Ciudat destin maiau şi unele locuri!Istorialor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destince trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabăpieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodatedin interior de cariul morţii. Înaintea pieirii însă se aflăprăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat,rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul deodinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudragroasă a mizeriei, fie ea materiale, fieumane.
Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decădereaei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte cătotu-i deşertăciune pe acest Pământ şi că, în mod ciudat, doarmoartea este perenă, sigură şi dătătoare derădăcini.
În "Citind Lolita în Teheran", Azar Nafisi scrie căîn felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratelesentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spunecă în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevăratavaloare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţiinoastre în special.
Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şisuperficialitate poleită - 5.000 de locuitori din 27 de naţii alePământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică,negustorească, un porto franco în care viaţa strălucea înprezenteismul fără grija viitorului toate acestea îi creauspecificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugauelementele naturale ce o modelau şi, poate, impuneau o filosofie adeşertăciunilor pământeşti şi a unei puteri de dincolo denoi:
"Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către loculsău ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul seîntoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el treceneîncetat prin cercurile sale... Toate fluviile curg în mare darmarea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care auplecat". Această eternă reîntoarcere, pentru ca viaţa să o ia dinnou de la capăt, este, cred, esenţa creştinismului. Nu cred că enevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înţelege ritualurile deînmormântare. Ele se supun credinţei creştine a pregătirii deplecare în lumea de dincolo, "acolo unde nici durere niciîntristare nu se mai află". 40 de zile, sufletul încă hălăduieşteîmprejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasulpus la streaşină, simte mirosul de mâncare şi uneori chiar dă semn,răvăşind lucrurile, de prezenţa sa. El, sufletul, trebuie să pleceîn lumea de dincolo după ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumeaasta. Dar, "greu se mai desparte sufletul detrup"!
Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de"Europolis", filmul lui Cornel Gheorghiţă, care a avut premiera lasfârşitul anului trecut. Am început, aşadar, cu concluziile pentrucă expunându-mi gândurile stârnite, am făcut şi o judecată devaloare asupra producţiei regizorului român, trăitor în Franţa,debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cerde la un fapt artistic nu numai emoţia, ci şi acea tulburare,meditaţie, răvăşire în urma parcurgerii lui. Iar "Europolis" m-aţinut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, şilimbajul artistic are o dublă funcţionalitate: reflexivitatea şiautoreflexivitatea. "Europolis" reuşeşte aceasta dublăfuncţionalitate.
Cu titlul lui Jean Bart şi ansamblul de idei dinMircea Eliade, declară regizorul, "Europolis" este un film alultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume,înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-opoveste. Mesajul e inclus, iar filosofia nu este expusă esesisticsau provocator.
Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina şifuncţia sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea laputere a comunismului, autorităţile l-au declarat mort, iar rudelei-au rostuit un mormânt în cimitirul oraşului. Autorităţile au mailansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pecare nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată - asemeneaoricărei comori - pe undeva prin împrejurimile oraşului. Numai că,din Franţa, sora lui Luca, Magdalena, primeşte o înştiinţareoficială despre moartea fratelui său.
Ne aflăm la Sulina la câţiva ani după cădereacomunismului şi viaţa de odinioară a oraşului s-a stins, singurelerepere ale trecutului său fiind câteva secvenţe filmate - în careLuca apare jucându-se pe plaja cu un măgar - şi fotografiile defamilie. Paragina e evidentă, colţii sărăciei se ivesc rânjnd depeste tot, insemnele noii vieţi - un bar cu dansatoare la bară,clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumutetc. - nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, şi Nae,nepot, trebuie să meargă în Franţa spre a participa la deschidereasuccesiunii, dar şi pentru funeraliile răposatului. Ei se transmutăîntr-o altă lume: cu alte obişnuinţe, alte tradiţii, altăobiectualitate. O percep ca fiind stranie şi străină, aşa cumstranie şi străină îi pare Magdalenei şi viaţa fratelui său printrestrăini. Dacă întreaga sa viaţă a fost una a integrării în aceastănouă lume (se căsătoreşte cu o africană, îşi cumpără o casă tipicfranţuzească, îmbrăţişează şamanismul ghidat fiind de cumnatul săucare îi e şi maestru şi servitor devotat, cere să fie incineerat)moartea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini.Drumul din Franţa până la Sulina este un drum simbolic alsufletului întorcându-se acasă.
Despre cum se realizează asta în film voi vorbi înnumărul viitor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
