Spuneam ca Clement Rosset vrea si reuseste sa dovedeasca, in ciuda opiniei comune, ca nici o fotografie, oricare ar fi ea, nu se autointemeiaza, ca este nevoie intotdeauna de ceva exterior care sa-i valideze adevarul. Existenta unei singure fotografii trucate pune sub semnul intrebarii credibilitatea oricarei fotografii. Pentru Rosset, credinta noastra ca ceea ce reprezinta o fotografie a existat cu adevarat se explica prin faptul ca e mai comod sa dai crezare unui fapt al carui adevar este infinit mai probabil decat suma marturiilor ce sustin contrariul.
Explicatia lui Rosset mi se pare discutabila pentru ca pleaca de la ideea ca, in momentul in care cineva imi intinde o fotografie spunandu-mi "Uite, aici e mama", eu sunt suspicios: "Dar nu cumva ma minte?". Or, (aproape) niciodata nu suntem suspiciosi intr-o situatie precum cea descrisa si, prin urmare, ideea ca am crede din comoditate nu explica nimic din ceea ce pretinde ca explica. In ceea ce ma priveste, cred ca solutia poate fi oferita de teoria actelor de limbaj, mai exact de analiza acestei institutii sociale care este afirmatia.
Cand, in 1974, Gallagher pune la indoiala in Daily Press "autenticitatea fotografiei lui Robert Capa", el nu are nimic cu fotografia, ci cu autorul ei. Nici nu putea face altfel, de vreme ce cliseul oferit de Capa e un obiect cum nu se poate mai real. Cred ca rationamentul lui Gallagher poate sa fie reconstituit astfel: 1) prin publicarea acestei fotografii, Robert Capa face urmatoarea afirmatie implicita: "La 5 septembrie 1936, in clipa in care Federico Borrell se prabusea secerat de gloante, am fost exact in punctul din care a fost capturata imaginea lui"; 2) daca Robert Capa sau orice alt fotograf s-ar fi aflat exact acolo si exact in acea clipa, ar fi fost si el lovit de gloante; 3) cum nu a fost lovit de gloante, Robert Capa minte: Moartea unui soldat republican nu a fost obtinuta in clipa si in locul unde Federico Borrell era ranit mortal si, prin urmare, nu reprezinta ceea ce Capa pretinde ca reprezinta.
Daca reconstructia rationamentului lui Gallagher este corecta, vedem ca raspunsul la intrebarea "a existat oare ce ne spune fotografia ca a existat?" nu este obtinut prin analiza intrinseca a fotografiei, ci a afirmatiei lui Capa ca s-ar fi gasit acolo unde un anume Federico Borrell se prabusea secerat de gloante.
Oricine face o afirmatie, spune teoria actelor de limbaj, asculta de o serie de reguli nelingvistice. Astfel, el trebuie, de pilda, sa creada ca acel ceva pe care il afirma nu e stiut de interlocutorul sau. Mai trebuie totodata sa aiba argumente in sprijinul a ceea ce afirma. Mai trebuie, in sfarsit, sa creada in adevarul afirmatiei sale. Aceasta din urma regula (numita regula de sinceritate) face cu putinta intelegerea care exista intre noi, mult mai masiva decat neintelegerea. Am fost obisnuiti sa presupunem, de fiecare data cand cineva afirma ceva, ca acest cineva aplica toate aceste reguli, inclusiv regula de sinceritate. De aceea nu punem (aproape) niciodata sub semnul intrebarii ceea ce ni se spune: "Am visat urat", "Ma doare capul", "Uite, in poza asta il vedem pe Federico Borrell secerat de gloante". Este tot atat de adevarat insa ca aceeasi obisnuinta so-cial dobandita de a presupune ca celalalt aplica intotdeauna regula de sinceritate face cu putinta si minciuna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
