Artist total, un romantic Gesamtkünstler, Ciprian Măceşaru pătimeşte pe întregul eşichier artistic: poet, prozator, şef de revistă (Accente), compozitor şi videoclipper şsicţ. Spre deosebire de marea masă a artiştilor, el chiar are umor, pentru care singura explicaţie posibilă e hiponarcisismul arterial.
Debaraua cu simţuri (Tracus Arte) începe cu grupajul fier vechi, ceea ce aduce aminte de o posibilă instalaţie (artistică) contemporană, deşi la fel de bine ar putea fi o critică la adresa maneliştilor îmbogăţiţi din fier vechi. Ca în romantism, aparenţa umilă ascunde esenţe nobile: „stau rezemat/de un zid foarte umed,/plămânii îmi zbârnâie/ca nişte trambuline/în buzunar/am un şoarece inteligent” (cerşetorul).
Poetul nu apelează foarte des la imagini, dar când o face, ele sunt spectaculoase, însă nu şocante: „primăvara/descleiază oraşul/râuri de rimel/se varsă-n rigole//asfaltul se întărâtă/ca o gingie trezită la viaţă”. Dincolo de ele persistă o tematică devenită comună în scrierile lui Măceşaru: dezumanizarea, oraşul agresiv şi sec, plus sensibilitatea rănită a actorului principal: „ca să cunoşti un oraş/trebuie să-i laşi timp/să te rănească”. Acesta este filonul romantic, depistabil constant, dar nu des: „îmi plac ambuteiajele/am atunci vreme/să trăiesc un pic”. Poezia lui Măceşaru s-a despovărat de figurile de stil, ba chiar şi de orice exces de expresivitate. Scopul, probabil, este o artă albă, calmă, de bun gust şi cam budistă. Dar asta în viitor, căci acum se recurge la apocaliptice bufe: „în retrovizor/văd cerul albastru/pe care aleargă o turmă/de albi elefanţi/e sfârşitul lumii/dar poliţistul încearcă/să o resusciteze. (fier vechi).
De consolazione
Volumul este presărat cu desene de Alex Neagu Veber ce au ca intenţie relevarea naturii ascunse sau a gestului parabolic. Sub un vas de toaletă, gresia plesneşte şi permite vizualizarea unor rădăcini, or rădăcinile iau cu asalt zidurile. Un bec atârnat de cer deasupra mării şi plajei pe care stau aliniate borcane, apoi perspectiva e răsturnată şi borcanele se fac ţăndări unul câte unul. Pe un scaun rustic e aşezat un glonţ, un om înalţă un zid de cărămizi până când, pentru a continua operaţiunea, trebuie să se suie pe un tv al cărui ecran arată o gură deschisă. Mai sunt şi desene referitoare la copilărie, ori cu o încleştare între un lup şi o acvilă . Toate au legătură cu versurile, cuvântul şi desenul fiind în dialog constant.
Substanţa cărţii se revarsă către expresionism, apoi îşi schimbă brusc cursul şi, prin lărgirea albiei, se calmează filosofic. Leitmotivul este crisparea sensibilităţii în faţa unei lumi maşinizate: „calc apăsat/simt cu adevărat/lumea asta neterminată/lumea ca o maşină/de tocat carne/mă lovesc/cu genunchii în piept/lichidele se amestecă-n mine/periculos/sunt un animal cald/simt în tălpi/rădăcinile de sub asfalt.” (lichide).
Grupajul Debaraua cu simţuri debutează cu o ecografie totală din care rezultă splendori spectrale: „numai tu străluceşti/în lumina de lapte a lunii/ca o bandă de magnetofon/pierdută prin iarbă” (un colier de oase).
În general, poemele presărate cu deschideri comparative „ca o, ca un, ca nişte” ies tare prost. Lui Măceşaru îi reuşesc pentru că le foloseşte rar şi neforţat. Dar şi aşa, pot selecta doar o strofă, pe când miniatura stilizată, dar neapăsată stilistic, dragoste, este integral poetică prin sugestie: „mi-e sete/umplu paharul/cu apă/şi tu te trezeşti/ţi-e sete”. Relaţia titlu-poem conţine toată încărcătura emotivă.
Artele asiate
Debaraua cu simţuri pare uneori vidă, pentru că simţurile nu sunt palpabile, odorante sau vizibile. A vorbi despre simţuri înseamnă să recurgi la metasimţire: un discurs despre ceva reperabil doar prin reflecţie în fenomenul simţit. De aici situaţii poetice ale neantului: „nimicul e fratele nostru/ascuns în debaraua cu simţuri“ (vis)
Scrisoare către tata schimbă întrucâtva registrul, atât în vers, cât şi în grafică. Nu este o simplă comemorare, ci o stingere a unor vechi conflicte, în mod simbolic. Fiul simte nevoia împăcării, fără scuze şi explicaţii. Doar imaginile sugestive şi masive problematizează situaţiile contrastante: „tata locuieşte pe schele/poartă pe cap coif de zidar/şi e mândru/salopeta lui albastră/murdară de var/e cerul copilăriei mele/tata zâmbeşte uleios/de-mi pare că-n cap/i-a naufragiat/un tanc petrolier/în jur plaja e plină de cioburi/rup din mine o vâslă/şi i-o arunc/el îmi pune mistria la tâmplă şi trage/rana se-nchide încet/glonţul rămâne în creier/creierul meu/ca un arici/tată, noi să uităm totul!/mă doare!”
Ereditatea şi memoria afectivă pot genera excelente strofe, dovadă că poezia nu e un precipitat de chintesenţe: „îmi privesc fiul în ochi/şi-n adâncul lor/ca într-un puţ/zace tata”. La fel şi metaforele biologice pot alcătui mini-scenete pantonimice revigorante şi adânci: „femeia îşi pune inima pe pieptul meu/şi ascultă/inima ei/tresare speriată/ca un mic extraterestru îngrozit/ori de câte ori/inima mea scrâşneşte/din dinţi”.
Măceşaru nu construieşte cu concepte şi tenebrozităţi psihologice. În general, îi place să mozaicheze imagini limpezi şi relevante, dar cum nu poţi sta cu muşchii încordaţi pe tot parcursul poetizării, reuşitele sunt precedate şi succedate de versuri neutre, mai mult utile decât frumoase. Iată pista de decolare şi avionul înălţându-se ferm: „scot răul din mine/îl transform/în ceva inofensiv/ca o limbă de clopot/mă bălăbăn/în buncăr/levitez/între canapea şi televizor/între televizor şi bibliotecă/până când/în mijlocul camerei/se naşte din particulele mele/elementare/un crocodil blând”. Lupta între generaţii ia turnuri houellebecquiene: „tată, noi nu vrem/să ne vindecăm,/scormonim, iar şi iar,/cu vârful săgeţii în rană”.
Arte occidentale
Episodul Insula mă duce cu gândul tot la Michel Houellebecq, deşi startul îl dă un moto din Nicolae Prelipceanu. Prima poezie este o bijuterie - agerime, sugestie, imagini puternice şi concise, dar şi energie: „am fost o insulă./în nodul de la cravată/mi-ai înfipt ace./eşti o femeie frumoasă/şi neagră/faruri în noapte,/copiii noştri hulpavi/mă orbesc./viaţa se scurge din mine sălbatic.”
Un mini-grupaj poetic îi este dedicat lui Ionel Ciupureanu, poet craiovean acid şi sintetic. Versurile de aici nu încearcă o imitaţie a stilului nervos al maestrului, ci se rezumă la o încifrare iniţiatică plină de sugestii: „un drum/e întotdeauna/mai puţin întortocheat/atunci când nu te gândeşti la el, când călătoria e viaţa ta/pur şi simplu”.
Ciprian Măceşaru strânge chinezeşte şurbul înţelesurilor, dar, mandarin autentic, le poate relaxa într-o zicere prietenoasă exact când simte posibila extenuare a cititorului. Excesiv de prietenos nu este el niciodată, căci sub echilibrul poetizării, sub claritatea aparentă a derulării imaginilor şi simbolurilor, baracudele şi tentaculele memoriei zvăcnesc din camuflaj să muşte din certitudini. Invizibilele crampe şi melancolii asigură un climat poetic propice sobrietăţii retorice. Nicio nevoie de paradisuri artificiale: „uneori,/sticlele de alcool/se termină/înaintea alcoolului,/însă capetele de pod au întotdeauna/o poveste/de spus/despre oamenii/care-ar fi putut să mai treacă/dintr-o parte în alta”. Extraordinar de îmbucurător e că poetul reuşeşte să se debaraseze de bagajul cultural şi să lase în urmă, strălucitor, snobimea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
