Desi a debutat in epoca de glorie a postmodernismului, Simona Popescu nu s-a conformat nicicand decalogului instituit de Ihab Hassan. Intalnim, ce-i drept, in poemele sale numeroase elemente din sablonul amintit: prozaismul si tranzitivitatea, "realismul" si biografismul, colajul si intertextualitatea. Insa postmodernismul Simonei Popescu, cat si pe unde se gaseste, a fost intotdeauna trecut prin filtrul suprarealismului tutelat de Gellu Naum.
Mai ales cu sloganul independentei absolute a discursului, care transforma poezia intr-o zbenguiala de cuvinte cu referinta amputata, autoarea Exuviilor nu s-a impacat defel. De altfel, atunci cand vorbeste, in Lucrari in verde*, despre totemul optzecist, Simona Popescu ii da o definitie eretica si scandaloasa: "Postmodernismul tine de simtire, de viata - vazuta cu mai multe simturi deodata, hyper, multifata si nu ca margelele pe ata!". Dar, dincolo de asemenea corectii, subversiunea devine pe nesimtite perversiune in momentul cand poeta atenteaza la prejudecatile dragi deopotriva modernilor si postmodernilor. Caci, revendicandu-si statutul paradoxal de "cantosuri pulverizate", textele sale se afla la antipodul retelelor ordonate si ierarhizate cu care ne-a obisnuit poezia canonica. In opozitie cu structura organica a poeziei cu majuscula, bucatile Simonei Popescu par niste organe tumefiate, care se dilata monstruos si prolifereaza aleatoriu, asemenea tijelor vitei de vie; astfel se explica de ce autoarea e nevoita sa mai intervina din cand in cand cu foarfeca in aceasta materie vie, pentru a face "lucrarile" care se cer facute in asemenea imprejurari (mai exact: "plivitul lastarilor", "ciupitul", "copilitul", "legatul lastarilor", "copcitul", "carnitul", "taierea inelara", "desfrunzitul" etc.).
Prin urmare, poezia Simonei Popescu nu prea face casa buna nici cu lirismul concentrat, nici cu epicul labartat. Cu toate acestea, Lucrari in verde este o epopee get-beget, cu nimic mai prejos decat Levantul lui Mircea Cartarescu. In fond, numarul mare de personaje (cateva sute, de la Ghilgames la Coleridge, de la Goethe la Berryman si de la Pantera Roz la Powerpuff Girls), compozitia cvasihomerica (volumul are 11 capitole/ "canturi") sau trimiterile la Tiganiada (in subsolul cartii sunt convocate, pe langa cunoscutii Filologos, Eruditian si Idiotisean, noi "masti", precum Musikfilos, Cinefilos, Underground sau anagramatul Pitru Merea) amintesc suficient de clar de traditia genului. Ba, mai mult, un eroism discret se poate intrevede pana si in actiunea cartii, care porneste de la o situatie perfect banala: Profy (una dintre ipostazele autoarei) le da studentilor sai un mic test in care ii intreaba de ce (nu) mai citesc poezie, studentii ii raspund (dupa puteri), iar autoarea continua dialogul dezvoltand sau demontand replicile studentilor, in orice caz introducand in cadrul ipoteticului colocviu un cor de voci care pledeaza (tot dupa puteri) in favoarea poeziei. Adaugand la toate acestea si scindarea personalitatii poetice, care, pe langa Profy (masca didactica, serioasa si academicoasa), le mai cuprinde pe Scry (ipostaza creatoare, ludica si cinica) si pe Sy (eul intim, pueril, visator si "oligo"), ne vom face o imagine mai clara despre forfota vocilor captive in volum. De altfel, intr-una din putinele dati cand se aventureaza sa ofere o "definitie" a poeziei, Simona Popescu zice asa: "Pentru mine, poezia inseamna sa vorbesti in vocile ingropate in interiorul nostru unde sunt dezorientate si singure si sa le dam drumul sa radieze".
Pe langa aceasta babilonie a replicilor, Lucrarile mizeaza pe lirismul superficiilor, pe capacitatea cuvintelor de a revela obiectele si emotiile in simpla lor materialitate. Interpretarea e numita "EXPLICID", iar prejudecata "profunzimii" poeziei e ridiculizata cu finete: "Misterul e-n obvios/ nu mai cauta folos/ doar in radacini ascunse/ doar in ceruri nepatrunse/ doar in supra-intru-trans/ totul este dans dans dans". Sa nu confundam totusi discreditarea didacticismului comod si steril cu abolirea realului. Exista - afirma Simona Popescu - si "cealalta "interpretare", una care nu tine de "metafizica de doi bani", ci "de instinct si de viata". Iar singura "tehnica" posibila a poeziei ne-o dezvaluie nu experimentele narcisiste ale facatorilor de versuri, ci complexitatea ireductibila a lumii din jur: "Pentru asta, 'tehnologia', Scry a tras cu ochiul la bucatari, la cofetari, la paianjeni, la lucratoarele de goblen, la gradinari, la impletitorii de cosuri, de lana, de matase, de ate subtiri, la lucratorii in piatra si vopsele, la jucatorii de go, la practicantii artelor martiale, la practicantii artelor nemartiale, la cei ce croseteaza muzici, la DJ, la remixeri, la luptatori, la constructorii de bolti rotunde, la crescatorii de vita de vie" etc.
In consecinta, Lucrarile in verde ar putea fi descrise reformuland un cunoscut cliseu: nu numai ca Simona Popescu gandeste poezia ca pe un mod de existenta, dar ea priveste existenta ca pe un mod de poezie. Sau, ca sa vorbim putin pre limba lui Pound, Simona Popescu nu scrie poetry, ci poesy. Probabil ca asta face ca versurile sale, oricat de simple sau de lucrate ar fi, sa emane o fascinatie iremediabila: "Poetul ca si soldatul are viata personala/ chiar daca viata lui personala este praf/ si pulbere/ despre viata asta a lui, personala,/ este vorba in tot ceea ce scrie./ Despre viata lui, personala,/ ca alta nici nu are!".
Chiar daca postmodernismul a incetat sa mai fie in ultimii ani la mare cautare, Lucrari in verde este un volum exceptional. Unul care ne reaminteste ca, in esenta, exista doua tipuri de carti: acelea care se pliaza mai bine sau mai rau pe gusturile noastre si acelea care ne schimba pur si simplu gusturile. Pentru mine, ultimul volum al Simonei Popescu face parte din cea de-a doua categorie.
*) Simona Popescu, Lucrari in verde sau Pledoaria mea pentru poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 336 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
