. Era un grup de afaceri..."

Romanul se află în pregătire la Editura Leda.

Capitolul 1

Stau aşezat un pic lateral faţă de centru pe lunga banchetă dinspate a unui autocar modern care străbate Europa. Şi chestia astaîn sine constituie ceva ieşit din comun. Fiindcă eu urăscautocarele, am urît dintotdeauna autocarele, şi mai ales urăscautocarele moderne, nu doar din cauza mirosului greţos şi înţepătorde lucruri din plastic şi tapiţerie sintetică, ci şi din cauzamodului în care presupusele dorinţe ale majorităţii le sunt vârâteacum pe gât tuturor - adică mie - sub forma unor ecrane video careies în afară de sub compartimentul pentru bagaje, cam din şase înşase scaune, şi bineînţeles sub forma muzicii ambientale ce seprelinge insidios din difuzoarele ascunse. Astfel încât deşi abiaieşim din Piazza dell'Università intrând în traficul matinal de peCorso Vercelli în acest oraş străin unde trăiesc de atâta timp, cuzidurile lui de piatră, tramvaiele, nobilele faţade şi marocaniicare vând ţigări de contrabandă înşirate pe trotuare sub umbreleledeschise - fiindcă plouă, aşa cum se întâmplă la Milano în mai -,chiar şi acum, când lunga excursie nici nu a început bine, ne vedemobligaţi să ascultăm un glas bărbătesc cântând înfumurat cu o falsăşi complezentă răguşeală despre un amore passionale, pe carenu poate, susţine el, să îl uite, şi care i-a distrus viaţapentru totdeauna, o temă, bănuiesc eu, care se prea poate săfie exact ultimul lucru la care să-ţi doreşti să fii supus cîndabia a trecut de ora opt într-o dimineaţă de luni, şi nu după multtimp de când ai împlinit patruzeci şi cinci de ani. Deşi mulţidintre călătorii mai tineri fredonează şi ei melodia (la fel cumproaspeţii recruţi, îmi imaginez, cântă în cor mergând larăzboi).

Da, că a fost o greşeală, reflectez eu, aşezat nu chiar încentru, ci un pic mai la dreapta, pe lunga banchetă din spate aacestui autocar modern pregătit să străbată Europa, că a fost omare greşeală să plec în această călătorie, nu m-am îndoitnicidecum încă din clipa în care am consimţit să merg, şi poatechiar dinainte, dacă e posibil aşa ceva. Sau hai să spunem că exactîn momentul în care am luat această decizie mi-am şi dat seama, şimi-am dat seama că ştiusem asta dintotdeaua, că a participa laaceastă călătorie era una dintre acele greşeli pe care mi-era scrissă le fac. Ţi-a fost scris să faci această greşeală, mă gândeam eu.Ceea ce nu înseamnă desigur că aş vrea să pun această greşeală pepicior de egalitate cu alte greşeli mai spectaculoase şi mai măreţecare au ajuns să modeleze şi să structureze ceea ce nu se poatenumi decât o viaţă de om, ci doar că, acceptând, ca răspuns larugămintea unui coleg, să iscălesc la capătul unei liste de altesemnături ale altor colegi, am sesizat imediat că numai unul camine putea face o greşeală atât de abjectă, absurdă şi deliberată.E tipic pentru tine să faci aşa ceva, mi-am zis eu. Numai tu puteaifi de acord să călătoreşti douăsprezece ore cu autocarul într-odirecţie şi pe urmă, peste două zile, alte douăsprezece ore cuacelaşi autocar (care, pe deasupra, mai e şi modern, cu muzicăambientală, ecrane video şi iz de sintetic) înapoi pe acelaşitraseu, pentru a contribui cu numele tău, oricât de puţin ar valorael, la o cauză pe care nu numai că nu o susţii, ci pe care dintr-unmotiv literalmente intelectual, dacă un asemenea miracol poateexista, o combaţi, o cauză pe care o respingi, şi asta, mai multchiar, printr-un apel adresat unei instituţii pe care, repet, nunumai că nu o susţii şi la care nici nu subscrii în vreun fel, cidimpotrivă consideri frecvent că nici măcar nu ar trebui să existe!Poftim, ăsta eşti tu. Şi încercând să-mi găsesc o poziţieconfortabilă pentru cap pe o tetieră din nylon scămoşat în parteadin spate a acestui autocar mare în prezent blocat în trafic la ointersecţie deşi culoarea semaforului este verde, reflectez încă odată că atunci, şi asta să tot fi fost pe la începutul lui aprilie,când Vikram Griffiths mi-a spus, dregându-şi glasul şiscărpinându-se cu degetele pe chelia lui lucioasă de indian, cumare el obiceiul, sau prin perciuni, sau prin perişorul pufos de peceafa groasă, şi pe urmă aranjându-şi ochelarii pe nas, exact cumface chiar acum undeva pe coridorul central al acestui hidosautocar modern, aplecându-se bondoc şi trupeş, în timp ce câineleîi morfoleşte gleznele, peste umerii şi neîndoielnic sânii uneitinere, gesturi pe care e de presupus că le face din nervozitate şidin dorinţa de a le da oamenilor impresia că tot ceea ce spune eleste important şi palpitant - o nervozitate dramatizată esteprobabil ceea ce vreau eu să spun, o nervozitate devenităconştientă de sine şi apoi unealtă în sine într-un narcisismnesfîrşit şi auto-mistuitor, dar întotdeauna coercitiv - cândVikram Griffiths mi-a spus, înghiţindu-şi flegma, deşi fără câinelelui în acea zi, Jerry, băiete - Vikram nu este doar indian, ci eindian galez, singurul indian care a vorbit vreodată galeza,susţine el - Jerry, băiete, noi vom apela la Europa -dregându-şi glasul din nou - şi am aprecia enorm sprijinultău, ceea ce ar fi trebuit eu să fac, bineînţeles, era să-i firâs în nas, sau să fi făcut vreun gest mai politicos, dar cu oconotaţie similară, cum ar fi fost bunăoară să întreb: "Europa ?",sau doar: "Scuze, unde?", ca şi cum sincer nici n-aş fi avut habarde existenţa unei asemenea entităţi.

Trebuia să fi refuzat. Cu certitudine nu ar fi fost imposibilchiar şi pentru un bărbat despre care se ştie că locuieşte singurşi că se bucură de o viaţă cu foarte puţine angajamenteprofesionale să fi născocit cumva o scuză referitoare măcar launa dintre cele trei zile stabilite când exact acest autocar modernurma să gonească pe nesfârşiţi kilometri de autostrada şiautoroute pentru a prezenta cazul nostru la Europa.Nu avea cum să fie ceva imposibil. Cu toate astea nu numai că nu amrefuzat, ci practic m-am repezit să profit de ocazie. Am spus daimediat. Nu numai că nu am încercat să găsesc un pretext pentru amă eschiva de la acest pelerinaj obositor şi, suspectez eu,ipocrit, ci practic am scăpat din vedere exact scuza ideală care seprezenta de la sine, şi anume aniversarea zilei de naştere a fiiceimele care împlineşte optsprezece ani, altfel spus petrecereafestivă ce va avea loc mâine în absenţa mea precis foartecriticată. Şi nu numai, reflectez eu, în timp ce motorul puternical autocarului vibrează sub bancheta pe care stau - iar ceea ceîncerc eu să fac presupun este să despic firul în patru, toatefirele, cât mai obiectiv cu putinţă - nu numai că am acceptatimediat, adică fără să ezit nici o secundă măcar, din reflex cums-ar spune, ba pe urmă m-am mai şi dat peste cap pentru ca acordulmeu să pară afabil şi chiar cordial. Am zis: "Sigur că da, Vikram,bineînţeles că voi veni", şi am semnat în clar imediat şi totimediat, fără să stau la tocmeală, am băgat mâna în buzunar ca săscot noul meu portofel pe care mi-l cumpărasem de curând, aşa cumam cumpărat în ultima vreme atâtea alte lucruri noi din categoriaobiectelor mici şi vag intime, şi am plătit pe loc (ceea ce chiarnu era necesar) cele două sute douăzeci de mii de lire sterline cîtcostă excursia, o sumă pe care sincer vorbind, avînd în vedere

situaţia mea financiară actuală, nu prea mi-o pot permite. Nuprea îţi poţi permite această cheltuială, mi-am spus eu. Deşi ţinsă subliniez că banii pentru mine în ultima vreme au început săsemene cu o monedă de care abia aştepţi să scapi înainte de a temuta în altă ţară, o monedă, vreau să zic, care se va demonetizairevocabil în scurt timp, şi despre care mie nici nu-mi trece prinminte că ar putea avea vreo valoare de schimb.

Banii mei au încăput imediat pe mâinile acestui Vikramnegricios, cu voce groasă de indian şi cu un accent galez aberant,iar apoi pentru a justifica această promptitudine care mi-era teamăcă nu va fi înţeleasă (când ţi s-a mai întâmplat ţie vreodată să tearăţi dispus să lupţi pentru o cauză?), am mers chiar pânăîntr-acolo încât să spun că din moment ce alţii făceauconsiderabilul efort de a organiza această excursie spre bineletuturor, atunci unul ca mine putea să dea dovadă desolidaritate măcar şi să se alăture grupului. Puteam să citesco carte în timpul lungii călătorii, i-am spus, doar aveam enorm decitit pentru lucrări, pentru lucrări viitoare, sau puteam doar sămeditez (doar !). Şi stând în picioare acolo în încăperea searbădă,tipică oricărei instituţii, unde avea loc întâlnirea noastră,printre mobilele de birou dizgraţioase plasate pe un planşeuacoperit cu un linoleum imitând pardoseala din piatră pe care îlcurăţaseră cu indiferenţă nişte femei de serviciu nemotivate şirăsfăţate, aşadar stând de vorbă acolo cu acest om care e onulitate poate chiar mai mare decât mine, singura lui relaţiestabilă fiind din câte se pare pasiunea pentru corcitura de câinecare i-a umplut de păr hainele ponosite, încercam să-l asigur că nuera nimic ciudat în faptul că subscrisesem atât de rapid lacurajoasa sa iniţiativă, că nu era nimic ciudat în faptul căîmi adăugasem numele cu atâta nerăbdare pe lista lui de semnăturimâzgălite. Dumnezeule, aproape că îmi ceream iertare că măînrolasem în expediţia lui. Sau mai degrabă, ascundeam de pe-atunciceea ce ştiam deja în sufletul meu că reprezenta, în realitate,unicul şi adevăratul motiv pentru care mă comportasem în acest modneobişnuit şi atipic, acceptând adică să particip la aceastădelegaţie absurdă şi ridicolă; acelaşi motiv, ar trebui spus,pentru care în momentul de faţă, chiar acum când stau aici măcinândaceste gânduri pe bancheta din spate a acestui autocar care setârăşte ca melcul spre unul dintre punctele nodale unde reţeaua deautostrăzi face joncţiunea cu oraşul pentru ca omul să poată fitransplantat cu o viteză ameţitoare în alt oraş, similar însă subtoate aspectele - acelaşi motiv pentru care mi-am îngropat acumfaţa brusc într-o carte, deşi nu numai că nu sunt în stare săcitesc nici un cuvânt de pe paginile ei, dar nici măcar nu măinteresează s-o fac. Fiindcă ea tocmai s-a ridicat înpicioare ca să îşi ia servieta de piele de culoare închisă dincompartimentul pentru bagaje de deasupra capului. Locul ei este peal treilea rând din faţă, în partea stângă.

Şi nici nu vreau să mă gândesc, nu vreau să mă mai gândesc că sefac acum peste şase luni, sau s-a făcut un an deja? de când vorbescdespre mine (şi cu mine) ca despre un om vindecat, ca despre un omcare a depăşit odată pentru totdeauna toate chinurile şisuferinţele, şi presupun că trebuie adăugat şi toate extazele, dinperioada pe care nu o pot numi altfel decât marea criză, mareaaventură, marea coliziune a vieţii mele. Da, începusem să creddespre mine că eram un om care, după ce a trecut prin tot ce puteafi mai rău, a ieşit la liman cumva "mai fericit şi mai înţelept",privind acum în urmă cu un fel de ironie suficientă şi îngăduitoarespre cei care traversează tumulturile vieţii. Şi sporovăind în gândcu mine însumi, cum face tot omul, sau achiziţionând mobilă pentrumicul meu apartament, ori cumpărând toate acele obiecte mărunte -noul meu portofel, bunăoară - pe care am simţit brusc că erarezonabil să le înlocuiesc, pentru ca viaţa să poată reîncepe canouă, eliberată de orice amintire împovărătoare, obişnuiam să-mispun: Splendid, nici măcar vreo rămăşiţă de balast, nici cea maimică urmă din greutatea aceea apăsătoare şi duhoarea pe care le-aipurtat cu tine atâta vreme ! Da, drumul excesului, citam eu însinea mea, şi mi-aduc aminte că făceam asta cu o superbietriumfătoare de care mi-e şi jenă să-mi amintesc, drumul excesului- poate uneori puneam un CD cu muzică de Händel sau de Mozart(menţinusem un control foarte strict asupra discografiei pe care oascultam) - duce într-adevăr spre Palatul Înţelepciunii. Cu toatecă unii ar fi putut cârti la cuvântul "palat", presupun. Dar deşipoate termeni de genul "apartament de serviciu" sau "cocioabă" sauchiar "buncăr" ar fi fost probabil mai adecvaţi pentru soiul deînţelepciune la care ajunsesem, ceea ce încerc eu să subliniez, defapt, este că anterior întâlnirii cu Vikram Griffiths, galezulnostru indian, în cancelaria cadrelor didactice de la InstitutulEnglez, în ziua aceea, simţisem că eram vindecat. Nu, mai exactchiar, simţisem că mă vindecasem. Fiindcă era vorba şi de mândrieaici. Mai ales că niciodată în acea perioadă nu cerusem ajutorulnimănui! Nu, dimpotrivă, mă zbătusem de unul singur să ies dinnoiane, ţinut la suprafaţă de fărâmele de raţiune şi respect desine de care inevitabil te agăţi de îndată ce te dumireşti că nu aităria să optezi pentru ceva mai sumbru.

Şi dacă, după ceea ce mi se păruse o foarte lungă perioadă detimp pe o mare zbuciumată, valurile mă scoseseră în cele din urmăla mal într-un loc care era foarte departe de punctul în care măaruncasem în talazuri şi absolut necunoscut mie, dar mai presus detoate mai solitar decât oricare loc în care fusesem vreodată pânăatunci, oricum odată ce am ajuns acolo, odată ce am închis uşamicului meu apartament am avut impresia clară că pusesem piciorulpe terra ferma că sosisem adică la locul de destinaţie, unloc căruia i s-ar putea atribui cuvintele de "liman salutar" saumăcar "salutar".

Da, timp de şase luni, reflectez eu, aşezat nu chiar în centru,ci un pic mai la dreapta, pe bancheta mare din spate a acestuiautocar modern şi puternic pregătit să străbată Europa, timp deşase luni ţi-ai tot spus că ai ieşit din hăţişuri, teafăr, chiarfericit. Nu într-atât de fericit încât să baţi din palme şi săţopăi de bucurie, poate, dar destul de fericit, destul de fericit.Până când un ins pentru care nu ai nici un fel de respect seapropie de tine în incinta locului de muncă pe care îl deteşti, untovarăş de băutură ocazional, care umblă dinadins veşnic jerpelit,în mod incontestabil indian, deşi a primit o educaţie de galezneaoş, cu un clipboard şi un pix în mână şi un aer nervoscoercitiv şi supraexcitat care se manifestă în primul rând prinreflexul constant de a-şi drege glasul şi de a-şi înghiţi flegma,de a-şi pipăi perciunii şi chelia, şi tipul acesta se apucă să îţiexpună o iniţiativă ambiţioasă pentru salvarea unei slujbela care tu te căzneşti de ani de zile să-ţi faci curaj să renunţi,o slujbă de la care ţi se trag probabil toate necazurile, dacă opriveşti dintr-un anumit unghi, şi tu, ce faci tu atunci? Ce facitu atunci? În nici câteva secunde uiţi complet de hotărârea fermă,căci aşa ţi se păruse, din ultimele şase luni şi îţi oferi, prompt,imediat, fără să pregeţi propria-ţi contribuţie la efortulgrupului - sunt exact cuvintele folosite de tine. Şi apoifiindcă niciodată, dar absolut niciodată în trecut nu ai vădit nicicea mai mică preocupare de a salva slujba asta mizerabilă dardesigur bine plătită, fatalmente bine plătită, care ne-a făcut petoţi să stagnăm pe-aici într-un fel de limb fără viitor sauîntoarcere, ne-a ţinut captivi în balta asta stătută unde fileleanilor caduci se întorc lânced de la sine trecându-se putrede, şifiindcă eşti sigur că omul acesta cu perciuni fercheşi şinervozitate chelboasă nu şi-a imaginat nici o clipă cu tu ai fidispus să îţi oferi sprijinul, şi de fapt te-a întrebat dacăvrei să participi doar pentru că s-a întâmplat să fiţi amândoi înaceeaşi încăpere simultan, iar el avea oricum clipboardul înmână, te apuci să rosteşti tot felul de scuze afabile de genul:"Dacă alţii fac atît de mult, măcar atât să fac şi eu etc.", bachiar îi explici că de fapt nu-ţi vei irosi timpul din moment cepoţi să-ţi iei cărţi cu tine şi să citeşti. "Am ce să-mi iau delucru cu mine", ai declarat tu pretinzând absurd că ai avea derezolvat treburi presante în afara serviciului, şi VikramGriffiths a zis: "Oh, nu-ţi fă griji în privinţa distracţiei,băiete" - fiindcă Vikram, care nu deţine oficial nici o funcţie însindicatul profesorilor străini, dar cu toate astea pare să fiesingurul om capabil să iniţieze o acţiune, are stilul ăsta de a lespune tuturor persoanelor de sex masculin indiferent de vârstă"băiete", exact cum le spune tuturor persoanelor de sex feminin"fetiţo", ceea ce face parte integrantă din deprinderea de a-şideclara etnicitatea galeză, aberanta lui etnicitate galeză, ceea cedesigur atrage atenţia asupra etnicităţii lui indiene, asupranon-etnicităţii lui galeze, scoţînd în evidenţă de asemeneanervozitatea lui relaţională alimentată de alcool şi mai alesalternativitatea lui, apartenenţa lui la acea révolutionpermanente, cum le place francezilor să spună, sau cum leplăcea odată, armata aceea de oameni luminaţi şi speciali, careformează atât de flagrant acum o parte neîncurajatoare daracceptată a părelnicei noastre societăţi civile - "Nu-ţi fă grijiîn privinţa distracţiei, băiete", zice Vikram Griffits, dregându-şiglasul şi frecându-şi palmele împreună, fiindcă aproape toţistudenţii care vin cu noi sunt studente, bineînţeles. Lacare omul acesta, neîndoielnic încântat că a putut găsi un adeptatât de neverosimil pentru iniţiativa lui ingenioasă, îţiface cu ochiul ceea ce înseamnă şi un rânjet alunecos, genul degrimasă, adică, pe care un actor de comedie ar cultiva-o negreşitpentru ca nu cumva vreunul dintre spectatorii din sală să înţeleagăgreşit insinuarea lui. Fiindcă stilul lui Vikram Griffiths,reflectez eu, presupune printre altele asumarea în mod ostentativ,provocator, a unei complicităţi renegate chiar şi cu nişte oamenipe care el îi bănuieşte că ar putea fi de cealaltă parte abaricadei. De fapt, a spus el, cu faţa schimonosită încă de acelaşirânjet, "băieţii l-au poreclit deja «Omnibuzul Frichi-Frichi»", şia râs, un râset gutural şi răguşit de fum şi whisky, şiînghiţindu-şi flegma a repetat "Omnibuzul Frichi-Frichi",hlizindu-se în continuare, şi pe urmă mi-a prezentat un fel de datestatistice reflectând după estimările lui raportul dintre studenţi,majoritatea fete şi numeroase, şi profesorii străini, noi adică,majoritatea bărbaţi şi puţini, iar eu, conform comportamentuluitotal deplasat şi - se cuvine să recunosc - absolut ruşinos pe careîl aveam, pe care îl am, am râs de asemenea. "OmnibuzulFrichi-Frichi !" am strigat eu cu o veselie absolut impardonabilă."Fir-aş al naibii, auzi, Omnibuzul Frichi-Frichi, cine aavut ideea să-i spună aşa? E genial!" Şi Vikram a zis: "Georg aavut ideea asta. Doar ştii cum e Georg".

Ştiam. Şi ştiu.

Pe urmă, şi-a luat lista, pe care figurau deja semnăturaei şi semnătura lui Georg, şi, mirosind a câine, îmbâcsit depăr de câine pe sacoul ăla jerpelit, deşi nici n-ar avea voie săvină cu animalul la Universitate, s-a dus în cealaltă parte aîncăperii ca să discute cu un alt coleg de-al meu, în timp ce eudeja mă căzneam să-mi amintesc dacă numele lor, al ei şi allui Georg, apăreau unul deasupra celuilalt sau unul sub celălalt pelista aceea pe care tocmai o semnasem şi eu şi dacă numele lor erauscrise cu aceeaşi culoare şi prin urmare posibil cu acelaşi pix.Dar nu reuşeam să-mi amintesc. Cum nici acum chiar, aşezat pebancheta din spate a acestui autocar modern plecat înspre inimaprezumtivă a Europei şi forţându-mi ochiul minţii să se deschidăîncă o dată asupra momentului când am văzut lista peclipboardul lui, momentul când atât de pripit şi - trebuiespus - atât de deplorabil mi-am adăugat numele pe acea hârtie, niciacum chiar nu pot să-mi aduc aminte dacă numele lor erau împreunăsau la distanţă unul de celălalt, şi neamintindu-mi, darstrăduindu-mă din răsputeri să-mi amintesc, sunt obligat căci credcă e deja a mia oară să recunosc cât de umilitor poate fi să îmicanalizez toată energia minţii asupra unei chestiuni fără absolutnici un fel de importanţă şi care nici măcar agreabilă nu este spredeosebire de atâtea alte chestiuni fără absolut nici un fel deimportanţă dar asupra cărora omul zăboveşte cu mintea în modregulat, cum ar fi bunăoară biliardul, sau documentarele TV, sauchiar, deşi mai rar, munca pe care o faci, care toate pot fi, dacănu altfel, măcar plăcute oricum. Ce-are omul ăsta de simte nevoiamereu să-şi ia câinele cu el peste tot? Mă întreb şi eu aşa. De cesă ţină morţiş să iasă în evidenţă cu orice preţ? Câinelemai e şi nasol pe deasupra. Şi de ce ar conta, în fond, dacăea şi Georg au semnat pe lista pentru Strasbourg folosindacelaşi pix, de unde s-ar putea deduce că probabil fuseserăîmpreună în momentul în care semnaseră? Cum ar putea o asemeneacoincidenţă banală să aibă vreo semnificaţie de fapt?

Dar acum o voce de italiancă îmi întrerupe reflexiileîntrebându-mă: "Ce citeşti?"

Fiindcă trebuie spus că nici nu se pune problema să fiu singurpe bancheta din spate a acestui autocar. Într-adevăr, dacă ai puteafi singur sau măcar ai putea spera că vei fi singur, că lumea dinjur te va lăsa în pace, într-un autocar modern, atunci nu le-aş maiurî atât de mult, întrucât ceea ce detest eu cel mai mult laautocarele astea este ideea implicită de grup, precum şiparticiparea silită sau oricum prezumtivă la activitatea unui gruppentru o perioadă dată de timp, spre deosebire, bunăoară, deautobuze, trenuri sau chiar avioane care nu presupun astfel descenarii, având în vedere că în cazul lor fiecare îşi cumpărăseparat biletul şi separat îşi vede de treburile lui separate. Da,autocarele, înţeleg eu acum, mă poartă cu gândul la colectivităţişi la tendinţa colectivităţilor de a opera la cel mai mic numitor,şi nici măcar comun poate, şi mă gândesc presupun la grupuri deoameni care cântă împreună toţi într-un cuget şi o simţire, sau lao excursie cu enoriaşii din aceiaşi parohie, ori la nişte persoaneîn vârstă care se îmbarcă în circuite turistice organizate ca să-şiuite de urât, sau la unii adolescenţi plecaţi să susţină o echipăde fotbal, şi, în general, mă gândesc la toate dogmele contemporanecare preconizează adunarea oamenilor la un loc şi deplasarea lorîntr-o direcţie sau alta pentru a se distra împreună, sau pentru ase îmbogăţi spiritual, sau pentru a-şi manifesta solidaritatea faţăde cine-ştie-ce minoritate neprivilegiată suficient şi, cumspuneam, toţi având acelaşi ţel şi ideal, fiecare individ purtândamprenta spiritului de grup, care este însuşi spiritulumanităţii se pare, şi într-adevăr al acelei Europe,dacă tot am pomenit numele, la care grupul acesta se năpusteşteacum să facă apel. Când de fapt dacă îmi amintesc corect, şi parcăera dintr-o carte pe care ea m-a pus cândva să o citesc saumai degrabă să o recitesc, fiindcă aşa făcea ea mă punea mereu săcitesc cărţi în speranţa că aş putea să-mi regăsesc vocaţia, că aşputea deveni cu adevărat omul, adică bărbatul (asta era important),pe care cândva avusesem toate şansele să-l întruchipez - dacă îmiamintesc corect, atunci prima menţionare a Europei ca entitategeografică (era la Teocrit?) se referea doar la Peloponez şi doarpentru a distinge Peloponezul de Asia, doar pentru ademonstra că mica peninsulă nu fusese înghiţită în masaamorfă a veşnic cotropitoarei Asii. Sau aşa ţin eu minte, corect,sau poate greşit, dintr-o carte pe care ea m-a pus să o citesc, săo recitesc, în tentativa ei insistentă şi este de presupuslăudabilă de a mă face să-mi redobândesc vocaţia, tentativa de a măface să devin, poate aici era tot schepsisul, o persoană pe care easă o poată respecta. Era proclamarea unei distincţii, Europa, aşaţin eu minte.

În pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză deIrina Negrea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels